726

Cei care au pierdut calea spre Dumnezeu

~ Un periplu printre religiile avraamice ~

] Română– Romanian – روماني [

 

 

 

 

 

Dr. Laurence B. Brown

 

 

Traducere:

EUROPEAN ISLAMIC RESEARCH CENTER (EIRC)

& Gabriela Gharabli

Revizuit de: Mariam Oana

 

 

 

 

2015 - 1436

 


﴿ من فقدوا الله ﴾

(خارطة طريق في الهداية والضلال داخل الديانات الإبراهيمية)

« باللغة الرومانية »

 

 

 

 

 

لورانس براون

 

 

 

 

 

ترجمة: المركز الأوروبي للدراسات الإسلامية

& جبريلا غرابلي

مراجعة: مريم وانا

 

 

 

 

 

2015 - 1436

 


بسم الله الرحمن الرحيم

Cei care au pierdut calea spre Dumnezeu

~ Un periplu printre religiile avraamice ~

Cuprins

Introducere

Capitolul I: Monoteism 

1. Iudaism

2. Creştinism

3. Islam: Prima parte

4. Islam: Partea a doua

Capitolul  II : Înţelegerea şi apropierea de Dumnezeu

1. Numele lui Dumnezeu

2. Numele lui Dumnezeu şi pluralul regal

3. Conceptul lui Dumnezeu

Capitolul  III: Diferenţe doctrinare

1. Unitarieni versus trinitarieni                 

2. Isus Hristos

3. Cuvântul lui Dumnezeu                 

4. Mesia (Hristos)                 

5. Naşterea Fecioarei

6. Isus,  fiul născut (al lui Dumnezeu)?

7.  Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu?

8. Trinitatea

9. Divinitatea lui Isus? O anchetă.

10. Divinitatea lui Isus? „Dovada”

11. Duhul Sfânt

12. Răstignirea

13. Mielul lui Dumnezeu

14. Păcatul originar

15. Ispăşirea

16. Întoarcerea lui Isus 

Capitolul IV: Scripturile

1. Vechiul Testament

2. Noul Testament

3. Inconsecvenţele Noului Testament: Prima parte

4. Inconsecvenţele Noului Testament: Partea 2

5. Probleme legate de canonul Noului Testament

6. Vechiul Testament întâlneşte Noul Testament, iar Noul Testament întâlneşte Coranul cel Sfânt

Concluzii

Appendix: Metodologia hadith-urilor

 

 

 

 

 

 

 


Introducere

„De unde ar trebui să încep, maiestatea ta?” întrebă el.

„Începe cu începutul” a spus regele pe un ton grav,

„şi continuă până ajungi la sfârşit, apoi opreşte-te.”

- Lewis Carroll, Alice în Ţara minunilor

 

Ultimele decenii au cunoscut o schimbare la nivelul societăţii cu privire la valoarea cu care adevărul şi calitatea sunt măsurate. Strămoşii noştri în casele lor, la locurile de muncă, în căminele culturale sau la primării, discutau subiecte profunde şi importante, problemele vitale cum ar fi etica politică, moravurile sociale şi limitele pragmatice ale ştiinţei, legi şi religie. Sărind în lumea modernă, observăm că discuţiile se concentrează, de obicei, pe relaţii, bani, sport şi divertisment. În timp ce generaţiile precedente petreceau serile în adunări, conversând, analizând şi schimbând idei, cei mai mulţi cetăţeni ai zilelor noastre sunt ei înşişi obiectul orelor pierdute şi spălării creierului de către mass-media cu ajutorul maiestrului în hipnoză, televizorul. Rezultatele acestui lucru pot fi observate în toate aspectele vieţii moderne. Negustoria a ajuns să se bazeze mai puţin pe analiza faptică şi mai mult pe prezentarea stilizată. Funcţiile politice nu mai sunt câştigate sau pierdute pe baza calităţilor de lider, a conştiinţei sociale şi a exemplului moral, ci după imaginile editate şi sunetele cât mai gălăgioase. 

Ştirile atât la nivel local, cât şi internaţional sunt „răsucite” pentru a satisface interesele  sociale şi politice ale celor de la putere şi transmit mai puţin evenimentele aşa cum au avut ele loc.

În zilele noastre, publicul larg este mai puţin dependent de adevăr, fiind mult influenţat de tacticile emoţionale, chiar dacă ele sunt false. Acest lucru niciunde nu este mai evident decât în religie, unde credinţa a miliarde de oameni a fost influenţată mai mult de media decât de propria lor Scriptură. Imaginea lui Moise (Pacea fie asupra sa!) portretizat în desenul animat „Prinţul Egiptului” înlocuieşte imaginea lui Charlton Heston din filmul „Cele zece porunci” al lui Cecil B. DeMille. În ambele se prezintă un Moise hollywoodizat, cu aptitudini oratorice dinamice, ignorând autoevaluarea profetului Moise (Pacea fie asupra sa!) atunci când a spus:

„Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară; şi cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când vorbeşti Tu robului Tău; căci vorba şi limba-mi este încurcată.” (Exodul 4:10)

Reprezentările recente ale lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) au corupt imaginaţia cu imagini care cuprind spectrul de frecvenţe de la opera rock „Jesus Christ Superstar” până la relatarea că acest faimos mesager al lui Allah a fost căsătorit cu Maria Magdalena.

Desprinzându-se din acest vârtej al tendinţelor, multe religii au apărut într-o nouă perspectivă – de stil şi atracţie emoţională. Analiza raţională şi dezbaterile teologice au fost îngropate sub o avalanşă de slogane popularizate şi de designeri de dogmă. În acest mod, inimile şi sufletele sunt pe calea de a fi seduse mai mult de negustorie decât de adevăr.

Dar nu despre aceasta este vorba în această carte.

De-a lungul timpului, întotdeauna au existat persoane onorabile care au refuzat să-şi întemeieze convingerile religioase pe fundaţii fragile, cum ar fi mofturile unora, capriciile semenilor, tradiţiile de familie sau chiar convingerile clerului, aparent sincer şi pios. Aceste persoane, cu o sete reală pentru adevăr, înfruntă curajoase curenţii convenţiilor culturale. Ele cer răspunsuri la întrebări bine judecate şi caută cunoaşterea istoriei Revelaţiei şi omului. Şi despre acesta este vorba în această carte – întrebări, istorie, Revelaţie şi mai presus de toate, răspunsuri.

Acesta este prima dintre cele două cărţi destinate pentru a analiza fundamentul scriptural ale celor trei religii avraamice, iudaismul, creştinismul şi islamul. Prin această carte, sper să ajut cititorii să recunoască legăturile valide în lanţul Revelaţiei şi diferenţa dintre adevărata călăuzire a lui Dumnezeu şi minciunile oamenilor corupţi.

Metodologia şi concluziile trase în această carte se bazează atât pe cercetare scolastică, cât şi pe simţul realităţii. În ceea ce priveşte metodologia, nu există niciun substitut pentru scuturarea pomilor, din care diferite credinţe susţin că recoltează fructele cunoaşterii sacre, observând apoi ceea ce cade de fapt din ele. Recent, analiza bazelor doctrinei creştine, a devenit foarte populară şi mulţi cercetători respectabili au descoperit că o mare parte dintre canoanele creştine provin din surse non-biblice. Şocul adevărat este faptul că multe dintre aceste surse non-biblice contrazic de fapt învăţăturile lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!). Spre exemplu, niciunde în manuscrisele fundamentale ale Noului Testament, Isus (Pacea fie asupra sa!) nu se referă la el însuşi ca fiind, literal, Fiu lui Dumnezeu. El se identifică pe sine ca Fiul Omului de optzeci şi opt de ori, dar niciodată ca Fiul lui Dumnezeu într-un sens literal. De asemenea, Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) nu adoptă ideea de Trinitate, în trei pasaje diferite el susţinând exact contrariul, definindu-L pe Dumnezeu ca Unul, niciodată ca pe o Treime divină, Trinitate.

Aici găsim două elemente esenţiale ale credinţei creştine. Primul se referă la natura lui Isus (Pacea fie asupra sa!), iar al doilea la natura Creatorului. În ambele cazuri, dogma trinitară nu a fost derivată din relatările a ceea ce a spus sau i-a învăţat Isus pe cei ce-l urmau, ci din ceea ce au spus sau propovăduit alţii. Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost citat ca numindu-se Fiul Omului, iar alţii au afirmat despre el că era Fiul lui Dumnezeu. Isus (Pacea fie asupra sa!) a propovăduit că Dumnezeu este Unic, iar alţii au spus că este o treime Divină. Nu sunt aceste învăţături în contradicţie? Oare ar trebui să ne pese? La urma urmei, Isus (Pacea fie asupra sa!) a murit pentru păcatele noastre, sau cel puţin aşa a spus cineva. Cineva... care din nou, nu este Isus (Pacea fie asupra sa!). El nu a spus aşa ceva.

Deci, există aici oare o problemă? Şi ar trebui noi să o investigăm?

Numai dacă ne gândim că scopul Revelaţiei este de a revela, dezvălui,  din acest motiv noi trebuie să admitem că Dumnezeu a revelat Adevărul, Isus (Pacea fie asupra sa!) a transmis Revelaţia, iar undeva în lanţul de transmitere mesajul a fost deformat. Cum altfel putem explica că multe doctrine de bază ale creştinismului modern fie că nu reuşesc să găsească un sprijin în învăţăturile biblice ale lui Isus (Pacea fie asupra lui!), fie, şi mai rău, de fapt le contrazic pe acestea.

Hmmm... Poate că  problema merită să fie investigată.

Probabil creştinii nu vor fi surprinşi să afle că Moise şi Isus (Pacea fie asupra lor!) au propovăduit aceleaşi lucruri, la urma urmei ei au primit Revelaţia de la aceeaşi „sursă”.  Acum, ideea că Dumnezeu s-a schimbat peste noapte dintr-un Dumnezeu furios al Vechiului Testament într-un Dumnezeu iertător al Noului Testament, respinge convenabil inconsecvenţele dintre cele două Revelaţii. Însă nu toată lumea acceptă aceste explicaţii. Acei creştini care îl consideră pe Dumnezeu ca fiind Absolut, Cel care nu se schimbă niciodată, ar trebui să fie mult mai surprinşi de diferenţele  găsite, decât de asemănările dintre învăţăturile lui Moise şi ale lui Isus (Pacea fie asupra lor!). La urma urmei, Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost un rabin care a trăit şi a propovăduit Legea Vechiului Testament, cel pe care Moise (Pacea fie asupra sa!) l-a transmis neamului său. Isus (Pacea fie asupra sa!) spune:

„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5:17)

Şi astfel apare o întrebare importantă: dacă învăţăturile din Scripturile lui Moise şi Isus (Pacea fie asupra lor!) sugerează continuitatea Vechiului şi Noului Testament, atunci cum ar trebui să apreciem învăţăturile scripturale comune dintre Moise, Isus (Pacea fie asupra lor!) şi Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), nobilul Profet al islamului? Dacă nu prin Revelaţie Divină, atunci cum a putut Profetul Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) să transmită cu exactitate adevăratele învăţături ale lui Moise şi Isus (Pacea fie asupra lor!)? Nesurprinzător pentru noi, creştinii susţin că este vorba de plagiat, însă după cum am discutat în a doua carte din această serie, dovezile istorice contrazic această posibilitate. Noul Testament nu a fost tradus în limba arabă decât cu câteva secole după moartea Profetului Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), iar tradiţiile orale care au circulat printre creştinii arabi din timpul vieţii sale au fost considerate eretice de către ortodoxia creştină. Însă, Nobilul Coran nu transmite opiniile eretice ale creştinilor arabi despre Isus (Pacea fie asupra sa!), ci adevărul înregistrat din Biblie. 

Deci, rămâne întrebarea: „Dacă nu prin Revelaţie, atunci cum a transmis Profetul Mohammed  (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) adevăratele învăţături ale lui Moise şi Isus (Pacea fie asupra lor!)? 

Această întrebare necesită o analiză profundă, iar această analiză formează esenţa acestei cărţi.

Sf. Anselm de Canterbury, filozoful şi teologul secolului XI-lea, a sugerat în cartea sa „Proslogium” (Discurs despre existenţa lui Dumnezeu):

„Nu caut să înţeleg ceea ce aş putea crede, însă eu cred pentru a înţelege.”

Propunerea acestui autor este la fel ca şi sensul propoziţiei în care se spune: „A trebuit să gust sandvişul înainte să-l fi putut ridica”. Adevărata ordine a priorităţilor trebuie să fie exact inversă. În mod logic, credinţa este urmată de înţelegere şi nu invers. Cei mai mulţi oameni cer explicaţii îndestulătoare pentru a hrăni sâmburele unei idei, pentru a-şi forma o concluzie, înainte să o îmbrăţişeze.

Omenirea este împărţită şi unii oameni sunt sclavii emoţiilor proprii, în conformitate cu afirmaţia denaturată a lui Benjamin Franklin: „Calea de a vedea prin credinţă este de a închide ochii raţiunii.”, alţii cer explicaţii logice şi concluzii raţionale conform spuselor lui William Adam: „Credinţa este continuarea raţionamentului.”. Astfel de persoane se aşteaptă să găsească adevărul lui Dumnezeu în uniunea simţului realităţii, analizelor scripturale şi cu înţelegerea înnăscută a Creatorului.

Eu mă număr printre cei din al doilea grup, aceasta fiind şi abordarea mea.

 

 

 

 

 

 

 

 


Capitolul I

Monoteism

„Oamenii dispreţuiesc religia. Ei o urăsc şi se tem că ar

putea fi adevărată.” –  Blaise Pascal

Iudaismul, creştinismul şi islamul sunt cele trei religii avraamice. Cu toate că sunt familiare după nume, iudaismul şi creştinismul se dovedesc a fi surprinzător de greu de definit, iar pentru a le defini trebuie să ne angajăm într-o o analiză foarte amănunţită. Islamul este cel mai puţin înţeles şi cel mai denigrat dintre religiile avraamice în civilizaţia occidentală, însă este relativ uşor de definit odată dezbrăcat de imaginea mistică şi negativă.

În paginile care urmează vom pune bazele pentru discuţiile ulterioare, pentru clarificarea esenţei celor trei religii avraamice.

 

1. Iudaism

„Temelia tuturor temeliilor, pilonul de sprijin a tuturor înţelepciunilor,

este recunoaşterea realităţii lui Dumnezeu.” – Maimonides

Termenul de „evreu” a apărut ca o definiţie etnică pentru descendenţii din seminţia lui Iuda, termenul iudaism fiind în contradicţie cu Iuda-ism. Iudaismul ortodox defineşte un evreu ca fiind născut de o mamă evreică sau una independentă pe linia genealogică, care s-a convertit la credinţa iudaică. Mai multe mişcări liberale ale iudaismului (de ex. Reforma) neagă necesitatea liniei genealogice materne, susţinând că copilul născut din tată evreu este de asemenea, considerat evreu dacă a crescut în această religie. Cu toate că definiţiile moderne sunt variate, cele mai multe dintre ele includ, implicit sau explicit, respectarea Legii mozaice aşa cum este formulat în Tora şi Talmud. Însă, din punct de vedere istoric, acest lucru nu a fost total agreat de către toţi evreii, deoarece saducheii considerau valabilǎ numai Legea scrisǎ (Tora), negând Legea oralǎ (Talmudul).

Diferenţele ideologice au împărţit ortodoxia în conservativi, reformişti şi reconstrucţionişti, toate acestea având, de asemenea, subdiviziuni sectare mai mici. După poziţia geografică, se disting sefarzii (evreii de rit spaniol) şi aşkenazii (evreii din vestul și centrul Europei, mai ales în țările germanice); diferenţele religioase/politice au diferenţiat evreii sionişti de cei antisionişti (mişcarea Neturei Karta) şi a diferenţiat evreii hasidici de cei  antihasidici (Misnagdim sau „oponenţii”), pe baza practicilor, zelului religios dus până la extrem şi devotamentului faţă de liderul dinastic (rabin).

Cu toate că se consideră o naţiune, evreii din ziua de azi nu  sunt uniţi prin cultură şi etnie, nu sunt o rasă în sensul genetic al termenului şi nu au căzut de acord, în unanimitate, asupra unui crez. Totuşi, principiile credinţei iudaice cel mai larg acceptate sunt probabil cele definite de rabinul Moshe ben Maimon (Moise Maimonide), din secolul al XII-lea, cunoscute sub numele de „Cele 13 principii ale Credinței”, care sunt și astăzi recitate de evreii evlavioşi în fiecare dimineață, ca parte componentă a rugăciunii. Aceste principii sunt:

1. Cred că Dumnezeu este Creatorul și Conducătorul întregii lumi.

2. Cred că Dumnezeu este Unic și nu există nicio altă unitate sau unicitate care să se asemene cu a Lui.

3. Cred că Dumnezeu nu are corp și nicio descriere de ordin fizic care I s-ar putea asocia.

4. Cred că Dumnezeu este veșnic, că El există de dinainte de a exista lumea și va continua să existe după ce aceasta se va sfârși.

5. Cred că rugăciunile și preamărirea trebuie îndreptate doar către Dumnezeu și nu către oricine sau orice altceva.

6. Cred că toate cuvintele profeților sunt adevărate.

7. Cred că Moise este cel mai important dintre profeți, că nivelul său de profeție nu a fost și nu va fi atins niciodată de către nimeni altcineva.

8. Cred în faptul că Tora a constituit obiectul Revelației divine la Muntele Sinai și că Tora pe care o avem astăzi este aceeași cu cea primită de la Dumnezeu atunci.

9. Cred că Tora nu va fi niciodată schimbată de către Dumnezeu sau înlocuită cu o altă învățătură.

10. Cred că Dumnezeu este Atotștiutor.

11. Cred că Dumnezeu oferă răsplată și pedeapsă în funcție de modul în care oamenii Îi respectă poruncile.

12. Cred că Mesia va veni și chiar dacă întârzie îl aștept în fiecare zi.

13. Cred că morții vor fi înviați.

Există şi alte definiţii ale credinţei iudaice, însă, în general diferenţele sunt minore, iar principiile de mai sus sunt considerate modelul cel mai reprezentativ.

 

2. Creştinism

„Chiar dacă eşti pe drumul cel bun, vei fi călcat dacă doar stai pe loc.”

– Will Rogers

Dacă termenul de iudaism este greu de definit, termenul de creştinism este chiar mai dificil şi încărcat de greutăţi. O piatră de poticnire este reprezentată de faptul că primii creştini s-au considerat evrei aşa cum au recunoscut în cele ce urmează:

„Iniţial creştinii nu s-au crezut separaţi de poporul evreu, cu toate că Isus a spus lucruri grave despre farisei.”[1]    

Iniţial evreii s-au opus acceptării lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) ca profet. Ulterior, un flux constant de evoluţie doctrinară a erodat o crăpătura imensă între evreii înrădăcinaţi şi noua sectă iudeo-creştină, însă ambele grupări s-au considerat evrei. Trebuie remarcat că nici Isus (Pacea fie asupra sa!) nu s-a identificat ca fiind creştin şi nu a susţinut niciodată că a întemeiat creştinismul pe Pământ. De fapt, deşi cuvântul „creştin” apare de trei ori în Biblie (Faptele Apostolilor 11:26 şi 26:28, Petru 4:16), niciunul dintre aceste versete, care folosesc denumirea de creştin, nu apare într-un context care poartă autoritatea lui Isus (Pacea fie asupra sa!).[2]

Mult mai important  este că nu există nicio înregistrare în care Isus (Pacea fie asupra sa!) să fi menţionat cu buzele sale cuvântul creştin. Citim în Faptele Apostolilor:

„...Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia.”,  ceea ce înseamnă că termenul de creştin a fost folosit pentru prima dată cu referire la apostoli de către necredincioşi în jurul anului 43 d.H., iar acesta nu a fost un termen de politeţe.

Contrar credinţei populare, termenul de creştin pare să fi fost formulat ca semn al dispreţului, o insultă. Necredincioşii i-au numit „creştini” pe urmaşii lui  Hristos – un nume neplăcut pentru credincioşii care se considerau evrei, urmând ultimul, pe linie genealogică, dintre profeţii evrei. Şi totuşi, această denumire este purtată cu mândrie, în ciuda faptului că:

„Nu este desemnarea obişnuită a Noului Testament, care cel mai frecvent utilizează termeni ca «fraţi» (Faptele Apostolilor 1:16), «credincioşi» (Faptele Apostolilor 4:4), «sfinţi» (Faptele Apostolilor 9:32) şi «ucenici» (Faptele Apostolilor 11:26)”[3]

Mai mult decât atât, în ceea ce priveşte termenul de creştin:

„Se pare că a fost utilizat pe scară mai largă de către păgâni şi conform lui Tacit (Cornelius Tacitus) a fost de uz comun în timpul persecuţiei lui Nero (Annales 15:44).”[4]

Cu alte cuvinte, termenul de creştin a fost o denumire peiorativă, impusă credincioşilor de către duşmanii lor şi totuşi acest termen a fost implementat, şi cu umilinţa creştină tipică, a fost în cele din urmă, acceptat.

Cea dea doua problemă în legătură cu termenul de „creştin” este legată de definirea lui. Dacă aplicăm termenul tuturor celor care mărturisesc profeţia lui Isus (Pacea fie asupra sa!),  atunci şi musulmanii vor fi incluşi sub acest termen, deoarece religia islamică conţine printre principiile credinţei, credinţa în profetul Isus (Pacea fie asupra sa!). Desigur, recunoaşterea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) în islam este diferită de forma majoritar trinitară a celor care se identifică ca fiind creştini. Cu toate acestea, multe dintre convingerile islamice sunt compatibile cu cele ale creştinismului unitarian[5] clasic. 

Dacă vom folosi denumirea de creştin pentru cei care urmează învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!), ne confruntăm cu o problemă similară, deoarece musulmanii pretind să urmeze învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!) mai fidel decât creştinii. Această afirmaţie aruncă  o mănuşă pe faţa creştinismului, însă este una sinceră şi merită examinată.

Ar trebui să asociem denumirea de creştinism cu doctrinele păcatului originar, divinitatea lui Isus (Pacea fie asupra sa!), trinitatea, răstignirea şi mântuirea? Are sens, însă aici este problema, deoarece, deşi aceste doctrine definesc diferenţele dintre crezul creştinismului trinitarian şi islam, în acelaşi timp, ele definesc şi diferenţele dintre diferitele secte ale creştinismului. Nu toţi creştinii acceptă Sfânta Treime şi mulţi neagă presupusa divinitate al lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Nici măcar doctrinele păcatului originar, răstignirea şi mântuirea nu sunt universal acceptate în lumea împărţită a creştinismului. Subdiviziuni ale creştinismului au canonizat pe scară largă unele variante ale crezului, însă nicio singură definiţie nu a câştigat vreodată acceptarea unanimă.

Lumea creştinismului a fost împărţită încă de pe vremea lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Cronicile istorice arată că în decursul primilor 200 de ani, apostolii şi adepţii lor s-au scindat după Pavel şi teologia sa divergentă. Această perioadă timpurie este crucială pentru  înţelegerea creştinismului, ca să ne putem aştepta la puritatea hristologiei (doctrinele lui Hristos), şi la faptul că crezul creştin să fi fost cel mai bine exprimat de către cei mai apropiaţi de învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Cu toate acestea, cunoştinţele noastre din această perioadă sunt vagi şi dezamăgitor de puţine informaţii verificabile au supravieţuit până în prezent. Ceea ce este clar, este că opiniile diferă puternic. Unii dintre primii creştini au crezut că Dumnezeu şi-a arătat mesajul Său pe Pământ prin inspiraţie divină, alţii prin întrupare. Unii au crezut că mesajul a fost exprimat prin transmiterea directă şi interpretarea profetului însuşi, alţii au vorbit de iluminare spirituală, aşa cum a fost revendicat de către Pavel. Unii au urmat Legea Vechiului Testament propovăduită de către Isus (Pacea fie asupra sa!), iar alţii au negat Legile în favoarea „Justificării prin credinţă” a lui Pavel. Unii (cum ar fi apostolii) au crezut că Legea lui Dumnezeu trebuie interpretată literal, în timp ce alţii (precum Pavel) au simţit că Legea trebuie interpretată alegoric.

Este neclar dacă apostolii au convenit vreodată asupra unui crez, însă ceea ce este cunoscut sub numele de „Crezul apostolilor” nu este de fapt crezul lor, ci mai degrabă o formulă de botez, care  a evoluat pe o perioadă nedeterminată. Enciclopedia Britannica afirmă că:

„Crezul apostolic a atins forma sa actuală destul de târziu, însă faptul de cât de târziu este o chestiune controversată.”

Deci, cât de târziu este „destul de târziu”? Conform lui Ehrman:

„Crezul apostolic a fost derivat din formulele crezului formulate în secolul al IV-lea.”[6]

Acesta datează originea sa la 300 de ani după timpul în care au trăit apostolii, iar mulţi alţii spun ca datează de mai târziu.

Precum perceperile diferite ale hristologiei, care au evoluat de-a lungul secolelor, în acelaşi mod şi crezul creştinismului a rămas în dezbatere până în zilele noastre. Unii caută răspunsuri în Noul Testament şi documentele creştine timpurii, alţii pun la îndoială, în primul rând, integritatea Noului Testament; iar aceasta este o discuţie amânată pentru capitolele finale ale acestei cărţi.

Din aceste origini obscure, secolul al III-lea a văzut multe şi variate şcoli unitariene aruncate în conflict cu formula trinitariană nou concepută. Aceasta a atins punctul critic atunci când împăratul Constantin cel Mare a încercat să unifice Imperiul sub o teologie creştină, convocând Consiliul de la Niceea, primul Sinod ecumenic, în anul 325 d.H. Sinodul a discutat problemele ridicate de Arie, un preot proeminent din Alexandria. După acest Sinod, în următoarele şase secole au avut loc şapte consilii ecumenice, la diferenţe de timp bine determinate. Apoi, au urmat un număr de treisprezece consilii (considerate ecumenice de către Biserica Romano-Catolică, dar nu şi de către ortodocşi), cel mai recent fiind Conciliul Vatican II, care a avut loc între anii 1962-1965, ajungându-se astfel la un număr total de douăzeci şi unu de consilii ecumenice şi încă dezbaterile continuă asupra unor probleme care încă au obţinut acceptarea unanimă.

Prin urmare, teologia trinitară nu numai că a fost în contradicţie cu teologia unitariană timp de două milenii, dar a stârnit dezbateri încordate chiar şi între propriile sale elemente constitutive. Din punct de vedere istoric, cele mai mari transformări au venit sub forma teozofiei gnostice, schismei dintre bisericile ortodoxe şi romano-catolice, şi mai târziu continuând cu izbucnirea Reformei Protestante, câteodată numită și Revoluția Protestantă, din secolul al XVI-lea. Din seminţele metafizice plantate de Martin Luther, John Calvin, anabaptistul şi reformatorul anglican, a dezvoltat nenumărate teologii, care persistă şi în prezent într-o serie de secte religioase, fiind nevoie de enciclopedii religioase pentru a le cataloga din cauza varietăţii lor.

Cu o astfel de diversitate enormă, cum ar trebui să fie definit termenul de „creştinism”?

Dacă termenul de „creştinism” este folosit pentru a-i identifica pe cei care susţin că aderă la învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!), atunci şi musulmanii merită includerea. Dacă este folosit pentru a defini orice sistem specific de credinţe pentru separarea ideologică a creştinismului de islam, trebuie ştiut că acelaşi principiu de credinţă a împărţit lumea creştină în sine.

Prin urmare, orice încercare de a defini un termen cu o astfel de origine şi semnificaţii incerte, şi unul care sfidat definiţia a miliarde de oameni, de peste două mii de ani, se pare că este inutilă în acest moment. Prin urmare, în această carte, termenul de „creştin” este aplicat în sensul colocvial al cuvântului, pentru toţi cei care se identifică cu această denumire, oricare ar fi convingerile lor. 

 

3. Islam

(Prima parte)

„Mintea omului, odată lărgită de o idee nouă, niciodată nu-şi va mai recăpăta

dimensiunea originală” – Oliver Wendell Holmes

Margaret Nydell spune în „Înţelegându-i pe arabi”:

„Adorarea Dumnezeului musulmanilor este aceeaşi cu adorarea Dumnezeului evreilor şi creştinilor (Allah este pur şi simplu cuvântul în limba arabă pentru Dumnezeu, creştinii arabi rugându-se tot lui Allah).”

Cuvântul islam este infinitivul de la verbul arab aslama şi se traduce prin „supunerea totală în faţa Allah”. Mai mult, participiul acestui verb este musulman (adică cel care se supune în totalitate lui Dumnezeu). Cuvântul islam, de asemenea, înseamnă pace (având aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul arab salaam) cu semnificaţia că pacea vine de la supunerea faţă de Dumnezeu. Spre deosebire de termenii de iudaism şi creştinism, care niciunul nu este menţionat în propriile Scripturi, termenii de islam şi musulman sunt menţionate de mai multe ori în Nobilul Coran. Prin urmare, toţi cei care consideră că Sfântul Coran este Cuvântul revelat al lui Dumnezeu, găsesc autoritate divină pentru termenii de islam şi musulman în propria lor Scriptură.

Mai sus găsim definiţia literală a termenului musulman, adică o persoană care se supune Voinţei lui Dumnezeu. Dar care este definiţia acestui termen conform ideologiei islamice? Perceperea islamică este că adevăraţii credincioşi, de la crearea omenirii, au acceptat credinţa în Dumnezeu ca fiind Unicul Dumnezeu şi învăţăturile mesagerului din timpul lor. De exemplu, musulmanii – adică cei care s-au supus Voinţei lui Dumnezeu – din timpul lui Moise (Pacea fie asupra sa!), au mărturisit că există un Singur Dumnezeu şi că Moise (Pacea fie asupra sa!) a fost mesagerul Său. De asemenea, musulmanii din timpul lui Isus (Pacea fie asupra sa!) au mărturisit că există un Dumnezeu Unic şi că Isus (Pacea fie asupra sa!) este profetul Său. De 1400 de ani, musulmanii l-au recunoscut pe Mohammed ibn (fiul lui) Abd Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a fi ultimul şi pecetea mesagerilor lui Dumnezeu.

În zilele noastre o persoană intră în islam şi devine musulman prin rostirea cu convingere a expresiei:

„Mărturisesc că nu există alt Dumnezeu în afară de Allah şi mărturisesc că Mohammed este Trimisul lui Allah.”

Islamul recunoaşte această mărturisire de credinţă ca fiind valabilă numai dacă a fost făcută de adulţi sinceri şi care înţeleg adevăratul sens şi implicaţiile a ceea ce spun. În ciuda presupunerii eronate că islamul s-ar fi răspândit prin sabie, această religie interzice constrângerea şi porunceşte:

„Nu este silire la credinţă!...” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 2:256]

Mai mult, un capitol întreg din Nobilul Coran, ne învaţă următoarele:

„În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător ~ Spune: «O, voi, necredincioşi! ~ Eu nu ador ceea ce adoraţi ~ Şi nici voi nu adoraţi ceea ce ador eu. ~  Nici adorarea mea nu este asemeni adorării voastre, ~  Şi nici adorarea  voastră nu este asemenea adorării mele! ~ Voi aveţi religia voastră, iar eu am religia mea!»” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 109:1-6]

Filozoful englez din secolul al XVII-lea, John Locke, deşi clasat de istorie ca un creştin unitarian, a oferit cel mai frumos argument, care ar putea servi scopului tuturor (inclusiv al musulmanilor) celor care încearcă să explice inutilitatea forţării la convertire:

„Nicio cale pe care ar trebui să o urmez împotriva a ceea ce-mi dictează conştiinţa, nu m-ar duce niciodată în lăcaşurile fericirii. S-ar putea să devin bogat printr-o altă care nu-mi aduce satisfacţii, pot fi vindecat de unele boli prin remedii în care nu am încredere, dar nu pot fi salvat printr-o religie în care nu cred şi de un cult de care mi-e scârbă....Doar credinţa şi sinceritatea interioară sunt lucrurile care aduc acceptarea lui Dumnezeu...Astfel, în zadar domnii îşi obligă credincioşii să intre în bisericile lor, sub pretextul salvării sufletelor. Dacă ei cred, vor veni singuri, însă dacă nu cred, venirea lor nu va folosi la nimic...”[7] 

Trebuie remarcat că defăimarea cu privire la faptul că islamul a fost răspândit prin sabie a fost în mare perpetuată de către instituţiile religioase, care sunt ele însele recunoscute, de aproape două milenii de convertire forţată, de multe ori prin mijloacele cele mai sadice. În mod clar, nimeni nu poate fi constrâns la mărturia de credinţă, pentru că religia necesită sinceritate, în primul rând.

În urmă cu aproape 300 de ani, George Sale, unul dintre primii care au tradus Coranul în limba engleză, un autodeclarat duşman al omului Mohammed şi unul care a urât religia islamică, a făcut următoarea observaţie:

 „Nu voi cerceta aici motivele pentru care legea lui Mohammed a întâlnit o asemenea primire unică în întreaga lume (pentru că se înşeală cei care-şi imaginează că aceasta s-a propagat doar prin sabie), sau cum a ajuns să fie îmbrăţişată de către naţiunile care nu au simţit forţa braţelor mahamedanilor şi chiar de cei care au deposedat arabii de cuceririle lor; dar se pare că ar fi existat ceva mai mult decât s-ar fi imaginat în mod obişnuit, şi care a făcut ca această religie să se răspândească atât de surprinzător.”

Acesta este doar una dintre opiniile care au determinat oamenii de ştiinţă moderni să renunţe la calomnia de constrângere, care a fost atât de răspândită.

Hans Küng considerat de mulţi savanţi creştini a fi, cu cuvintele arhiepiscopului de Canterbury, lordul George Carey, „cel mai mare teolog de-al nostru, în viaţă”[8], a scris:

„Au fost oare sate, oraşe regiuni şi provincii întregi forţate la convertirea la Islam?  Istoriografia musulmană nu ştie nimic despre acest lucru şi nu ar fi avut niciun motiv să păstreze tăcerea cu privire la ea. De asemenea, cercetările istorice din Occident au condus la faptul că este imposibil a pune în altă lumină acest fapt. În realitate, totul s-a întâmplat cu totul altfel.”[9]

Şi într-adevăr, cum se poate susţine convertirea forţată, cu dovezi serioase, atunci când Indonezia, ţara cu cea mai mare populaţie de musulmani din lume, care niciodată nu a simţit forţa braţelor mahamedanilor, asimilând religia islamică de la nimic mai mult decât învăţăturile şi exemplul a câtorva negustori din Yemen? Islamul s-a răspândit în interiorul unor ţări şi culturi care nu au fost cucerite, ci mai degrabă, ei au fost cuceritorii ţărilor cu populaţie musulmană. În plus, islamul continuă să se răspândească şi să prospere în rândul populaţiilor care şi-au exprimat poziţia de dispreţ faţă de religie. Astfel, nu ar trebui întâmpinată nicio dificultate în acceptarea următorului comentariu:

„Nicio altă religie nu s-a răspândit atât de rapid ca islamul. Până în momentul morţii lui Mohammed (632 d.H.), islamul a dominat o mare parte a Arabiei, apoi curând, a triumfat în Siria, Persia, Egipt, ajungând până la graniţele de sud ale Rusiei de azi, acoperind Africa de Nord până la porţile Spaniei. În secolul următor răspândirea sa a fost şi mai spectaculoasă. Occidentul a fost convins că acest val puternic de răspândire a religiei a fost posibil doar prin sabie. Însă, niciun savant modern nu acceptă această idee, iar Nobilul Coran vine explicit în sprijinul libertăţii de conştiinţă.” [10]

Este demn de remarcat faptul că islamul nu face diferenţă între credincioşii diferitelor perioade, credinţa islamică susţinând că toţi mesagerii începând de la Adam (Pacea fie asupra sa!) au transmis Revelaţia lui Dumnezeu, astfel, credincioşii s-au supus şi au urmat, iar cei necredincioşi au negat. Prin urmare, încă de la Cain şi Abel omenirea a fost împărţită în credincioşi şi necredincioşi, între bine şi rău.

Islamul dovedeşte o continuitate în Crez (principiile credinţei) încă de pe timpul lui Adam (Pacea fie asupra sa!) şi afirmă că doctrina credinţei declarate în fiecare etapă din lanţul de Revelaţie a fost aceeaşi, fără nicio modificare. Aşa cum Creatorul a rămas Perfect şi Neschimbat de-a lungul timpului, tot astfel şi Crezul Său a rămas perfect şi neschimbat. Susţinerea creştină, cum că Dumnezeu s-a schimbat din Dumnezeul mânios al Vechiului Testament în Dumnezeul binevoitor al Noului Testament nu este acceptată de religia islamică, deoarece acest lucru ar implica faptul că Dumnezeu a fost imperfect, urmând o ajustare spirituală cerută la un nivel înalt şi infailibil. 

Datorită faptului că învăţăturile islamului au rămas constante, nu există neconcordanţe ale Crezului. Este adevărat că omul primitiv a trăit cu un crez şi un set de reguli, evreii cu altul iar creştinii cu al treilea? Că numai creştinii sunt salvaţi prin sacrificiul mântuitor al lui Isus Hristos? La ambele întrebări islamul răspunde „nu”. Islamul ne învaţă că încă de la crearea omului şi până la sfârşitul timpului, mântuirea depinde de acceptarea aceluiaşi crez, etern, şi aderarea la învăţăturile profeţilor lui Dumnezeu. Pe firul aceste idei, o persoană ar putea întreba cum au văzut diferitele religii soarta lui Avraam şi a celorlalţi profeţi (Pacea fie asupra sa!) A fost supus Avraam (Pacea fie asupra sa!) legilor iudaismului? Se pare că nu. Dacă iudaismul se referă la urmaşii lui Iuda, atunci Avraam (Pacea fie asupra sa!), fiind străbunicul lui Iuda, cu siguranţă nu a fost un descendent. Conform Genezei 11:31, profetul Avraam (Pacea fie asupra sa!) a fost din Mesopotamia de Jos, din Ur din Haldeeam, Irakul de azi. Geografic vorbind, aplicând terminologia zilelor noastre, profetul Avraam (Pacea fie asupra sa!) a fost arab. Geneza 12:4-5 descrie mutarea sa din Haran în Canaan (Palestina) la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, iar Geneza 17:8 confirmă că a fost un străin în această ţară. Geneza 14:3 identifică omul ca fiind „Avraam evreul” – „Evreul” însemnând:

„Orice membru al unui străvechi popor semitic din nord, care a fost strămoşul evreilor. Istoricii folosesc termenul de evreu pentru desemnarea descendenţilor patriarhilor Vechiului Testament (de ex. Avraam, Isaac, etc.) din aceea perioadă şi până la cucerirea lor din Canaan (Palestina), la sfârşitul celui de-al doilea mileniu î.H. De atunci, aceste persoane au fost menţionate ca israeliţi până la întoarcerea lor din exilul babilonian, la sfârşitul secolului şase î.H., când au devenit cunoscuţi sub numele de evrei.”[11]

Astfel, Avraam (Pacea fie asupra sa!) a fost „evreu”, într-un moment când încă termenul de evreu nici nu exista. Descendenţii lui Iacov au fost cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, şi doar Iuda cu descendenţii săi au ajuns să fie cunoscuţi sub numele de evrei. Nici chiar Moise, în ciuda opiniei populare, nu a fost evreu. Exodul 6:16-20 îl identifică pe Moise (Pacea fie asupra sa!) ca fiind un descendent al lui Levi, şi nu al lui Iuda, prin urmare el era levit. Moise (Pacea fie asupra sa!) a fost un legiuitor al evreilor, dar cu siguranţă nu a fost evreu prin definiţia acelor timpuri, în istorie. Nu am menţionat acest lucru pentru a diminua faptul că cine a fost şi ce a făcut el, ci am precizat pentru o înţelegere mai bună.

Astfel, dacă profetul Avraam (Pacea fie asupra sa!) nu a fost evreu – şi cu siguranţă nu a fost nici creştin – cărei legi de mântuire a fost el suspus? La fel, ce putem spune despre profeţii de dinaintea lui Moise (Pacea fie asupra lor!)? În timp ce clerurile evreieşti şi creştine nu au ajuns la un acord asupra acestui lucru, islamul învaţă că:

„Avraam nu a fost nici iudeu, nici creştin. El a fost credincios adevărat şi întru totul supus lui Allah [musulman], şi nu a fost dintre cei care-I fac semeni.” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 3:67] 

În plus, faţă de dovada că religia lui Avraam (Pacea fie asupra sa!) a fost „întru totul supus lui Allah (musulman)”, acesta pasaj coranic ne învaţă că credinţa şi supunerea sunt mult mai importante decât denumirea prin care o persoană este cunoscută.

 

4. Islam

(Partea a doua)

„Înţelepciunea este singurul instrument al producţiei care nu face

subiectul reducerii randamentului.” – J.M. Clark,

Jurnalul de economie politică, 1927

Am descris deja credinţa islamică cu care lumea este presărată de toţi cei care sunt musulmani literal, dar nu printr-o definiţie ideologică. Aceste persoane se pot numi pe ei înşişi agnostici, creştini sau evrei, însă ei se supun voinţei Creatorului cât pot ei de mult, iar dacă li se fac cunoscute, în mod adecvat, învăţăturile islamului, aceştia le vor accepta cu uşurinţă. Ei sunt cei care atunci când află învăţăturile islamului spun:

„Şi când li se recită lor zic ei: «Noi credem în el. Acesta este Adevărul de la Domnul nostru. Şi noi am fost supuşi [lui Allah] înainte de [venirea] lui.»” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 28:53],

pentru că înainte de a deveni musulmani, ei s-au supus adevărurilor evidente ale lui Dumnezeu, chiar dacă acestea au fost pe placul lor sau nu, trăind conform poruncilor Lui, aşa cu au înţeles ei. Şi acest lucru i-a făcut pe ei musulmani în totalitate, cu excepţia jurământului de credinţă. 

În mod ironic, arhetipul istoric unor astfel de persoane ar putea fi foarte bine Thomas H. Huxley, părintele agnosticismului. Huxley a scris una dintre cele mai clare declaraţii de disponibilitate, chiar dorinţa de a supune voinţa sa Voinţei Creatorului:

„Vă asigur că, în cazul în care o Putere mare ar putea să mă facă să gândesc întotdeauna ceea ce este adevărat şi să fac ceea ce este corect, cu condiţia de a fi transformat  într-un fel de ceas şi să fiu întors în fiecare dimineaţă înainte să mă ridic din pat, aş fi imediat de acord cu oferta.”

Mulţi afişează aceeaşi bunăvoinţă sau dorinţă de a trăi în supunere faţă de Dumnezeu, însă testul final este îmbrăţişarea adevărurilor divine atunci când ele sunt făcute evidente. Întorcându-ne de la Thomas H. Huxley la Biblie, musulmanii şi creştinii, deopotrivă, citează povestea lui Lazăr cu titlu de exemplu (Ioan 11:1-44). Prin puterea lui Dumnezeu, Isus (Pacea fie asupra sa!), conform relatărilor, l-a înviat pe Lazăr din moarte „ca să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 11:42). Prin forţa acestui miracol, unii evrei l-au recunoscut pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca profet, în timp ce alţii l-au condamnat.

Principala lecţie care trebuie învăţată, din punct de vedere islamic, este că atunci când profeţia este prezentată prin dovezi clare, cei credincioşi (musulmanii, după definiţia literală) urmează (devenind musulmani în sensul adevărat al cuvântului), însă cei necredincioşi favorizează plăcerile lumeşti îndrumării lui Dumnezeu.

Lecţiile nu se termină aici. Există o morală în povestea lui Lazăr legată de scopul din spatele Revelaţiei. Se poate întreba cineva: De ce altceva ar trimite Dumnezeu mesageri dacă nu pentru a ghida omenirea pe Calea Sa cea Dreaptă? Cine va culege recompensele pentru urmarea îndrumării lui Dumnezeu dacă nu cei care se supun dovezilor sale evidente? Şi cine merită mai mult pedeapsa decât cei care neagă adevărul atunci când acesta este evident?

Musulmanii afirmă că toţi profeţii au transmis Revelaţia pentru a corecta abaterile propriilor popoare. La urma urmei, de ce ar trimite Dumnezeu un profet unui popor care face totul corect? Aşa cum Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost trimis „la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15:24), cu evidenţele Profeţiei şi cu Revelaţia corectoare, aşa a fost Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) trimis întregii omeniri din timpurilor sale şi până în Ziua Judecăţii, cu evidenţele Profeţiei şi Revelaţia finală, care îndreaptă toate abaterile care s-au strecurat în diferite religii ale lumii, inclusiv în iudaism şi creştinism. Musulmanii susţin că cei care trăiesc în supunere totală faţă de Dumnezeu şi evidenţele Sale îl vor recunoaşte şi accepta pe Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) ca profet, la fel cum evreii pioşi l-au recunoscut şi acceptat pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca profet. În schimb, cei care trăiesc în supunere faţa de altceva decât faţa de Dumnezeu, fie că este vorba de bani, putere, plăceri lumeşti, tradiţii culturale sau familiale, prejudecăţi personale nefondate sau o altă religie egocentrică, îl vor respinge pe Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), aşa cum evreii l-au respins pe Isus (Pacea fie asupra sa!).

Un aspect interesant este că islamul porunceşte supunere totală faţă de Dumnezeu în timp ce iudaismul şi creştinismul cer supunere faţa de doctrina ecleziastică. Musulmanii nu aderă la vreo doctrină ecleziastică pentru simplul motiv că în islam nu există aşa ceva. De fapt, nu există cler. Să cităm din Enciclopedia religiilor:

„În islam nu există nicio autoritate religioasă organizată la nivel central şi din acest motiv caracterul său variază uneori foarte mult din cauza normelor tradiţionale...”[12]

Noua Enciclopedie Catolică spune:

„Islamul nu are biserică, nici preoţime, nici sistem sacramental şi aproape nicio liturghie.”

Ceea ce islamul are sunt savanţii care răspund întrebărilor religioase provocatoare. Cu toate acestea, a poseda ştiinţa nu înseamnă neapărat o apropiere mai mare de Dumnezeu decât al musulmanului pios şi simplu, dar needucat. Cel mai important este că în islam nu există echivalent papal şi nu există mijlocitori între om şi Dumnezeu. Odată ce persoana acceptă Sfântul Coran ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu şi că Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) este ultimul Său Profet, toate învăţăturile vor deriva din aceste surse fundamentale. Numai în sectele deviante se poate găsi ceea ce ar putea fi numit cler. Şiiţii au imamii lor, sufiţii au sfinţii lor, iar naţiunea islamică predicatorii lor. Contrar, în islamul ortodox (sunnit), imamul nu este nimic mai mult decât „cineva cine iese în faţă”, cu alte cuvinte unul care conduce rugăciunea. Imamul nu este ridicat în rang şi nu există sacramente. Funcţia lui nu este nimic mai mult decât sincronizarea rugăciunii sub conducerea sa. Această funcţie nu necesită un birou special sau programare şi poate fi îndeplinită de orice membru matur al congregaţiei.

Religia islamică este construită pe temelia credinţei sale. O persoană care intră în islam mărturiseşte credinţa într-un Singur Dumnezeu, credinţa în Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) ca ultimul profet trimis omenirii şi credinţa că Nobilul Coran este Cuvântul lui Dumnezeu revelat Profetului Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). După aceasta, răspunsul la orice întrebare referitoare la crez, legi, maniere, spiritualitate, etc., pentru a fi considerat valid, trebuie să fie dat pe baza Revelaţiei lui Dumnezeu, a Nobilului Coran şi a învăţăturilor Profetului Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

Nu aşa se întâmplă şi în cadrul instituţiile iudeo-creştine, care, după câte vom vedea mai târziu în această carte, cer credinţă în doctrinele care adeseori înlocuiesc poruncile lui Dumnezeu cu interpretările oamenilor. Exemplele despre Isus (Pacea fie asupra sa!), care niciodată nu s-a autodenumit Fiul lui Dumnezeu şi niciodată nu a vorbit despre Sfânta Treime au fost deja discutate în introducerea aceste cărţi, iar acestea sunt două din lunga listă de elemente ale crezului pe care Isus (Pacea fie asupra sa!) nu le-a predicat niciodată. Prin urmare, creştinul ar trebui să aibă credinţa într-un singur Dumnezeu (aşa cum Isus – Pacea fie asupra sa! – a învăţat oamenii), să accepte Biblia (Biblia Adevărată – Injil) ca pe o revelaţie şi pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca pe un profet al lui Dumnezeu. Însă,toţi cei care pun la îndoială fundamentul crezului creştin au găsit multe elemente ale sale care nu sunt bazate pe învăţăturile lui Dumnezeu sau Isus (Pacea fie asupra sa!), ci pe surse non-biblice, cum ar fi părinţii apostolici, teologii paulini sau chiar clericii contemporani. Este evident că aceste surse nu sunt nici Isus (Pacea fie asupra sa!), nici Dumnezeu, chiar dacă ei pretind, de obicei, că au vorbit în numele lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) sau chiar a lui Dumnezeu. Din această cauză, creştinii au motive serioase să pună la îndoială canonul lor, deoarece multe dintre aceste surse non-biblice contrazic în mod evident învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

În iudaism, situaţia nu este cu mult diferită, deoarece majoritatea evreilor sunt evrei reformaţi în urma învăţăturilor celor care „au reformat” legile lui Dumnezeu de la ortodoxia dură la o teorie mult mai flexibilă. Spre marea frustrare a vecinilor lor avraamici, musulmanii provoacă evreii şi creştinii să demonstreze felul în care învăţăturile lui Moise şi Isus (Pacea fie asupra lor!) sunt în contradicţie cu conceptul islamic al lui Dumnezeu şi al Revelaţiei. La urma urmelor, Nobilul Coran porunceşte musulmanilor să spună:

„Noi credem în Allah şi în ceea ce ne-a fost trimis nouă şi ceea ce a fost trimis lui Avraam, lui Ismail, lui Isaac, lui Iacob şi seminţiilor; în ceea ce le-a fost dat lui Moise şi lui Isus şi în ceea ce le-a fost dat [tuturor] profeţilor de către Domnul lor. Noi nu facem deosebire între ei! Noi Lui Îi suntem supuşi [musulmani]!” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 2:136]

Prin acest ayat (verset), au obligaţia de a urma Revelaţia lui Moise şi Isus (Pacea fie asupra lor!). În aceasta constă provocarea... A avut oricare dintre profeţi altă învăţătură în afară de acest crez[13] al islamului? Musulmanii ar fi avut obligaţia să se confrunte cu semnificaţia acestei contradicţii. Pe de altă parte, dacă evreii şi creştinii nu reuşesc să demonstreze o contradicţie, ei sunt datori să se confrunte cu concordanţa izbitoare a celor trei profeţi.

Au trecut mai bine de 1400 de ani de la revelarea Sfântului Coran, şi până în prezent această provocare nu a fost îndeplinită. Nimeni nu a reuşit vreodată să dovedească că realitatea ar diferi de concepţia islamică. Mai mult decât atât, nimeni nu a reuşit să demonstreze vreo neconcordanţă între învăţăturile lui Moise, Isus (Pacea fie asupra lor!) şi Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). De fapt, mulţi au sugerat exact opusul, şi anume că cei trei profeţi s-au sprijinit ferm unii pe alţii.

Drept rezultat, multe călugăriţe, preoţi, slujitori ai bisericii şi rabini – clerici educaţi, care îşi cunoşteau foarte bine religiile – au îmbrăţişat islamul.

Încă de pe timpul vieţii lui Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), Bahira, un călugăr creştin din Siria, a susţinut că l-a recunoscut pe el ca fiind pecetea profeţilor, încă de când era un copil mic, cu zeci de ani înaintea primei Revelaţii.[14]      

Waraqah ibn Nawfal, bătrânul orb, creştin, vărul Khadijei (Allah să fie mulţumit de ea!), prima soţie a Profetului Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), a jurat:

„Pe Cel în mâna căruia se află sufletul lui Waraqah, tu (Mohammed) eşti profetul acestei naţiuni, şi marele Namus (îngerul din Apocalipsa, adică îngerul Gavriil) va veni la tine aşa cum a venit la Moise. Poporul tău se va lepăda de tine, te va răni şi te va alunga. Oricine a venit cu un asemenea Mesaj a fost tratat cu duşmănie şi dacă aş mai trăi până în ziua aceea, atunci te-aş sprijini cu putere.”[15]

La începuturile islamului, atunci când musulmanii încă au fost slabi şi oprimaţi, religia a fost îmbrăţişată de către cei care căutau Adevărul, cum a fost şi Salman Farsi, un creştin persan, care a fost îndrumat de către mentorul său, un călugăr creştin, să caute sosirea ultimului profet al omenirii în „ţara palmierilor”.[16]

Negus, conducătorul creştin din Abissinia, a acceptat islamul fără ca vreodată să-l fi întâlnit pe Profetul Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), pe vremea când musulmanii erau puţini la număr, persecutaţi în mod continuu, adesea trebuind să se lupte pentru propria viaţă.[17]

Cineva s-ar putea întreba: „Dacă savanţii creştini şi creştinii aflaţi pe o poziţie proeminentă au acceptat islamul, într-o perioadă în care musulmanii au fost o minoritate persecutată, lipsită de avere, putere, poziţie politică, cu care să atragă, fiind în imposibilitatea de a-i proteja pe noii musulmani, ce i-a atras pe aceşti creştini la islam dacă nu credinţa sinceră?” Istoria consemnează că însuşi Heraclie, împăratul creştin al Romei, a luat în considerare acceptarea islamului, renunţând doar pentru că a văzut că această convertire l-ar costa sprijinul poporului său, precum şi pierderea imperiului.[18]

Una dintre convertirile timpurii cele mai uimitoare a fost cea al lui Abd Allah ibn Salam, rabinul pe care evreii din Medina l-a numit: „stăpânul nostru şi fiul stăpânului nostru”[19]. Enciclopedia Iudaică explică că, atunci când coreligionarii săi au fost invitaţi să accepte islamul „evreii au refuzat şi numai rudele sale apropiate, mai exact mătuşa sa, Khalida, a îmbrăţişat islamul”. Potrivit altei versiuni, convertirea lui Abd Allah a avut loc datorită „puterii de convingere a răspunsurilor primite de la Profetul Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) la întrebările sale”.

Astfel au început convertirile la islam şi acestea ţin până în zilele noastre, iar cei care se convertesc consideră convertirea lor în concordanţă, dacă nu chiar dictată, de propria lor Scriptură. Cu alte cuvinte, ei descoperă că islamul este mai degrabă împlinirea învăţăturilor Bibliei şi nu în conflict cu aceasta. Se ridică, în mod firesc, întrebarea:

„Sunt evreii şi creştinii puşi în faţa Revelaţiei Coranului cel Sfânt, sfidători la adresa lui Dumnezeu şi a lanţului său de Revelaţie?”

Această problemă stă la rădăcina dezbaterii teologice. Musulmanii cred că, la fel cum toţi cei care au negat profeţia lui Isus (Pacea fie asupra sa!), toţi cei care neagă acelaşi lucru despre Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) pot continua să fie acceptaţi de oamenii lor şi priviţi cu mărire de către semenii lor, însă cu preţul dizgraţiei lui Dumnezeu. Dacă este adevărat, această afirmaţie merită să fie ascultată, dacă nu, eroarea acestei convingeri trebuie demonstrată. În orice caz, nu există substitut pentru o examinare a dovezilor.

În timp ce întotdeauna a existat un număr semnificativ de învăţaţi şi practicanţi ai religiei iudaice şi creştine care se convertesc la islam, inversul nu este adevărat şi niciodată nu a fost adevărat indiferent de orice perioadă a istoriei. Există cazuri, a unora din sectele deviante ale islamului, care se convertesc la diferite religii, dar acest lucru nu este deloc surprinzător. Ignoranţi faţă de adevăratele învăţături ale religiei islamice, aceşti oameni sunt adesea seduşi de permisivitatea lumească a celorlalte religii. Exemple de asemenea secte deviante sunt: Baha’i, Naţiunea Islamică, Ahmadiyyah, cunoscut şi sub numele de Qadianis, Ansar, extremiştii sufi, şi altele. Aceste secte se pot prezenta sub denumirea de islam, însă la fel ca un om care se autodenumeşte copac, aceste secte nu dispun de suficiente rădăcini în religie care să le justifice susţinerea. Şi mai important, doctrinele nelegitime ale acestor secte călăuzite greşit le diferenţiează de islamul „ortodox”, sunnit, fiind respinse de către toţi musulmanii.

În ceea ce-i priveşte pe cei născuţi în religia islamică care au crescut în ignoranţă faţă de propria lor religie, convertirea lor la alte religii nu poate fi privită ca o îndepărtate de la islam, deoarece aceste persoane, în primul rând, nu au îmbrăţişat cu adevărat islamul. Şi, desigur, nu fiecare persoană născută într-o religie este un exemplu de pietate, chiar dacă are cunoştinţe vaste în acea religie. Apoi, sunt cei slabi întru credinţă, care consideră că convingerile religioase înlătură priorităţile lumeşti sau sunt ispitiţi de o religie mult mai permisivă. Cu toate acestea, numărul acestor apostaţi nu este acelaşi cu numărul clericilor evrei şi creştini, în cei 1400 de ani, care s-au convertit în direcţia opusă. Din această ecuaţie lipsesc cu desăvârşire musulmanii sunniţi sinceri şi devotaţi, educaţi şi practicanţi, cu atât mai puţin savanţii (echivalentul islamic preoţilor şi rabinilor convertiţi).

Rămâne întrebarea: De ce unii cercetători evrei şi creştini au îmbrăţişat islamul sunnit? Nu a existat presiune asupra lor pentru a face acest lucru şi nici interese lumeşti importante – lucruri cum ar fi pierderea comunităţii, poziţiei, statutului, prieteniilor, familiei, locului de muncă sau a pensiei pentru limită de vârstă. Şi de ce savanţii musulmani nu se întorc spre alte religii? Alte religii sunt mult mai permisive în materie de credinţă morală, şi nu există nici aplicarea unei legi împotriva renunţării la islam în ţările occidentale.

Deci, de ce oamenii de ştiinţă evrei şi creştini au îmbrăţişat islamul, iar musulmanii educaţi au rămas fermi în credinţa lor? Musulmanii susţin că răspunsul se află în definiţia islamului. Persoana care se supune lui Dumnezeu şi nu unui for ecleziastic va recunoaşte sensul divin al Revelaţiei. Islamul reprezintă forma continuată a iudaismului şi creştinismului, care, odată recunoscut, îl aduce pe cel care caută adevărul sincer pe drumul neted al Revelaţiei.

Punctul de vedere islamic este că între misiunile lui Isus (Pacea fie asupra sa!) şi Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), cei care l-au recunoscut pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca împlinirea profeţiilor din Vechiul Testament, au mărturisit Unicitatea unui Dumnezeu Adevărat şi că Isus (Pacea fie asupra sa!) este profetul Său. După definiţia islamică, aceşti „creştini” timpurii erau musulmani din toate punctele de vedere. Musulmanii zilelor noastre ne reamintesc că Isus (Pacea fie asupra sa!) nu putea să predice lucruri care nu existau în timpul vieţii sale, cum ar fi denumirea de „creştin” şi doctrina Trinităţii, care au evoluat de-a lungul primelor secole în perioada post apostolică.

Ceea ce Isus (Pacea fie asupra sa!) cu siguranţă i-a învăţat pe oameni a fost simplul adevăr al Unicităţii lui Dumnezeu şi că Dumnezeu l-a trimis pe el ca profet al Său. Evanghelia după Ioan spune cel mai bine:

„Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3)

De asemenea, ni se spune:

„Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine.” (Ioan 14:1).

Deci, punctul de vedere islamic este că, indiferent de cum s-a numit acest grup de adepţi, în perioada primilor patruzeci de ani de la Isus (Pacea fie asupra sa!), în perioada în care cuvântul „creştin” încă nu a fost inventat, aceştia au trăit în supunere totală faţă de adevărul lui Dumnezeu, aşa cum a transmis Isus (Pacea fie asupra sa!) prin învăţăturile sale. Şi indiferent de denumirea ataşată mai târziu acestora, caracterul lor a fost definit de către un cuvânt care este atribuit celor care trăiesc în supunere totală faţă de Dumnezeu, prin mesajul Revelaţiei şi acest cuvânt este „musulman”. 

În mod similar, învăţaţii evrei şi creştini „convertiţi” au crezut că Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) îndeplineşte profeţiile Vechiului şi Noului Testament cu privire la profetul final. La acest lucru, unii cititori ar putea obiecta faptul că în Biblie nu a fost găsit numele de Mohammed. Dar în Vechiul Testament de câte ori se poate găsi numele de Isus atunci când se face referire la Mesia care a fost promis? Răspunsul este: niciodată. Vechiul Testament conţine numeroase preziceri despre profeţii care vor veni, dar niciunul nu este menţionat cu numele propriu. Despre unele dintre aceste previziuni unii cred că-l descriu pe Ioan Botezătorul, alţii cred că-l descriu pe Isus (Pacea fie asupra sa!), iar alţii cred că acestea pot descrie orice personaj biblic. Biblia ne informează că evreii au aşteptat venirea a trei profeţi, fiind relatate întrebările fariseilor către Ioan Botezătorul:

„Iată mărturisirea făcută de Ioan, când iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: «Tu cine eşti?» ~ El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul. ~ Şi ei l-au întrebat: «Dar cine eşti? Eşti Ilie?» Şi el a zis: «Nu sunt!» «Eşti prorocul?» Şi el a răspuns: «Nu!»” (Ioan 1:19-21)

Deoarece Ioan Botezătorul s-a prezentat în termeni evazivi, fariseii au persistat cu întrebările:

„Ei i-au mai pus următoarea întrebare: «Atunci de ce botezi dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici prorocul?»” (Ioan 1:25)

Deci avem aici – „Hristos”,„Ilie”, şi „prorocul”, şi nu odată, ci de două ori. Aceasta este scurta listă a profeţilor, cei pe care evreii îi aşteptau conform chiar propriei Scripturi. Acum, în ciuda faptului că Ioan Botezătorul a negat că este Ilie, în citatul de mai sus, Isus (Pacea fie asupra sa!) l-a identificat pe el ca Ilie de două ori (Matei 11:13-14 şi 17:11-13).  Pe deoparte, acestea sunt inconsecvenţe scripturale, însă haideţi să-l recunoaştem pe Ilie din cuvintele lui Isus (Pacea fie asupra sa!), să nu intrăm prea adânc în detalii cu privire la semnificaţia termenului de „Hristos” şi să ne concentrăm asupra a ceea ce a rămas. Cine este cel de-al treilea şi ultimul pe lista profeţilor prezişi în Vechiul Testament? Cine este „prorocul”?

Unii creştini cred că acest profet final este Isus (Pacea fie asupra sa!) la întoarcerea sa, însă alţii cred că este vorba de cu totul alt profet. Prin urmare, toţi evreii şi mulţi creştini aşteaptă venirea ultimului profet, cel final, aşa cum a fost prescris de propria lor Scriptură.  

Musulmanii ştiu că acest profet final a venit deja, iar numele lui este Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Prin el, Dumnezeu  Cel Atotputernic (Allah) a revelat Coranul cel Sfânt. Cei care  recunosc Coranul cel Nobil ca fiind Cuvântul revelat al lui Allah şi aderă la învăţăturile ultimului profet, şi cel final, Profetul Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), sun consideraţi musulmani, nu numai prin definiţia literală, dar şi prin ideologie. 

 


Capitolul  II

Înţelegerea şi apropierea de Dumnezeu

„Suntem cu toţii legaţi de tronul Fiinţei Supreme cu un lanţ flexibil, care ne păzeşte fără să ne înrobească. Cel mai minunat aspect al sistemului universal al lucrurilor este că acţiunile fiinţelor sunt libere sub călăuzire Divină.” –  Joseph de Maistre

În timp ce credinţele monoteiste împărtăşesc o credinţă fundamentală într-un Singur Dumnezeu, perceperea lor asupra Atributelor Sale diferă foarte mult. Multe dintre aceste diferenţe, asemeni firelor unei pânze de păianjen, pot apărea separat şi să diverge foarte mult atunci când ele sunt privite îndeaproape. Însă, dacă aceste fire individuale sunt unite într-un design mai larg, întreaga semnificaţie a sa va fi cunoscută numai atunci când este privită ca un întreg; numai dintr-o perspectivă îndepărtată devine cunoscută complexitatea designului şi faptul că fiecare fir conduce la un adevăr central. 

 

1. Numele lui Dumnezeu

Diferenţa dintre cuvântul aproape potrivit şi cuvântul potrivit este cu adevărat o problemă, este ca şi diferenţa dintre licurici şi fulger.”

– Mark Twain, Scrisoare către George Bainton

 

 

Un exemplu simplu este numărul mare de fire de dovezi care, ţesute împreună, formează o concluzie logică cu privire la Numele lui Dumnezeu. Dovezile luate de la iudaism, creştinism şi islam se ţes împreună pentru a susţine o concluzie care ar trebui să fie acceptată de toate cele trei religii. De exemplu, recunoaşterea lui Dumnezeu ca fiind „Creatorul” şi „Cel Atotputernic” este universală. Într-adevăr, Dumnezeu este universal recunoscut prin multe Nume frumoase şi Atribute glorioase. Atunci când o persoană cheamă Creatorul cu oricare dintre numeroasele Sale Nume minunate sau Atribute perfecte, El cu siguranţă va auzi chemarea creaţiei Sale. Atunci de ce mai este nevoie? Ei bine, pentru unii oameni este nevoie de un nume. Este nevoie de un nume definitoriu.

Că numele lui Dumnezeu în islam este Allah nu ar trebui să fie o surpriză pentru nimeni, însă dacă cineva ar sugera că numele lui Dumnezeu în creştinism este tot Allah, acest lucru ar risca să provoace consternare dacă nu chiar proteste violente de la comunitatea înrădăcinată a creştinismului occidental. Însă, un călător în Ţara Sfântă va observa repede că Allah este numele prin care Dumnezeu este cunoscut de către toţi arabii, creştinii şi musulmanii deopotrivă.

Creştinii arabi au urmat moştenirea lor din zilele Revelaţiei – de fapt, strămoşii lor îndepărtaţi au călcat pe pământurile unde a călcat şi Isus (Pacea fie asupra sa!) – şi l-au identificat pe Creator ca fiind Allah. Neamul lor a prosperat timp de 2000 de ani pe un ţinut renumit pentru toleranţa religioasă, până la crearea statului sionist, Israel (un fapt puţin cunoscut şi unul adânc distorsionat de către mass-media occidentală), practicând liber convingerile lor religioase. Şi ei îl identifică pe Dumnezeu ca fiind Allah.

Noul Lexicon internaţional al bisericii creştine ne spune:

„Numele este folosit de asemenea şi de creştinii arabi moderni, care spun atunci când este vorba despre ceva neprevăzut în viitor «In sha’ Allah»”

Expresia «In sha’ Allah» se traduce ca «Prin Voinţa lui Allah» sau «Dacă Allah Voieşte».

Enciclopedia Britannica confirmă utilizarea comună în limba arabă a numelui de „Allah”:

„Allah este cuvântul standard în limba arabă pentru «Dumnezeu» şi este folosit de creştinii arabi, precum şi de către musulmani.”

De fapt, începând de la creştinii ortodocşi de pe pământul unde s-a născut Avraam (Pacea fie asupra sa!), Irakul de azi, la creştinii copţi din Egiptul lui Moise (Pacea fie asupra sa!), la creştinii palestinieni din Ţara Sfântă pe unde a umblat Isus (Pacea fie asupra sa!), pe întreaga suprafaţă a Orientului Mijlociu, epicentrul de unde au pornit undele de şoc ale Revelaţiei care au radiat întreaga lume, Allah este cunoscut ca nume propriu a ceea ce în religiile occidentale se cheamă Dumnezeu. Se ştie despre creştinii arabi că atunci când vorbesc despre Isus (Pacea fie asupra sa!) spun „Isus ibn Allah”, „ibn” însemnând „fiu”. Deschizând orice copie a Bibliei în limba arabă, cititorul îl va găsi pe Creator identificat ca Allah. Astfel, Allah este recunoscut cu numele lui Dumnezeu în ţara de Revelaţie a Vechiului şi Noului Testament. De fapt, cu ceea ce nu sunt de acord puriştii creştini şi musulmani din Ţara Sfântă este numele universalizat în occident de Dumnezeu. Acest nume este complet străin de Scripturile netraduse ale Vechiului şi Noului Testament, precum şi ale Coranului – pur şi simplu nu există în manuscrisele fundamentale ale celor trei religii avraamice.

Deci, în timp ce conceptul de Dumnezeu este imediat recunoscut, în urma cercetărilor s-a dovedit că termenul Dumnezeu este de origine incertă. Este posibil să fi provenit de la rădăcina cuvântului indo-european, Ghut, acesta având înţelesul de „ceea ce este invocat”, putând să derive din cuvântul german preistoric „Guth”, ca un strămoş îndepărtat (cuvântul din la care germanii au derivat Gott, olandezii God, suedezii şi danezii Gud)[20]. Multe probabilităţi, dar nimic sigur. Indiferent de originea cuvântului, numele de Dumnezeu în derivaţiile occidentale şi non-biblice privind originea şi semnificaţia sa etimologică s-a pierdut în istorie. Pe scurt, nu ştim de unde provine cuvântul „Dumnezeu”, dar ştim de unde nu a provenit, şi anume el nu a provenit din nicio Scriptură biblică, indiferent dacă vorbim despre Vechiul sau Noul Testament.

Faptul că creştinii din Orientul Mijlociu echivalează Dumnezeu cu Allah, este un afront la sensibilităţile celor care asociază Allah cu păgânii. Oricum ar fi, întrebarea relevantă este dacă cuvântul Allah poate fi forma pentru Numele Creatorului nostru. Majoritatea oamenilor ar dori să se asigure că la baza credinţelor şi practicilor religioase stă Scriptura şi nu doar obiceiurile locale. Astfel, în mod rezonabil apare întrebarea dacă folosirea numelui de Allah în iudaism şi creştinism este susţinută de Vechiul şi Noul Testament? Răspunsul este da.

În textele iudaice, Dumnezeu este menţionat ca Yahweh, Elohim, Eloah şi El. În textele creştine, terminologia este puţin diferită, iar theos din limba greacă nu este altceva decât traducerea cuvântului Elohim. Eloi și Eli sunt, de asemenea, des întâlnite. În Vechiul Testament, Yahweh este folosit de mai mult de 6000 de ori, ca numele lui Dumnezeu, de asemenea, Elohim este folosit de mai mult de 2500 de ori, Eloah este întâlnit de 57 de ori şi El mai mult de 200 de ori[21]. [22]

Cum se leagă aceste nume din Vechiul Testament cu numele de Allah? Simplu. Elochim este pluralul regal (un plural de măreţie şi nu numeric) de la Eloah.[23] Enciclopedia de religie şi etică confirmă că cuvântul arab ilaha (cuvântul arab pentru divinitate) este „identic cu Eloah al lui Iacov”.

Explicaţia lingvistică a originii numelui de Allah este contopirea articolului hotărât al limbii arabe al şi cuvântul ilah (divinitate), şi în conformitate cu regulile de gramatică a limbii arabe acesta devine Allah (Dumnezeul). Prin urmare, apariţiile numelui de Elohim de 2500 de ori şi al numelui Eloah de 57 de ori în Vechiul Testament au o legătură directă cu numele de Allah al lui Dumnezeu, pentru că Elohim este pluralul de la Eloah, care este acelaşi cu ilah din limba arabă, din care este lingvistic derivat Allah.

Învăţaţii musulmani  mai vin cu o idee „chinuitoare”, pentru atunci când se adresează Creatorului lor, ei îl imploră pe Allah prin apelativul „Allahuma”, care înseamnă „O, Allah”. Asemănarea zdrobitoare, ca a gemenilor siamezi, dintre verii semitici a cuvântului, Allahuma cu Elohim, nu poate scăpa fără a fi observată.

Din păcate, astfel de lucruri nu sunt recunoscute de către cei care se apropie de analizele scripturale mai degrabă ca de un teren de război religios decât ca de o căutare a adevărului obiectiv. Un exemplu de sensibilitate extremă cu privire la acest subiect găsim în Biblia de Referinţă Scofield editată de teologul şi preotul american Cyrus I. Scofield, şi publicată în 1909 de către Universitatea Oxford. Versiunea sa originală a incitat cenzura creştină pentru folosirea numelui „Alah”, specificând la o notă de subsol la Geneza 1:1, că numele de Elohim este derivat din sudarea cuvintelor El şi Alah. Adevărul este că această explicaţie se apropie de explicaţia lingvistică menţionată mai sus, care menţiona că originea numelui Allah ar putea deriva din sudarea articolului definit al limbii Al şi ilah (divinitate), ceea ce nu a scăpat de remarca unor apologeţi musulmani din Africa de Sud, mai exact Ahmed Deedat.

Concluziile care pot fi trase sunt speculative, deoarece Biblia de Referinţă Scofield nu a identificat cuvântul „Alah” cu numele propriu al Creatorului, ci mai degrabă a oferit următoarea definiţie: „El – putere, sau cel puternic, iar Alah – a jura, a fi obligat de un jurământ, astfel implicând credinţa.” Cu siguranţă afirmaţia că această Biblie, oricum implică faptul că numele Creatorului este „Allah” ar fi nepotrivită. Cu toate acestea, comentariul lor are relevanţă prin ceea ce au menirea să transmită şi acesta nu înseamnă impropriu sau incorect. Cu toate acestea, cea mai mică sugestie referitoare la faptul că numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament se potriveşte cu cel din Coran, a excitat sensibilitatea creştinilor şi, ca rezultat, această notă de subsol a fost editată în toate ediţiile ulterioare.

Plecând de la Vechiul Testament la Noul Testament, cititorul poate întreba în mod îndreptăţit: „Cum se încadrează Noul Testament în schema descrisă mai sus?” Încă odată, răspunsul este destul de simplu, sensibil doar în câteva puncte concrete. Primul punct este faptul că cuvântul cel mai des folosit în Noul Testament (1344 din 1356 de menţionări) este cuvântul theos.[24] Acest cuvânt este găsit în Septuaginta (traducerea în greaca veche a Vechiului Testament) iniţial ca şi traducerea cuvântului Elohim, numele în ebraică pentru Dumnezeu.[25] Cei şaptezeci şi doi de învăţaţi evrei (câte şase din fiecare dintre cele douăsprezece triburi) cărora le-a fost încredinţată traducerea Septuagintei au folosit prin tradiţie traducerii cuvântului Elohim cu theos. Noul Testament nu este diferit, theos-ul grecesc al Noului Testament este acelaşi cu theos-ul grecesc din Vechiul Testament (Septuaginta), ambele fiind derivate de la Elohim.

Cunoscând că baza cuvântului theos din Noul Testament este Elohim al Vechiului Testament, acesta ne va conduce înapoi la cele discutate mai sus, şi anume la legătura dintre cuvintele Elohim şi Allah. Şi într-adevăr nimeni nu ar trebui să fie surprins. Eli şi Eloi, găsite pe buzele lui Isus (Pacea fie asupra sa!) în Noul Testament (Matei 27:46 și Marcu 15:34), sunt incomensurabil mai aproape de cuvântul „Allah ” decât de cuvântul „Dumnezeu”. Ca şi în cazul cuvintelor Elohim şi Eloah, cuvintele Eloi şi Eli sună mai aproape de cuvântul „Allah” şi de asemenea şi ca formă şi ca înţeles sunt mai aproape de acesta. Toate cele patru forme sunt din ebraică, o limbă soră cu araba şi arameica.

Limbile recunoscute de oamenii de ştiinţă ca fiind folosite de către Isus (Pacea fie asupra sa!) au fost ebraica şi arameica. De exemplu, în fraza: „Eloi, Eloi, lama sabactani” (Marcu 15:34), cuvintele Eloi şi lama sunt transliterate din limba ebraică, în timp ce sabactani este tradus din arameică. Astfel, fiind limbi surori, nu este de mirare faptul că cuvintele în ebraică, aramaică şi arabă, fiind veri semitici, sunt aceleaşi ca sunet sau seamănă între ele. Toate cele trei limbi sunt semitice, cu mici diferenţe la pronunţia cuvintelor cu acelaşi sens, aşa cum salutul în ebraică shalom, ca şi salutul în arabă salaam, însemnă pace. Bănuiala cu privire la faptul că cuvintele din ebraică Elohim, Eloah, Eloi, și Eli ar echivala cu cuvântul arab Allah, la fel cum shalom din ebraică echivalează cu salaam din arabă, pare a fi întemeiată.

În ciuda celor de mai sus, există unii care continuă să susţină că „Allah” este numele unui zeu păgân! Ei ignoră faptul că păgânii folosesc cuvântul „Dumnezeu”, în acelaşi fel în care-l folosesc creştinii, evreii sau musulmanii, şi acesta nu schimbă faptul că există un Singur Dumnezeu. În mod similar, cuvântul Elohim a fost folosit în Septuaginta cu referire la zeii păgâni, la fel şi la zeii greci sau romani, în plus faţă de Singurul Dumnezeu adevărat al Vechiului şi Noului Testament.[26] Enciclopedia Iudaică clarifică acest punct:

„Forma de plural Elohim nu este folosit numai pentru zeii păgâni (de ex. Exodul 12:12, 18:11, 20:3,) dar şi pentru un zeu păgân (Judecătorii 11:24, 2 Împăraţi 1:2) şi chiar pentru o zeiţă (1 Împăraţi 11:5). Cu referire la Dumnezeul Israelului este folosit foarte des, şi anume de mai multe de 2000 de ori...”

Amintindu-ne că cuvântul Elohim este cuvântul din care cuvântul theos al Noului Testament a fost derivat, se poate constata că folosirea acestui termen biblic cu referire la Dumnezeu curgea de pe buzele şi din stilourile păgânilor precum şi a evreilor şi creştinilor. Înseamnă, acest lucru că Elohim este un zeu păgân, sau Dumnezeul evreilor şi a creştinilor? Evident, diferitele religii, inclusiv cele păgâne, au folosit cuvintele Dumnezeu, Elohim şi Allah pentru identificarea conceptelor proprii asupra Fiinţei Supreme, nu reflectă nimic mai mult decât adoptarea numelui de obicei recunoscut pentru Dumnezeu.

„De obicei recunoscut? Sună ciudat pentru mine.” – vor spune unii. Acesta, de asemenea este probabil să fie şi în cazul numelor Shim’own Kipha, Yehowchanan, Iakobos şi Matthaios – dar cât de ciudate sunt aceste nume cu adevărat? Necunoscute pentru unii, poate, dar şi ciudate? Nu. Acestea sunt transliterarea din ebraică şi greacă a numelor biblice Simon, Petru, Ioan, Iacov şi Matei. Deci ce este cu adevărat mai ciudat – să inventezi şi să popularizezi nume noi în locul celor identificate de Scriptură sau să rămâi fidel celor ce sunt considerate texte sfinte?

Să-l identificăm pe Creator cu „Dumnezeu”, denumire clocită de mintea umană şi incubată în cultura occidentală sau cu numele specificat de către Cel Atotputernic, aşa cum El Însuşi declară în Scriptură?

Fără îndoială, cel care vorbeşte despre Yehowchanan, Iakobos şi Allah va fi primit cu anumite rezerve în Occident, însă preocuparea credincioşilor adevăraţi nu a fost niciodată una de popularitate, ci adevărul mărturiei în faţa Creatorului, un Creatorul al cărui Nume propriu, conform surselor iudaice şi creştine şi musulmane, este Allah.

 

2. Numele lui Dumnezeu şi pluralul regal

„Vezi lucruri...şi întrebi «De ce?» Dar eu am visat lucruri care niciodată nu au existat şi am întrebat «De ce nu?»”

– George Bernard Shaw, Înapoi la Matusalem

 

Nici o discuţie despre Numele lui Dumnezeu nu este completă fără a explica pluralul regal. Acesta este un concept lingvistic străin pentru majoritatea vorbitorilor nativi de limba română. Mai recent, în secolul al XVII-lea, cuvântul „tu” a fost înlocuit în cadrul elitei speciale cu pluralul de respect, astfel în loc de „Tu Alteţă” sau „Tu Domnitor” s-a folosit „Înălţimea voastră” sau „Domnia voastră”. Astfel, Regina Victoria a spus: „Noi nu ne-am amuzat” sau Margaret Thatcher: „Noi suntem o bunică.”

În Sfânta Scriptură (inclusiv Vechiul şi Noul Testament, precum şi în Coran) Dumnezeu este uneori menţionat ca „Noi” sau „Noastră”. De exemplu, în Geneza 1:26 şi 11:7 găsim înregistrat că Dumnezeu a spus: „Să facem om...” şi „Haidem! să Ne coborâm...”

În Scriptura musulmană, numele de Allah, spre deosebire de Elohim din ebraică, este singular şi nu există plural pentru acesta.[27] Unii termeni din limba arabă (de ex. prenumele şi sufixele pronominale) îl descriu pe Allah la plural, dar cu ceea ce este cunoscut sub numele de pluralul regal. Acesta nu este un plural numeric, ci de respect. Pluralul regal este un instrument literar al limbilor orientale şi semitice care denotă măreţie.

Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, Elohom este forma plurală de la Eloah (cel mai apropiat nume de Allah, în traducere şi sens).[28] În acelaşi mod în care expresiile pluralului regal din Coran denotă măreţia lui Dumnezeu, aşa şi Elohim din Vechiul şi Noul Testament exprimă pluralul de respect.[29]

Dicţionarul teologic al Noului Testament comentează:

Elohim este folosit ca plural numeric, în mod clar, doar în foarte puţine cazuri (Exodul 15:11). Până şi un zeu păgân putea fi descris de acest cuvânt (ex. 1 Împăraţi 11:5). În general, el reprezintă un plural al majestăţii.”

Oamenii pot avea opinii diferite cu privire la acest subiect, în funcţie de credinţele lor individuale, însă este interesant de remarcat concluzia a cel puţin unui învăţat care a petrecut timp în ambele părţi ale gardului teologic. David Benjamin Keldani, care timp nouăsprezece ani a fost preot catolic de rit caldeean la episcopia de Uramiah (Persia de mai târziu), înainte să se convertească la islam, la începutul secolului al XX-lea, cunoscut sub numele islamic de Abd Al-Ahad Dawud, a scris una dintre cele mai vechi lucrări ştiinţifice în limba engleză, având ca temă corelarea biblică cu profetul islamului, Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), a scris:

„Ar fi o pierdere de timp, aici, să-i contrazic pe toţi cei care în mod ignorant şi din rea intenţie susţin că «Allah» al islamului este diferit de adevăratul Dumnezeu şi este doar zeitate fictivă, o creaţie proprie a lui Mohammed. Dacă preoţii şi teologii creştini ar cunoaşte originalele Scripturilor lor în ebraică, în loc de traduceri, aşa cum musulmanii citesc Coranul lor cu textul în limba arabă, atunci ei ar vedea în mod clar că Allah este acelaşi cu numele vechi semitic al Fiinţei Supreme care a vorbit cu Adam şi a revelat Mesajul Său tuturor profeţilor.”[30]

La fel cum creştinii arabi îl identifică pe Dumnezeu ca „Allah”, şi la fel cum Biblia foloseşte pluralul regal, atât la pronume, cât şi la numele propriu de Elohim, creştinii occidentali pot adopta aceeaşi practică fără a compromite crezul lor. Însă, credinţa nu trebuie să depindă de astfel de probleme, iar atunci rămâne un punct mai important asupra căruia să reflecteze: Indiferent de numele Său, cum a poruncit Dumnezeu omenirii să-L cunoască?

 

3. Conceptul lui Dumnezeu

„Toţi cei care sunt de acord cu noi, poate nu sunt corecţi, dar le admirăm viclenia.”  – Cullen Hightower

Conceptul iudaic asupra lui Dumnezeu este relativ concret, în ciuda diferenţelor mari existente în alte probleme între iudaismul ortodox, conservativ, reformat şi hasidic. În iudaism, Unicitatea lui Dumnezeu rămâne atributul primordial al Creatorului, urmat de multe alte atribute incluzând dreptatea, iubirea, mila, omniscienţa, omniprezenţa, omnipotenţa, suveranitatea, adevărul, înţelepciunea, autoexistenţa, bunătatea, sfinţenia, veşnicia, şi conceptul mai complicat de infinitate. Mai mult, evreii îl consideră pe Dumnezeu de neînţeles, deoarece Atributele lui Dumnezeu transcend pe cele ale creaţiei Sale.

Atributele iudaice ale lui Dumnezeu se regăsesc şi în definiţiile creştine, cu toate că Unicitatea lui Dumnezeu a suferit o transformare de la monoteismul strict al epocii apostolice la mistica Sfintei Treimi. Deşi provenind dintr-o singură direcţie, concepţia trinitară a trei entităţi într-una singur este respinsă de către unitarieni. Într-adevăr, cum ar putea esenţe cu polarităţi opuse (mortalitate/nemurire, cu origine/fără origine, transformabil/netransformabil) să să existe într-o singură entitate? De ce a atribuit Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) miracolele sale exclusiv lui Dumnezeu şi nu propriei sale divinităţi, dacă el de fapt a fost parte a divinităţii? Şi de ce a mărturisit că a primit harul său de la Dumnezeu dacă el şi Dumnezeu sunt co-egali? (pentru versete relevante vezi: Ioan 3:35, 5:19-23, 5:26-27, 10:25, 13:3, 14:10, Faptele Apostolilor 2:33, 2 Petru 1:17, Apocalipsa 2:26-27)

Doctrina conform căreia Dumnezeu este trei, dar Unul, adică „trei-în Unu”, se ridică la nivelul de mister religios. Deşi mulţi mărturisesc credinţa în ea, nimeni nu o poate explica pentru ca, printr-un scepticism sănătos, să poată fi înţeleasă. Eforturile pentru explicarea unor termeni precum „cel creat” poate echivala cu Creatorul sunt vechi, la fel cum sunt misterele credinţei trinitare. Trecând peste aceste probleme, imaginea cea mai des întâlnită a lui Dumnezeu în mintea unui creştin este „omul mare din cer”, unul în vârstă, aşa cum este reprezentat de către Michelangelo pe fresca din Capela Sixtină cu barbă albă, plutind într-un veşmânt roşu. Faptul că această imagine nu este deloc diferită de reprezentarea lui Zeus de către grecii antici nu a trecut neobservată, şi a fost aspru contestată şi nu doar pe baza poruncii:

„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. ~ Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti;...” (Exodul 20:4-5)

Astfel, dacă nu pe baza celei de a doua porunci, de ce altceva ar obiecta cineva? Ei bine, pasajul biblic atestă faptul că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”, arate ca El, sau să aibă stăpânire asupra creaţiilor lumeşti, aşa cum Dumnezeu este stăpân peste toată creaţia Sa? Acesta din urmă este contextul în care acest verset a fost revelat, pentru că citind întreg versetul găsim:

„Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.»” (Geneza 1:26)

În acest verset nu se citeşte ca „după chipul Nostru, după asemănarea Noastră să aibă ochi şi un nas, o gură şi urechi...” Nu, acesta vorbeşte despre stăpânire şi nu despre aspectul fizic. Nu odată ci de două ori Dumnezeu a spus omenirii:

„Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” (Geneza 1:28)

Astfel, cum am putea noi să-l portretizăm pe Dumnezeu? Conform poruncilor lui Dumnezeu din versetele de mai sus nu putem, nu numai pentru că El ne-a poruncit în primul rând acest lucru, dar nu avem nici o idee despre cum arătă El.

În mod similar, afirmaţia creştină precum Dumnezeul din Vechiul Testament s-a pocăit şi s-a transformat din Dumnezeul aspru şi plin de mânie într-unul iubitor şi iertător din Noul Testament nu este universal acceptată. De fapt, mulţi consideră acest concept contrazis chiar de Scriptură:

„Dumnezeu nu este un om ca să mintă, nici un fiu al omului, ca să-I pară rău. Ce a spus, oare nu va face? Ce a făgăduit, oare nu va împlini?” (Numeri 23:19) şi de bunul simţ.

Conceptul islamic asupra lui Dumnezeu este unul simplu şi în multe aspecte similar cu conceptul iudaic. Elementele esenţiale ale crezului islamic au la bază Tawhid-ul, cuvânt care defineşte Unicitatea lui Allah, susţinerea unicităţii Numelor şi Atributelor lui Allah şi îndrumarea oamenilor să vorbească şi să acţioneze pe placul lui Allah. Conform religiei islamice, Allah este Unul în esenţă, Veşnic şi Absolut. El este Viu, Autoexistent, Atoateştiutor, Atotputernic. El nu are nevoie de nimeni, dar toată creaţia are nevoie de El. El nu zămisleşte şi nu este născut. El este „Întâiul” fără de început şi „Ultimul” fără de sfârşit şi el nu are parteneri sau asociaţi în Divinitate. El este „Supremul” deasupra Căruia nimeni nu se află. El este „Atoateştiutorul”, perfect în cunoaştere, în înţelegerea lucrurilor mari şi mici, a celor văzute, dar şi a celor nevăzute, „Cel Înţelept” liber de greşeală în judecata Sa. El este „Cel Milostiv”, „Cel Îndurător”, a cărui milă cuprinde întreaga creaţie. Cu toate acestea, în timp Allah iubeşte şi răsplăteşte credinţa şi evlavia, El urăşte nelegiuirea şi pedepseşte fărădelegea. Fiind „Atotputernic”, Puterea Sa este absolută şi nimeni nu poate zădărnici poruncile Sale. Există multe alte Nume ale lui Allah în Nobilul Coran, El este Domnul cel plin de Slavă şi de Cinste, omenirea fiind creată prin Voia sa, trăind şi murind, întorcându-se la El în Ziua Judecăţii conform poruncii Sale. Musulmanii recunosc, în continuare, faptul că Allah este dincolo de înţelegerea umană completă, deoarece nu există nimic în creaţia Sa comparabil cu El. Poate că în Viaţa de Apoi vom fi înzestraţi cu o mai mare înţelegere, însă în această viaţă cunoaşterea Creatorului se limitează doar la ceea ce El ne-a revelat.

Similar cu iudaismul, dar contrar creştinismului, în islam nu există reprezentări fizice ale lui Allah. În consecinţă, minţile credincioşilor nu sunt păcălite de imaginea antropomorfică a „omului din cer”. În plus religia islamică nu Îi atribuie un gen lui Allah, deoarece Allah este considerat transcendental, mai presus de toate aceste caracteristici. Atribuirea de caracteristici sexuale se consideră a fi un lucru deosebit de defăimător, chiar o blasfemie în ochii musulmanilor. Astfel, dacă în Coran se menţionează cu pronume masculin, acest lucru nu este nimic altceva decât o necesitate lingvistică, deoarece în limba arabă nu există un pronume de gen neutru. Este Domn, Dumnezeu, Creator, Stăpân, însă nicăieri în islam, Allah nu este menţionat ca „Tată”.

Conceptul islamic despre Dumnezeu se loveşte de o serie de obiecţii în principal din rândul creştinilor din Occident. 

● Prima dintre acestea este că islamul îl recunoaşte pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca  profet al lui Dumnezeu şi nu ca „fiul lui Dumnezeu”, şi mai ales nu în sensul „născut”.

● A doua obiecţie este că islamul susţine Unicitatea lui Dumnezeu şi condamnă conceptul de Trinitate.

● A treia obiecţie este că musulmanii nu cred că omenirea a moştenit povara păcatului originar, deoarece acest concept nu este compatibil cu Dreptatea şi Mila lui Dumnezeu.

● Ultima obiecţie este că musulmanii cred că Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost ridicat şi salvat de la răstignire, ceea ce invalidează doctrinele mântuirii şi învierii.

Aceste diferenţe în credinţă sunt importante deoarece ele constituie principalele falii despărţitoare unde platformele continentale ale creştinismului şi islamului se ciocnesc.

 

 

 


Capitolul  III

Diferenţe doctrinare

„Problema cu oamenii nu este că ei nu au cunoştinţe, dar că ceea ce ei ştiu, nu este chiar aşa.”  —  Josh Billings, Enciclopedia lui Josh Billings despre spirit şi înţelepciune

Diferenţele dintre iudaism, creştinism şi islam pot fi abordate pe mai multe nivele, dar cel mai elementar nivel este cel bazat pe simţul realităţii. Evident, Alice în Ţara Minunilor, într-un anumit sens, a exemplificat acesta:

„«Acesta nu este o regulă obişnuită. Ai inventa-o chiar acum.»

«Este cea mai vechie regulă în carte», a spus regele.

«Atunci ar trebui să fie regula numărul unu», a spus Alice.”[31]

Atunci când este aplicat în mod corect, această formă de logică nu lasă loc la discuţii în plus. Cu toate acestea, o cale complementară de analiză este de a pune în contrast învăţăturile iudaice, creştine şi islamice, lăsând cititorii să cântărească dovezile împotriva propriilor convingeri.

Să începem prin a lăsa pe Alice în Ţara Minunilor să arunce o privire la istoria dezbaterilor unitarian/trinitariene.

 

1. Unitarieni versus trinitarieni

„Au decis ca toţi mincinoşii să fie biciuiţi. Un om a venit la ei şi le-a spus adevărul,iar ei l-au spânzurat.”

— T.W.H. Crosland Mici istorisiri

Multe principii ale credinţei trinitariene sunt privite ca fiind „cele mai vechi reguli din carte”, însă ele sunt derivate din surse non-biblice. În loc să fie „regula numărul unu” aşa cum cineva s-ar putea aştepta în mod logic având în vedere supremaţia lor, aceste principii de credinţă nu se găsesc deloc în Biblie.

Alice ar obiecta.

Şi, de fapt, mai mulţi mari gânditori s-au opus, cum ar fi: Pothinus de Lyon (ucis în a doua jumătate a secolului al II-lea alături de toţi creştinii care au semnat petiţia către Papa Eleuteriu cerând oprirea persecuţiilor), Leonidas (un adept al creştinismului apostolic, un comentator al inovaţiilor pauline, ucis în 208 d.H.), Origen (ucis în închisoare în anul 254 d.H. după o tortură prelungită din cauza predicării Unicităţii lui Dumnezeu şi respingerii Sfintei Treimi), Diodorus, Pamphilus (torturat şi ucis în anul 309 d.H.), Lucian (torturat pentru opiniile sale şi ucis în anul 312 d.H.), Donatus (ales ca episcop de Cartagina în anul 313 d.H., iar ulterior a devenit liderul mişcării unitariene care a ajuns să domine creştinismul în Africa de Nord, până când împăratul Constantin a poruncit uciderea lor. Eliminarea lor a fost atât de completă încât, din multitudinea lor deodată, au rămas doar câteva scrieri sacre ale acestei secte), Arie (prezbiterul din Alexandria, al cărui motto a fost: „Urmează-l pe Isus în ceea ce el a predicat”, ucis prin otrăvire în anul 336 d.H.) Eusebiu de Nicomidia; şi nemaivorbind de milioanele de creştini ucişi pentru că au refuzat să accepte doctrina oficială a bisericii în perioada ce a urmat imediat Consiliului de la Niceea. Exemplele de mai târziu îi includ pe Lewis Hetzer (decapitat la 4 februarie 1529), Michael Servetus (ars pe rug la data de 27 octombrie 1553, folosind ramuri cu frunze verzi pentru a produce un foc mocnit, chinuitor de lent)[32], Francis Davidis (a murit în închisoare în 1579), Faustus Socinus (decedat în 1604), John Biddle (a fost exilat în Sicilia şi întemniţat de mai multe ori, ultima întemniţare grăbindu-i moartea). Biddle a considerat terminologia folosită de trinitarieni „se potrivesc mai mult vrăjitorilor decât creştinilor”[33] instituind un parapet de argumente împotriva asaltului teologiei trinitariene, atât de eficient încât, adversarii săi de dezbatere au aranjat arestarea lui pentru a evita o confruntare publică.[34] El a lăsat o moştenire liber-cugetătorilor care afirmă Unicitatea lui Dumnezeu, inclusiv unora dintre cei mai importanţi intelectuali, cum ar fi: Sir Isaac Newton, John Locke și John Milton. Zilele pe care Biddle le-a petrecut în exil au dat naştere la una dintre cele mai emoţionante comentarii despre persecuţiile religioase, scris de un corespondent de la Avocatul Evangheliei:

„Conclavul s-a întrunit, judecătorul a fost stabilit

Omul a fost aşezat pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu,

Şi au judecat problema acolo,

Care-i revine doar Lui,

Din credinţa unui frate au făcut o crimă,

Şi au zdrobit dreptul sublim al gândirii native.”[35]

În timpul vieţii sale, Parlamentul a încercat distrugerea (literalmente aşa este) mişcării Biddle, prin stabilirea pedepsei cu moartea pentru cei care neagă Trinitatea (2 mai, 1648).  În anul morţii sale, Parlamentul a adoptat cel de-al de-a doua Lege privind uniformitatea, scoţând în afara legii toate cultele non-episcopale şi clerice.[36] Prin acest act, 2257 de preoţi au fost scoşi din cler şi peste 8000 de oameni au murit în închisoare pentru refuzul acceptării Sfintei Treimi.

Există cel puţin un caz unde, prin înţelepciunea selectivă a bisericii, populaţia unei întregi ţări a fost condamnată:

„La începutul anului, sentinţa cea mai sublimă de condamnare la moarte care a fost vreodată pronunţată de la crearea lumii, a fost promulgată. Tiranul roman a dorit ca capetele duşmanilor săi, care au fost toate pe un singur gât, să poată fi dintr-o singură lovitură doborâte; Inchiziţia l-a ajutat pe Filip să aşeze capetele tuturor supuşilor săi olandezi pe un singur gât, care au căzut pentru acelaşi scop. La 16 februarie 1568, o sentinţă a Biroului Sfânt a condamnat toţi locuitorii  Olandei la moarte ca eretici. De această moarte universală au făcut excepţie doar câteva persoane. O proclamaţie a regelui, datată cu zece ani mai târziu, a confirmat acest decret al Inchiziţiei, şi a dispus ca acesta să fie pus imediat în executare, indiferent de vârstă, sex sau situaţie. Acesta este, probabil cel mai succint ordin de moarte înscenat vreodată. Trei milioane de oameni, bărbaţi, femei şi copii au fost condamnaţi la eşafod în trei linii, şi aşa cum a fost bine cunoscut, acestea nu au fost fulgere inofensive, cum ar fi unele bule papale de la Vatican, ci măsuri serioase şi concrete care trebuiau puse în aplicare, iar oroarea pe care produs-o poate fi uşor de imaginat. A fost greu din punctul de vedere al guvernării să oblige la finalizarea completă a planului în toată lungimea şi lăţimea ei, însă în acele timpurile oribile olandezii puteau fi scuzaţi pentru că ei credeau că nicio măsură nu poate fi atât de monstruoasă ca să nu fie îndeplinită. În orice caz, era sigur că atunci când toţi au fost condamnaţi, oricare putea fi dus la eşafod, şi acesta a fost exact calea adoptată de către autorităţi. În conformitate cu acest decret universal, industria „Consiliului Sângelui” acum s-ar părea de prisos. De ce nu ar trebui ca aceste anchete false împotriva persoanelor să fie prescrise, acum că o pedeapsă comună a înghiţit întreaga populaţie într-un mormânt imens? Cu toate acestea, se poate presupune că dacă străduinţa membrilor comisiei şi a consilierilor nu au servit niciunui alt scop, ei cel puţin au aprovizionat guvernul cu dovezi valoroase în ceea ce priveşte bogăţia aproximativă şi alte date a victimelor individuale. Gândirea conducerii guvernului privind faptul că persecuţia gestionată judicios se poate fructifica într-o recoltă de aur, a dus la dorinţa continuării unei cauze în care şi aşa s-au făcut astfel de evoluţii sângeroase.

Şi cu acest nou decret, cu siguranţă că execuţiile nu au scăzut. Bărbaţi din cele mai înalte şi umile poziţii, zi de zi, oră de oră, au fost târâţi la stâlp. Alva, într-o singură scrisoare adresată lui Filip, a estimat la rece că numărul de execuţii care urmau să aibă loc imediat după terminarea sfintei săptămâni este de „opt sute de capete”. Mulţi cetăţeni condamnaţi la plata a sute de mii de florini fără să fi făcut vreo infracţiune, s-au văzut dintr-odată legaţi de coada unui cal cu mâinile la spate şi târâţi la spânzurătoare. Însă, deşi averea a fost un păcat de neiertat, sărăcia foarte rar s-a dovedit a fi o protecţie. Întotdeauna se găseau suficiente motive pentru condamnarea muncitorului înfometat, precum şi pentru burghezul opulent. Pentru a evita tulburările de stradă create de frecventele discursuri sau declaraţii adresate trecătorilor de către victimele aflate pe drum spre eşafod, un nou  căluş a fost inventat. Limba fiecărui deţinut a fost trasă printr-un inel de fier, apoi arsă cu un fier fierbinte. Umflarea şi inflamaţia rezultată imediat a împiedicat alunecarea limbii din inel şi astfel, desigur, a exclus în mod efectiv orice posibilitate de vorbire.” [37]

Cu doar un deceniu mai devreme, Carol al V-lea, Sf. Împărat al Imperiului Romano-German şi rege al Spaniei, a recomandat ca „toţi (olandezii) care au rămas încăpăţânaţi în erorile lor să fie arşi de vii, iar toţi cei care au fost acceptaţi la penitenţă să fie decapitaţi.”[38] Astfel nici cei care s-au căit nu au fost cruţaţi.

Persoanele catalogate în lista de mai sus au fost privite de către biserica catolică ca fiind cei mai notorii eretici, iar de creştinii unitarieni ca cei mai mari martiri care au participat la revigorarea învăţăturilor lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!). Unii dintre unitarienii mai sus menţionaţi au fost asociaţi cu mişcări puternice care au cuprins întreaga ţară, dar în toate cazurile biserica trinitariană, în cele din urmă a dominat prin combinaţia forţei superioare, a toleranţei minime şi a dorinţei de a-şi sacrifica semenii, bărbaţi şi femei, pentru cauza purificării religioase.

Deşi folosesc aceeaşi carte pentru îndrumare, creştinismul unitarian şi trinitarian diferă mult prin metodologia lor. Creştinismul trinitarian condamnă orice lucru care intră în conflict cu doctrina dobândită, în timp ce creştinismul unitarian condamnă orice lucru care întră în conflict cu dovezile spirituale. Conflictul dintre aceste două standarde se află în centrul dezbaterii. Biserica catolică a reuşit uciderea persoanelor cu alte opinii, însă nu a reuşit să suprime gândurile şi  sentimentele puternice pe care aceştia le-au exprimat. Mult mai mare succes ar fi avut biserica dacă ar fi oferit o respingere raţională şi concludentă la provocări, stabilind o autoritate prin superioritate intelectuală, mai degrabă, şi nu prin tiranie. Totuşi documentele istorice ale bisericii de aproape două milenii au eşuat în răsturnarea argumentelor unitarienilor aducând discreditarea trinitarienilor. 

Exemple pot fi luate din viaţa lui Arie de Alexandria, dar cu prudenţă, deoarece cu puţine excepţii, majoritatea cărţilor despre el au fost scrise de către duşmanii săi. Prin urmare majoritatea părerilor autorilor aduc o imagine aspră a sa, iar singura cale obiectivă de-al cunoaşte este examinarea învăţăturilor sale pure.

Poate că unul dintre cele mai vechi argumente ariene este că, dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost „fiul lui Dumnezeu”, atunci sigur a fost un timp în care el nu a existat. Dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost creat de către Tatăl, atunci trebuie să fi existat un timp în care Tatăl Veşnic l-a precedat pe Isus (Pacea fie asupra sa!), cel creat mai târziu. Prin urmare, Creatorul şi creaţa Sa nu sunt la fel, iar Isus (Pacea fie asupra sa!) nu poate fi considerat partener în dumnezeire. Arie a susţinut că dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) a spus cu adevărat: „...Tatăl este mai mare decât Mine.” (Ioan 14:28), atunci egalarea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) cu Dumnezeu înseamnă negarea Bibliei. Arie a arătat că dacă ceva este evident în învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!) acela este faptul că el a afirmat propria umanitate şi inviolabilitatea Unităţii Divine.

Atunci când clerul trinitarian a pretins că Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost „din esenţa lui Dumnezeu”, Arie şi creştinii trinitarieni au obiectat deoarece „din esenţă” şi „de o esenţă” sunt expresii materialiste, sabeliane[39] la origine, neregăsite în Scriptură, şi care sunt contrare autorităţii bisericii (deoarece expresia provine de la Consiliul de la Antiohia din 269 d.H.).[40]

Atunci când Biserica Catolică ulterior a afirmat că Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost „al lui Dumnezeu”, arienii au răspuns că Biblia descrie toţi oamenii ca fiind ai lui Dumnezeu în versetul: „Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu...” (2 Corinteni 5:18, a se vedea de asemenea 1 Corinteni 8:6)[41].

Forţată să se autocorecteze, mai apoi biserica a afirmat că Isus (Pacea fie asupra sa!) „nu este o creatură, ci puterea şi imaginea veşnică al Tatălui şi adevăratului Dumnezeu.”[42] La acesta, răspunsul arian a fost că Biblia descrie toţi bărbaţii ca fiind „...chipul şi slava lui Dumnezeu..”  (1 Corinteni 11:7), iar acest răspuns a încurcat, din nou, biserica.[43]

În cuvintele teologului britanic Henry Melvill Gwatkin:

„Cu cât dezbaterea a continuat, cu atât a devenit tot mai clar că sensul Scripturii nu poate fi definit fără a căuta în afara Scripturii cuvinte care să o definească.”[44]

Pentru a adopta o astfel de metodologie, se presupune ca omul trebuie să poată explica Revelaţia mai bine decât Sursa Revelaţiei Însăşi.

Deci, argumentările au început şi ele continuă şi în zilele noastre. După ce a eşuat din cauza lipsei de argumente raţionale, biserica trinitariană a suprimat violent disensiunile până în punctul în care popoare întregi au fost terorizate pentru a ajunge la uniformitate. În acest proces, biserica nu a reuşit să abordeze problemele. Castillo, unul dintre adepţii teologului Servetus din secolul al XVI-lea, a comentat: „Prin arderea unui om nu se dovedeşte o doctrină.” -  însemnând că biserica poate reduce un om la cenuşă, dar nu poate elimina argumentele împotriva sa decât printr-o replică inteligentă. Tipic pentru cei care nu au capacitatea să-şi susţină credinţele, dar care au putere de oprimare, răspunsul violent a fost reflexul istoric împotriva acelora care au contestat crezul trinitar, iar această oprimare a existat într-un vid de justificare rezonabilă slăbeşte, mai degrabă decât, întăreşte instituţia.  John Toland a spus cu privire la acest lucru:

„Dimpotrivă, acest comportament îi va face pe ei suspecţi de tot ceea ce este înşelătorie, deoarece oamenii vor striga în mod natural atunci când sunt atinşi într-o parte sensibilă... niciun om nu va fi supărat dacă i se pune o întrebare la care el este capabil să răspundă...” 

În cuvintele lui H. G. Wells:

„Ei au fost intoleranţi în cazul întrebărilor sau dezacordurilor, şi asta nu pentru că erau siguri de credinţa lor, ci chiar pentru că nu au fost. Ei au vrut conformitate din motive politice. Prin secolul al XIII-lea, biserica a fost deja morbid îngrijorată din cauza îndoielilor chinuitoare care ar putea numaidecât dărâma în ruine toată structura pretenţiilor sale.”[45]

Pitagora a rezumat riscul vorbirii în gând în asemenea circumstanţe:

„A vorbi lui Dumnezeu printre oameni cu prejudecăţi nu este un lucru sigur.”

Unitarienii, de-a lungul istoriei, au remarcat că Isus (Pacea fie asupra sa!) însuşi a spus:

„Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă, va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. ~ Şi se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.” (Ioan 16:2-3)

Implementarea doctrinei trinitare prin inchiziţii, foc, sabie, în zilele noastre nu ne mai ameninţă. În loc de ororile trecutului, acum suntem confruntaţi cu o varietate de justificări provocatoare din punct de vedere emoţional, cuplat cu evitarea sistematică a aspectelor relevante. Dezarmaţi, aşa cum sunt ei azi, o mare parte din lumea creştină modernă urmează exemplul lui Nicolae al Mirelor, episcop la Consiliul de la Niceea, care s-a lovit peste urechi atunci când a vorbit Arie. Unii ar sugera că răspunsul trinitarienilor la provocările unitariene nu este cu nimic diferit în zilele noastre. Clericii au tendinţa de a evita dezbaterea şi de a camufla teologia lor cu o mantie încărcată emoţional şi retorică manipulativă, brodate cu sclipici de autoneprihănire.

Unii sunt influenţaţi de prezentările ipocrite şi de sloganele versurilor sectare, însă alţii nu sunt. Câţiva oameni cu frica de Dumnezeu, obosiţi de astfel de jocuri psihologice, încearcă să reexamineze dogmele nefondate din trecut în funcţie de cunoştinţele moderne printr-o analiză lipsită de prejudecăţi.

În acest scop, să luăm în considerare unul câte unul aspectele relevante.

 

2. Isus Hristos

(Pacea fie asupra sa!)

„De ce-Mi ziceţi: «Doamne, Doamne!», şi nu faceţi ce spun Eu? ~ Vă voi arăta cu cine se aseamănă orice om care vine la Mine, aude cuvintele Mele şi le face. ~ Se aseamănă cu un om care, când a zidit o casă, a săpat adânc înainte şi a aşezat temelia pe stâncă. A venit o vărsare de ape şi s-a năpustit şuvoiul peste casa aceea, dar n-a putut s-o clatine, pentru că era zidită pe stâncă. ~ Dar cine aude, şi nu face, se aseamănă cu un om care a zidit o casă pe pământ, fără temelie. Şi s-a năpustit şuvoiul asupra ei, ea s-a prăbuşit îndată, şi prăbuşirea acestei case a fost mare.” (Luca 6:46-49)

Cine a fost Isus (Pacea fie asupra sa!) din punct de vedere istoric?

De-a lungul istoriei, această  întrebare i-a bântuit pe toţi cei care au dorit să-l cunoască. Evreii au un concept despre el, creştinii unitarieni altul, trinitarienii iar altul, şi aceste puncte de vedere sunt bine cunoscute. Ceea ce nu este bine înţeles este perspectiva islamică.

Cei mai mulţi creştini sunt plăcut surprinşi să afle că musulmanii îl recunosc pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca Mesia şi Cuvântul lui Dumnezeu. Majoritatea evreilor...ei bine... nu sunt chiar atât de pozitiv impresionaţi.

În traducerea Coranului cel Nobil, surah (capitolul) 3, ayat (versete) 45-47 citim:

„Îngerii au zis: «O, Maria! Allah îţi vesteşte un Cuvânt din partea Lui: numele lui va fi Al-Masih, Isa (Mesia, Isus), fiul Mariei, măreţ în această lume ca şi în lumea de Apoi şi unul dintre cei mai apropiaţi [de Allah]. ~ El le va vorbi oamenilor din pruncie, la fel şi când va fi bărbat între două vârste şi va fi dintre cei evlavioşi». ~ Ea a zis: «Doamne, cum să am un copil fără să mă fi atins un bărbat?» I-a răspuns El: «Întocmai aşa!» Allah creează ceea ce voieşte El. Când El hotărăşte un lucru, El spune doar «Fii» şi el este de îndată!”

Pe scurt, teologic, musulmanii cred că Isus (Pacea fie asupra sa!) este un Cuvânt al lui Allah (spre deosebire de creştini, care-l privesc pe Isus – Pacea fie asupra sa! – ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu), născut de Fecioara Maria (Maryam) (Pacea fie asupra ei!) şi întărit de Duhul Sfânt. Musulmanii cred că el a înfăptuit minuni încă de când era în leagăn, a transmis Revelaţia omenirii, împlinind Scripturile anterioare, a vindecat leproşi, orbi şi a înviat morţii, toate acestea doar prin Voia lui Allah. De asemenea, ei cred că Allah l-a ridicat pe Isus (Pacea fie asupra sa!) la cer la sfârşitul misiunii sale pentru a-l cruţa de persecuţiile poporului său, în locul lui fiind altcineva răstignit. În plus, musulmanii cred în faptul că Isus (Pacea fie asupra sa!) va fi trimis înapoi pe Pământ pentru a-l învinge pe Antihrist. După aceea, el va eradica toate credinţele şi practicile deviante ale tuturor religiilor, ceea ce include corectarea acelora dintre creştini care consideră că urmează învăţăturile sale şi care, de fapt, sunt în rătăcire. El va stabili, apoi, supunerea faţă de Voia lui Dumnezeu (din nou definiţia islamului) în întreaga lume, după aceea va urma Ziua Judecăţii.   

Având în vedere complexitatea aspectelor, fiecare punct are nevoie de o discuţie separată. Fără îndoială, cititorul speră că odată ce imaginea biblică a lui Isus (Pacea fie asupra sa!) este supusă spre examinare, analiza sa detaliată va dezvălui un profil care este în concordanţă cu aşteptările sale. Cu toate acestea, odată cu căutarea adevărului, trebuie să fim pregătiţi să  întâlnim un alt Isus (Pacea fie asupra sa!), în contradicţie cu preconcepţia falsă şi corupţia canonică a celor două mii de ani, un Isus (Pacea fie asupra sa!) real care este în contradicţie cu noţiunile popularizate, cu profilul mass-media, Isus (Pacea fie asupra sa!) cu învăţătura creştină modernă.

Poate fi Isus (Pacea fie asupra sa!) atât de contrar în descrierea caracterului personal şi social încât să se opună evident celor susţinute de bisericile construite în jurul existenţei sale?

Dacă da, atunci papii şi preoţii, parohii şi pastorii, episcopii şi cardinalii, evangheliştii şi călugării, oficianţii şi pretendenţii mesianici toţi îl vor găsi pe Isus (Pacea fie asupra sa!) condamnându-i  aşa cum i-a condamnat pe fariseii din patria sa. Cu alte cuvinte, poate ieşi la suprafaţă un Isus (Pacea fie asupra sa!) care îi va renega pe toţi cei care pretind să urmeze în numele său, aşa cum chira el ar fi spus şi înregistrat în Matei 7:21-23:

„Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. ~ Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» ~ Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.»”

Acest pasaj prezice în mod clar că va veni un timp în care Isus (Pacea fie asupra sa!) se va lepăda de „adepţii” aparent pioşi, în ciuda profeţiilor, minunilor şi exorcismelor lor impresionante. De ce? Deoarece, aşa cum a spus Isus (Pacea fie asupra sa!), aceştia au practicat „fărădelegea”. Ei sunt adepţii care, în ciuda minunilor înfăptuite au ignorat „Legea”. Care Lege?, Legea lui Dumnezeu, desigur, Legea pe care Isus (Pacea fie asupra sa!) a întărit-o – Vechiul Testament, Legea pe care Pavel a negat-o. Acelaşi Pavel, de la care a prins rădăcini teologia trinitară. Aceeaşi teologie trinitară care a fost bazată, în mare măsură, pe surse non-biblice.

Cititorul ar putea spune: „Hei, stai o clipă!” „Cui i-a spus Isus că-i va renega, şi de ce?” Să aruncăm o privire mai atentă:

 

3. Cuvântul lui Dumnezeu

„S-a întâmplat că am început să studiez cusăturile doctrinei voastre. Am vrut să trag doar de un singur nod, însă când am făcut-o, totul s-a desfăcut şi s-a scămoşat. Atunci am înţeles că totul a fost tras la maşină.”

— Henrik Ibsen, Fantome

Isus (Pacea fie asupra sa!) este descris în Coranul cel Nobil ca fiind „un Cuvânt” de la Allah:

„Îngerii au zis: «O, Maria! Allah îţi vesteşte un Cuvânt din partea Lui: numele lui va fi Al-Masih, Isa (Mesia, Isus), fiul Mariei, măreţ în această lume ca şi în lumea de Apoi şi unul dintre cei mai apropiaţi [de Allah].»” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 3:45]

În contradicţie, Biblia, spune:

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.” (Ioan 1:1)

Cu privire la acest lucru, exegeza creştinilor este că Isus (Pacea fie asupra sa!) este Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă logos – termenul grecesc pentru „cuvânt” sau „cuvântare”. Acest raţionament îi satisface pe unii, dar nu şi pe cei care-şi dau seama de faptul că explicaţia, de fapt, repetă afirmaţia. Întrebarea „Ce înseamnă acesta?” este lăsată fără răspuns.

Ideea este că o afirmaţie trebuie să se bazeze pe o temelie de axiome sau pe adevăruri evidente, în cazul în care acestea sunt considerare concrete. Axiomele stabilesc o bază de cunoştinţe clare din care pot fi extrase concluzii valide. În cazul în care concluziile încalcă axiomele, aceste concluzii nu se încadrează în limitele raţiunii. În domeniul matematicii, o axiomă simplă este „unu plus unu este egal cu doi”. Oricine poate aşeza un măr alături de alt măr şi să vadă că, prin definiţie, există două mere. Adaugă încă unul, şi vor fi trei. În cazul în care un om de ştiinţă, pe urmă, derivă unele concepte noi şi revoluţionare, dar unul dintre acestea încalcă axioma că „unu plus unu este egal cu doi”, întreaga teorie devine invalidă. În cazul conceptului creştin conform căruia Isus (Pacea fie asupra sa!) este „Cuvântul”, doctrina este cea care impune, pentru simplul motiv că nu există axiome – nu există adevăruri relevante. Tot ceea ce există este o regrupare de cuvinte.

Pe de altă parte islamul învaţă că „Cuvântul lui Dumnezeu” este cuvântul prin care Allah porunceşte existenţa lucrurilor – cuvântul arab Kun însemnând „a fi”. Axioma fundamentală în această privinţă este că Dumnezeu creează prin propria voinţă lucruri pe care le transpune în existenţă. Şi aşa cum El prin Voinţa Sa aduce la existenţă fiecare lucru, mare sau mic, El l-a creat pe Isus (Pacea fie asupra sa!) prin porunca Sa Divină „Fii”.

În Coranul cel Nobil găsim:

„Ea a zis: «Doamne, cum să am un copil fără să mă fi atins un bărbat?» I-a răspuns El: «Întocmai aşa!» Allah creează ceea ce voieşte El. Când El hotărăşte un lucru, El spune doar «Fii» şi el este de îndată!” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 3:47]

În Biblie, găsim primul exemplu al „Cuvântului lui Dumnezeu”, islamic vorbind în:

„Dumnezeu a zis: «Să fie ...!» Şi a fost ....” (Geneza 1:3)

Întorcându-ne la Coranul cel Nobil, găsim:

„Înaintea lui Allah, Isus este asemenea lui Adam, pe care El l-a făcut din lut şi apoi i-a zis lui «Fii» şi el a fost.” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 3:59]

Pentru cei care susţin „Cuvântul” din Ioan 1:1 („La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.”) acesta ar implica egalitatea între Isus (Pacea fie asupra sa!) şi Dumnezeu, însă 1 Corinteni 3:23 tulbură apele doctrinare. Acest verset susţine:

„Şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu.”

Acum, în ce fel „voi sunteţi ai lui Hristos”? Un adept al învăţăturilor sale? Dar, apoi în ce fel „Hristos este al lui Dumnezeu”? Iar dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost Dumnezeu de ce nu găsim în pasaj că „Hristos este Dumnezeu”, în loc de „Hristos este al lui Dumnezeu”.

Acest verset subliniază faptul că aşa cum apostolii au fost inferiori profetului Isus (Pacea fie asupra sa!) la fel, Isus (Pacea fie asupra sa!) este inferior lui Dumnezeu. Cu siguranţă această diferenţă nu va fi o surpriză pentru cei care respectă  autoritatea versetelor:

„... Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul.” (Isaia 45:22)

„...Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe Urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu.” (Isaia 44:6)

„...numai Domnul este Dumnezeu, sus în cer şi jos pe pământ, şi că nu este alt Dumnezeu afară de El.” (Deuteronomul 4:39) şi

„Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.” (Deuteronomul 6:4)

Având în vedere cele de mai sus, a susţine formularea din Ioan, 1:1 care-l egalează pe Isus (Pacea fie asupra sa!) cu Dumnezeu, în cel mai bun caz înseamnă un raţionament selectiv. Toate acestea lasă ca o persoană rezonabilă să se întrebe dacă este ceva în neregulă cu punctul de vedere islamic pe această temă, indiferent dacă a privită în cadrul unitarianismului, creştinismului sau islamului.

 

4. Mesia (Hristos)

Vechiul Testament este plin cu profeţiile lui Mesia, dar niciunde nu este sugerat că acest Mesia stă ca un Dumnezeu ca să fie venerat. El vine să aducă pace pe Pământ,

să clădească în deşerturi, să-i mângâie pe cei cu  inima zdrobită, însă niciunde nu vorbeşte despre el ca o divinitate.” — Olympia Brown, prima femeie hirotonită,

Predica din 13 ianuarie 1859

În creştinism, conceptul conform căruia Isus (Pacea fie asupra sa!) este Mesia este atât de bine cunoscut încât nu este nevoie de o discuţie pe această temă. Dar ce spune islamul despre Isus (Pacea fie asupra sa!), Mesia? Faptul că musulmanii l-au recunoscut pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca Mesia, i-a determinat pe creştinii evanghelişti să încerce să-i influenţeze pe musulmani spre convingerile trinitare.

  „A fost Isus Mesia?” întreabă evanghelistul..., la care musulmanii răspund: „Da”. Evanghelistul întreabă: „A fost Mohammed Mesia?”, musulmanii răspund: „Nu”. Şi astfel evanghelistul apoi caută să le demonstreze musulmanilor că Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu a fost Mesia, deci nu a fost un profet, şi că Isus (Pacea fie asupra sa!) era Mesia  cel prezis, şi prin urmare partener în divinitate.

Este un argument răstălmăcit, la care musulmanii răspund cu câteva întrebări formulate de ei:

1) Cu excepţia lui Isus (Pacea fie asupra sa!) mai există alt Mesia biblic? Răspuns: Da, există, şi nu mai puţin de treizeci şi şase.[46] (detalii mai jos)

2) Au fost toţi aceşti mântuitori ai lumii (Mesia), cum ar fi regii Davidici şi marii preoţi din Palestina (azi Israel) profeţi? Răspuns: Nu.

3) În schimb, au fost toţi profeţii biblici, cum ar fi Avraam, Noe, Moise, etc, Mesia? Răspuns: Nu.

4) Prin urmare, în cazul în care nu toţi profeţii biblici au fost Mesia, cum putem descalifica profeţia cuiva pe baza faptului că nu a fost Mesia? Acest lucru ar însemna, că pe baza acestui principiu nici Avraam, Noe sau Moise (Pacea fie asupra lor!) nu ar fi fost profeţi. 

5) În cele din urmă, dacă au existat mântuitori (Mesia) biblici care nu au fost nici măcar profeţi, cum putem echivala Mesia cu divinitatea, atunci când această denumire nici măcar nu echivalează cu pietatea?

Adevărul este că termenul de Mesia, înseamnă pur şi simplu „unsul”, şi nu poartă nicio conotaţie de divinitate. Deci musulmanul nu are nicio problemă în a-l recunoaşte pe Isus (Pacea fie asupra sa!) că Mesia, sau într-o traducere în limba română, pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca Hristos, dar fără a intra în eroarea apoteozei (egalizarea cu divinitatea, de ex. dumnezeire). De unde provine atunci „Mesia” şi „Hristos”?

Numele de „Hristos” este derivat din grecescul „Christos”, care ulterior fiind latinizat a devenit „Hristos”. Dicţionarul teologic al Noului Testament defineşte cuvântul „Hristos” ca  „Hrist, Mesia, Unsul”[47]. O a doua opinie este că: „Cuvântul Mesia provine din ebraica mashiah sau mashuah «unsul» de la verbul mashah «a unge». Acesta este exact şi interpretare grecească: Christos «unsul».”[48] De exemplu, dacă oamenii citesc Vechiul Testament în limba ebraică veche, vor găsi masiah, mashuah şi mashah, dacă se citeşte în greaca veche toate cele trei forme, apar sub o singură formă, şi anume christos.

În acest punct, subiectul devine şi mai interesant, deoarece dacă limbile aramaică, ebraică şi greaca veche nu au majuscule, atunci felul în care traducătorii Bibliei au ajuns la „Hristos” scris cu H, de la christos cu un c mic, este un mister cunoscut doar de ei. Susţinerea conform căreia majusculul a fost cerut de context în cazul lui Isus Hristos nu funcţionează, deoarece cuvântul christos a fost folosită pentru o gamă largă de subiecte în întrega Biblie. Verbul chrio care înseamnă „a unge”, se găseşte în Vechiul Testament de şaizeci şi nouă de ori, folosindu-se cu referire, printre alţii, la Saul, David, Solomon, Ioas şi Ioahaz. Substantivul christos (acelaşi christos tradus ca „Hristos” în cazul lui Isus) îl găsim de treizeci şi opt de ori, din care de treizeci de ori cu referire la regi[49], de şase ori cu referire la marele preot şi de două ori la patriarhii Vechiului Testament.[50]

Raţionamentul poate fi şi că „Hristos” cu H este pentru „unsul lui Dumnezeu”, într-un sens aparte, făcându-se diferenţa de toţi ceilalţi „hristoşi” cu h. Fie diferenţa trebuie să fie definită fie argumentul să fie abandonat.

În conformitate cu Dicţionarul teologic al Noului Testament:

„Saul este numit cel mai frecvent «unsul Domnului», iar în afară de el numai regii Davidici purtau acest titlu (excepţie făcând Isaia, 45:1)” [51]

Citind acest citat, doar câţiva oameni ar lua la cunoştinţă excepţia inobservabilă făcută între paranteze –  un instrument de camuflare literară. Acei câţiva cititori care se opresc să cerceteze aceea mică excepţie vor găsi că „unsul” din Isaia 45:1 este de fapt Cirus, persanul, regele zoroaştrilor – regele celor care se închinau focului.

Graham Stanton, profesor la Universitatea din Cambridge, rezumă informaţiile de mai sus, spunând:

„Cuvântul «mesia» semnifică un lucru sau o persoană unsă. Acesta  este tradus prin „christos” (Christos-Hristos), în traducerea greacă a Vechiului Testament, Septuaginta (LXX). În multe pasaje ale Vechiului Testament „unsul” este folosit în cazul regelui desemnat divin (vezi 1 Samuel 13:3 (Saul) şi 2 Samuel 19:22 (David)). În câteva pasaje „unsul” este folosit pentru profeţi (ex. Isaia 61:1) şi preoţi (Leviticul 4:3,5,16), însă mai departe, termenul în mod normal se referă la Regele lui Israel.”[52]

Prin urmare, lista pentru „Hristosul Domnului” („Christosul Domnului”, „unsul Domnului” sau „Mesia Domnului”) îl include la Saul Hristosul (unsul), Cirus Hristosul, şi pe mulţi dintre regii Davidici – toţi „Hristoşi – unşi”, sau cel puţin aşa va fi citită Biblia, deoarece în fiecare caz traducerea a fost făcută în acelaşi mod.

În înţelepciunea selectivă a traducătorilor Bibliei, christos este tradus „uns” în fiecare caz, cu excepţia lui Isus Hristos. Atunci când cuvântul „uns-unsul” se găseşte într-o traducere a Bibliei, o persoană poate afirma cu siguranţă că cuvântul grec tradus sub această formă este acelaşi christos din care se trage numele lui Isus ca „Hristos”.

Acest nume exclusiv de „Hristos” cu majuscula H, şi „Mesia” cu majuscula M este deosebit de impresionant. El, de fapt, face ca persoana să creadă că acest nume implică o legătură spirituală unică, diferită de numărul mare de laici „mesia” cu m mic şi fără folosirea majusculei C de la christos, deoarece acesta este ascuns în traducerea alternativă sub cuvântul „unsul”.  

Toate acestea reprezintă un punct sensibil pentru creştini, deoarece subliniază etica îndoielnică a traducerii Bibliei, condusă doctrinar. Cei care recunosc această preocupare, trebuie să recunoască, de asemenea, că mai există o altă diferenţă fundamentală între convingerile unitariene/islamice şi trinitariene, într-un vid al suportului biblic al punctului de vedere trinitarian.

Religia islamică confirmă faptul că Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost un „uns”, unul al lui Dumnezeu, dar nu-l ridică de la statutul de profet sau să-l facă să pară mai unic decât cei care au acelaşi titlu printre profeţi.

Cele mai vechi scripturi biblice, aşa cum am discutat mai sus, susţin credinţa islamică, precum aşa cum profeţii şi regii Davidici au fost „christos-uns” aşa şi Isus (Pacea fie asupra sa!). Concluzia că niciun rege sau profet nu ar trebui să poarte etichete unice, să fie distinşi de alţii care deţin titluri similare, nu este un lucru absurd.

O îndrumare uluitoare a religiei islamice pentru omenire este să fie sinceră şi să evite extremele. În această situaţie, abaterile literare nejustificate trebuie să fie evitate. O traducere onestă trebuie să evite tendinţa influenţei doctrinare. Un document perceput a fi Revelaţie de la Dumnezeu nu ar trebui să fie ajustat conform dorinţelor personale sau sectare. Un astfel de document ar trebui să primească respectul cuvenit şi să fie tradus exact. Şi provocarea pentru omenire a fost tocmai acesta – pentru ca cei credincioşi să-şi modeleze viaţa lor după adevăr şi nu invers. Acest concept, care conţine recunoaşterea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) şi avertizează împotriva exagerării în religie, este exprimat succint în Nobilul Coran:

„O, voi oameni ai Scripturii! Nu exageraţi în privinţa religiei voastre[53] şi nu spuneţi despre Allah decât adevărul! Mesia Isus, fiul Mariei, este trimisul lui Allah, cuvântul Său[54] pe care El l-a transmis Mariei şi un duh de la El[55]. Credeţi, aşadar, în Allah şi în trimişii Săi. Şi nu spuneţi «Trei!».[56] Opriţi-vă de la aceasta şi va fi mai bine pentru voi. Allah nu este decât un Dumnezeu Unic. Slavă Lui!” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 4:171]

 

5. Naşterea Fecioarei

„Un copil este părerea lui Dumnezeu despre faptul că viaţa trebuie să continue.”  Carl Sandburg

În cazul lui Isus (Pacea fie asupra sa!), un copil a fost hotărârea lui Dumnezeu cu privire la continuarea Revelaţiei. Faptul că evreii precum şi câteva biserici creştine „progresiste” neagă naşterea din fecioară este surprinzătoare, deoarece în Vechiul Testament găsim:

„De aceea, Domnul însuşi vă va da un semn: «Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un Fiu şi-I va pune numele Emanuel.»” (Isaia 7:14)

Dacă acest pasaj se referă la Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) sau la o altă creaţie a lui Dumnezeu atunci s-a pierdut ideea. Cert este că naşterea din fecioară a fost prezisă şi în contextul unui semn divin. Prin urmare, a nega legitimitatea profetului pe această bază este un capriciu.

Punctul de vedere al majorităţii creştinilor este bine-cunoscut, iar religia islamică îl susţine în întregime. Islamul susţine că aşa cu Dumnezeu l-a creat pe Adam din nimic altceva decât lut, de asemenea, El l-a creat pe Isus (Pacea fie asupra sa!) fără un tată biologic, ca un semn pentru omenire – originea sa divină anunţa statutul mesianic. Nobilul Coran descrie modul în care Maria (Pacea fie asupra ei!) a primit vestea cea bună despre fiul ei:

 „Şi a pus între ea şi între ei un văl! Şi atunci am trimis la ea Duhul Nostru, care i s-a arătat cu înfăţişarea unui om adevărat. ~ A zis ea: «Caut apărare la Cel Milostiv faţă de tine! Dacă tu eşti cuvios, [nu te apropia de mine]!» ~ I-a răspuns el: «Eu sunt numai un trimis al Domnului tău ca să-ţi vestesc un prunc curat!» ~ Însă ea a zis: «Cum să am eu un prunc, dacă nu m-a atins nici un bărbat şi nici târfă nu sunt?» ~I-a răspuns el: «Aşa este! Dar Domnul tău a zis: „Acesta pentru Mine-i [un lucru] uşor! Şi-l vom face Noi un semn pentru oameni şi o îndurare din partea Noastră! Acesta-i un lucru [de mult] hotărât!»” ~ Şi ea l-a zămislit şi s-a retras cu el într-un loc depărtat.” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 19:17-22]

Musulmanii cred că prin naşterea miraculoasă a lui Isus (Pacea fie asupra sa!), Allah demonstrează Puterea Sa creatoare cu privire la omenire, după ce l-a creat pe Adam (Pacea fie asupra sa!) fără mamă şi tată, apoi pe Eva dintr-un bărbat, fără mamă, iar pe Isus (Pacea fie asupra sa!) dintr-o femeie, fără ca el să aibă tată.

 

6. Isus (Pacea fie asupra sa!)

fiul născut (al lui Dumnezeu)?

„A crea este divin, a reproduce este uman” – Man Ray

Laicii creştini au acceptat doctrinele conform cărora Isus (Pacea fie asupra sa!) este de filiaţie divină şi „născut, nu făcut”, de atât de lung timp, încât aceste doctrine în mare parte au scăpat de o examinare severă. Până în urmă cu trei secole opiniile divergente au fost suprimate prin mijloace suficient de odioase pentru a anihila aceste provocări intelectuale. Numai în timp s-a ajuns ca societăţile occidentale să fie eliberate de opresiunea religioasă, şi să se permită un schimb liber de opinii. Nu la fel s-a întâmplat şi în ţările musulmane, unde aceste doctrine creştine au putut fi exprimate în mod liber încă de la revelarea Coranului cel Sfânt, în urmă cu 1400 de ani. 

Concepţia islamică este că „conceperea” este un act fizic care implică elementul carnal (sexul) – o trăsătură animalică care este cu ani lumină depărtare de Măreţia Creatorului. Deci, totuşi, ce înseamnă „născut, nu făcut”? Aproape 1700 de ani de exegeză nu au reuşit să ofere o explicaţie mai logică decât cea din declaraţia originală exprimată în Crezul de la Niceea. Crezul spune:

„Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotştiutorul, făcătorul Cerului și al Pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor. Și într-unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut, cel de-o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut....”

Problema ridicată mai înainte este: „În ce limbă este asta?” Dacă cineva ar putea să explice, cele de mai sus, în termeni în care şi un copil să poată înţelege, şi nu doar să fie obligat să accepte, atunci ei vor reuşi acolo unde toţi ceilalţi au eşuat. Adesea recitat, Crezul Atanasian, care a fost compus cu aproximativ 100 de ani după Crezul de la Niceea, conţine convoluţii izbitor de similare astfel încât, Ghenadie, patriarhul Constantinopolului „a fost atât de uimit de această compoziţie extraordinară, că el a spus în mod deschis că este opera unui om beat.”[57] 

Alte întrebări directe apar. Dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) este „Fiul lui Dumnezeu unul născut” atunci cine este David? Răspuns:

„...Domnul Mi-a zis: «Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut...»” (Psalmi 2:7)

Isus (Pacea fie asupra sa!) „Fiul lui Dumnezeu singurul născut” şi David „născut” cu numai patruzeci de generaţii mai devreme? Eticheta de „mister religios” s-ar putea să nu-i satisfacă pe toţi liber-cugetătorii.

În faţa unor astfel de contradicţii, o persoană raţională ar putea să se întrebe dacă Dumnezeu este nesigur (o imposibilitate) sau dacă Biblia conţine erori (o posibilitate serioasă, şi dacă este aşa, cum poate o persoană să ştie care sunt elementele adevărate şi care cele false?). Cu toate acestea, să luam în considerare şi o a treia posibilitate – că un crez incorect a fost ridicat în jurul unui nucleu a colocvialismului scriptural.

O provocare extrem de tulburătoare se învârte în jurul cuvântului monogenes. Acesta este singurul cuvânt din textele biblice ale grecilor antici  care este tradus „singurul născut”.[58] Acest termen apare în Noul Testament de nouă ori, iar traducerea acestui termen în Evanghelie şi în prima Epistola la lui Ioan este „născut şi nu făcut”, constituind şi baza acestei doctrine. Dintre cele nouă apariţii ale acestui termen monogenes, trei le găsim în Evanghelia după Luca (7:12, 8:42 şi 9:38), dar întotdeauna cu referire la alte persoane decât Isus (Pacea fie asupra sa!), şi în niciunul dintre aceste cazuri nu este tradus „singurul născut”. Un lucru sigur interesant. O persoană s-ar putea aştepta în mod raţional ca într-o traducere imparţială să găsească echivalentul cuvântului grecesc în toate cazurile. Aici în mod clar nu este cazul, însă din nou, ar fi de aşteptat...

Doar Ioan a folosit monogenes în cazul lui Isus (Pacea fie asupra sa!).[59] Termenul este regăsit de cinci ori din cele şase apariţii rămase din Noul Testament, şi anume Ioan 1:14, 1:18, 3:16, 3:18 şi prima Epistolă al lui Ioan 4:9. În Ioan 3:16 găsim:

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu,..”

Un element crucial în doctrina bisericii, iar ceilalţi trei autori al Evangheliei au neglijat să-l înregistreze? Numai Evanghelia după Ioan nu a exorcizat exact fantoma îndoielii, atunci când celelalte trei Evanghelii sunt vizibil reţinute în această privinţă. Şi ca o comparaţie, toţi cei patru autori ai Evangheliei au fost de acord că Isus (Pacea fie asupra sa!) a călărit un măgăruş (Matei 21:7, Marcu 11:7, Luca 19:35 şi Ioan 12:14), care este relativ în fruntea listei „Cui îi pasă?”. Însă trei dintre autorii Evangheliei nu susţin principiul esenţial de credinţă „născut, nu făcut”? Un echilibru sensibil de priorităţi, s-ar crede. 

Deci trei, din cele nouă cazuri din Noul Testament unde apare termenul de monoges, sunt în Evanghelia după Luca, iar acest termen se referă la altcineva decât la Isus (Pacea fie asupra sa!), fiind traduse în mod eronat. Patru apariţii din opt sunt găsite în Evanghelie şi în prima Epistolă al lui Ioan şi-l descriu pe Isus (Pacea fie asupra sa!). Însă, cea de-a a noua este excepţia deoarece se referă la Isaac, „Isaac este monogenes în Evrei 11:17)”[60]

„Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu!”

Suntem tentaţi să punem la îndoială acurateţea biblică în acest caz, deoarece Isaac (Pacea fie asupra sa!) nu a fost singurul fiu al Avraam (Pacea fie asupra sa!). Cum putea să fie, atunci când Ismael s-a născut cu 14 ani înainte de el? Comparând:

„Avram era de optzeci şi şase de ani, când i-a născut Agar pe Ismael.” (Facerea 16:16), cu

„Avraam era în vârstă de o sută de ani la naşterea fiului său, Isaac.” (Facerea 21:5), vom găsi diferenţa de vârstă dintre cei doi.

Acest lucru este confirmat şi de Facerea 17:25, care ne spune că Ismael a fost circumcis la vârsta de treisprezece ani, cu un an înainte de naşterea lui Isaac. Mai mult decât atât, în Facerea 25:8-9 găsim că Ismael şi Isaac au supravieţuit tatălui lor, Avraam (Pacea fie asupra sa!).

„Avraam şi-a dat duhul şi a murit, după o bătrâneţe fericită, înaintat în vârstă şi sătul de zile; şi a fost adăugat la poporul său. ~ Isaac şi Ismael, fiii săi, l-au îngropat în peştera Macpela, în ogorul lui Efron, fiul lui Ţohar, hetitul, care este faţă în faţă cu Mamre.”

Astfel, cum ar fi putut Isaac, în orice perioadă a vieţii sale, să fie „singurul fiu” al lui Avraam?

O pledoarie laică este afirmaţia că Ismael (Pacea fie asupra sa!) a fost produsul unei relaţii ilicite dintre Avraam (Pacea fie asupra sa!) şi Agar, roaba Sarei. Prin urmare, el a fost ilegitim, deci nu contează.

Niciun savant serios nu este de acord cu această apărare şi dintr-un motiv bine întemeiat. În primul rând, Ismael a fost fiul născut al lui Avraam (Pacea fie asupra lor!), indiferent de natura filiaţiei sale. O validare mult mai concretă a statului său ca fiu legitim al lui Avraam (Pacea fie asupra sa!) vine din faptul că pur şi simplu, Dumnezeu la recunoscut ca atare, aşa cum găsim în Geneza 16:11, 16:15, 17:7, 17:23, 17:25 și 21:11. Iar dacă Dumnezeu l-a recunoscut pe Ismael ca fiu al lui Avraam (Pacea fie asupra lor!), cine dintre oameni îndrăzneşte să nu fie de acord? 

Cu toate acestea, omul este înclinat să caute dovezi, aşa că privind din toate unghiurile, o persoană ar trebui să recunoască faptul că poligamia a fost o practică acceptată, în conformitate cu Legile Vechiului Testament.[61] Exemplele le includ pe Rahela, Lea, şi roabele lor (Facerea 29 şi 30), Lameh (Facerea 4:19),  Ghedeon (Judecătorii 8:30), David (Pacea fie asupra sa!) (2 Samuel 5:13) şi arhetipul de pluralitate maritală, Solomon (Pacea fie asupra sa!) (1 Regi 11:3).

Enciclopedia Oxford al Religiei Iudaice constată că poligamia a fost permisă în Legile Vechiului Testament, şi de asemenea, a fost validată ca fiind legală de către rabini.[62] 

Enciclopedia Iudaică recunoaşte că poligamia era o practică obişnuită în rândul claselor superioare din timpurile biblice. Poligamia a fost interzisă printre evreii Așkenazi, în secolul al X-lea, însă această practică a persistat printre evreii sefarzi[63].[64] Chiar şi în Israel, rabinii şefi au interzis oficial această practică doar recent, în anul 1950, şi având în vedere miile de ani necesare pentru a rescrie legea mozaică, avem motive întemeiate să credem că aceste hotărâri au fost motivate mai degrabă de politică decât de religie.[65]

Deci, ce ar trebui noi să înţelegem atunci când citim: „Atunci Sarai, nevasta lui Avraam, a luat pe egipteanca Agar, roaba ei, şi a dat-o de nevastă bărbatului său, Avraam...” (Facerea 16:3) ?

Poligamia poate supăra sensibilităţile occidentale, însă ideea este că, în conformitate cu legile din timpul lui Avraam (Pacea fie asupra sa!), Ismael (Pacea fie asupra sa!) a fost un copil legitim. Doar de dragul raţionamentului, să uităm toate acestea (aşa cum fac unii) şi să considerăm că Agar a fost țiitoarea lui Avraam (Pacea fie asupra sa!). Chiar şi această susţinere are un răspuns. În conformitate cu Legea Vechiului Testament, concubinele erau permise în mod legal, iar urmaşii dintr-o astfel de relaţie aveau drepturi egale cu cei dintr-o căsătorie. În Enciclopedia Biblică al lui Hasting găsim:

„Nu pare să fi fost o inferioritate poziţia de concubină de cea a soţiei, şi nici nu a fost vorba de nelegitimitate, în sensul de azi al cuvântului, în legătură cu copiii ei.”

Jacob M. Myers, profesor la Seminarul Teologic Luteran, şi un recunoscut cărturar al Vechiului Testament, a spus în „Invitaţia la Noul Testament”:

„Descoperirile arheologice ne ajută să completăm în detalii naraţiunea biblică şi să explicăm multe dintre referinţele obscure şi obiceiurile ciudate, care au fost un lucru obişnuit pe timpul lui Avraam. Spre exemplu, întreaga serie de practici referitoare la naşterea lui Ismael, şi de comportamentul ulterior faţă de Agar, mama lui...toate acestea, acum ştim, că au fost evenimente obişnuite reglementate prin lege.

Un contract de căsătorie Nuzi prevede că o soţie care nu poate avea copii poate lua o femeie de la ţară şi să o căsătorească cu soţul ei în vederea obţinerii de descendenţi. Ea nu poate izgonii aceşti urmaşi, chiar dacă ea mai târziu va avea copii ei, de asemenea, copilul născut astfel are acelaşi statut ca şi cel născut de soţie.”[66]

Revenind la perspectiva lui Alice în Ţara Minunilor, pentru o clipă, ce are mai mult sens? Să fi lăsat Dumnezeu un profet să încalce poruncile trimise chiar de către El? Să fi trimis Dumnezeu un profet cu „fă cum spun eu, nu ce fac eu”? Nu are mai mult sens faptul că Avraam (Pacea fie asupra sa!) a acţionat conform legilor timpului său atunci când a s-a angajat într-o relaţie cu Agar? Având în vedere dovezile de mai sus, uniunea dintre părinţii lui Ismael (Pacea fie asupra sa!) a fost legală, Dumnezeu a lăsat ca Ismael să fie fiul lui Avraam (Pacea fie asupra lor!), şi Ismael (Pacea fie asupra sa!) a fost primul născut.

Căutând «Ismael» în Noua Enciclopedie Catolică (referința pentru cei care cel mai probabil se opun, din motive ideologice, punerii cap la cap al acestui puzzle), și acolo vom găsi: «Ismael (Ismael), fiul lui Avraam , întâiul născut al lui Avraam. . . »

Deci, cum ar trebui să considerăm monogenes din Cartea Evrei, care este folosit pentru a-l descrie pe Isaac ca unicul fiu născut al lui Avraam (Pacea fie asupra sa!)? O metaforă, o traducere eronată sau o greşeală? Dacă-l considerăm o metaforă, atunci interpretarea literară a cuvântului monogenes în legătură cu Isus (Pacea fie asupra sa!) este nejustificabilă. Dacă considerăm o traducere eronată, atunci atât traducerea, cât şi doctrina merită corectată. Iar dacă este o greşeală, atunci apare o provocare mai mare – reconcilierea unei erori biblice cu infailibilitatea lui Dumnezeu.

Această problemă necesită soluţionare, iar traducerile cele mai moderne ale Bibliei, au recunoscut deja că „născut” este o interpolare şi au înlăturat acest cuvânt din text. Procedând astfel, ei au redus diferenţa dintre teologia creştină şi cea islamică, deoarece în Coranul cel Nobil găsim:

„Pentru că ei Îi atribuie Celui Milostiv un fiu, ~ În vreme ce nu se cuvine ca Cel Milostiv să-şi ia un fiu!”  [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 19:92]

şi:

„El nu zămisleşte şi nu este născut” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 112:3]

 

7. Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu?

„Singura diferenţă izbitoare dintre o pisică şi minciună este că pisica are doar nouă vieţi.” – Mark Twain

Fiul lui Dumnezeu, fiul lui David, sau fiul omului?

Isus (Pacea fie asupra sa!) este identificat ca „fiul lui David” (Pacea fie asupra sa!) de paisprezece ori în Noul Testament, începând din primul verset (Matei 1:1). Evanghelia după Luca ne spune, în schimb, că între Isus şi David (Pacea fie asupra lor!) au fost patruzeci şi una de generaţii, în timp ce Matei listează douăzeci şi şase. Isus (Pacea fie asupra sa!) un descendent îndepărtat, poarte purta doar metaforic denumirea de „fiul lui David”.  Dar atunci cum ar trebui noi să înţelegem calitatea de „Fiul lui Dumnezeu”?

Trilema” – o propunere comună a misionarilor creştini – afirmă că Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a fost nici nebun, nici mincinos şi nici Fiul lui Dumnezeu – aşa cum s-a pretins el a fi. De dragul raţionamentului, să fim de acord că Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a fost nici nebun, nici mincinos. De asemenea, să fim de acord că el a fost exact ceea ce a pretins a fi. Dar ce anume a fost mai exact? Isus (Pacea fie asupra sa!) s-a numit pe sine, adesea, în mod consecvent, poate chiar în mod categoric „Fiul omului”, dar unde s-a numit el „Fiul lui Dumnezeu”?

Să ne întoarcem. Ce înseamnă în primul rând „Fiul lui Dumnezeu”? Nicio sectă creştină legitimă nu sugerează că Dumnezeu a luat o soţie şi astfel a avut un copil şi cu siguranţă nimeni nu concepe că Dumnezeu a zămislit un copil cu o femeie în afara căsătoriei. Mai mult decât atât, a sugera că Dumnezeu s-a cuplat fizic cu un element din creaţia Sa este atât de departe de limitele toleranţei religioase că duce la prăbuşirea pe faleza absolută a blasfemiei, urmând mitologia grecilor.

Fără nicio explicaţie raţională în cadrul principiilor doctrinare creştine, singura cale de închidere este recunoaşterea unui nou mister doctrinar. Acesta este punctul unde musulmanii amintesc de întrebarea pusă în Coran:

„...Cum să aibă El un fiu, de vreme ce El nu a avut o soaţă?...” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 6:101],

în timp ce alţii strigă „Dar Dumnezeu poate face orice doreşte!”. Cu toate acestea, poziţia islamică este că Dumnezeu nu face lucruri nepotrivite, iar punctul de vedere islamic este că caracterul lui Dumnezeu este în concordanţă cu Măreţia Sa.

Deci, încă odată, ce înseamnă „Fiul lui Dumnezeu”? Şi dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) are drepturi exclusive asupra acestui termen, de ce în Biblie găsim înregistrat:

„...Căci Eu sunt Tatăl lui Israel, şi Efraim este întâiul Meu născut.” (Ieremia 31:9) şi

„...Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut.” (Exodul 4:22)?

Analizat în contextul pasajului biblic:

„Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” (Romani 8:14)

mulţi cercetători au ajuns la concluzia că „Fiul lui Dumnezeu” este o metaforă, şi, ca şi cuvântul „hristos”, nu implică exclusivitate. Dicţionarul Oxford al religiei iudaice confirmă faptul că în dialectul evreiesc „Fiul lui Dumnezeu” este în mod clar metaforic. Citând:

„Fiul lui Dumnezeu, este un termen găsit ocazional în literatura evreiască, biblică şi post-biblică, însă niciunde nu implică descendenţa fizică a divinităţii.”[67]

Enciclopedia Biblică al lui Hasting comentează:

„În limbile semitice «filiaţia» este un concept oarecum adesea utilizat pentru a desemna o relaţie morală mai degrabă decât una fizică sau metafizică. Astfel „fiii lui Belial”(Judecători 19:22) sunt oamenii răi şi nu descendenţii lui Belial. Astfel, „fiul lui Dumnezeu” poate fi un om sau chiar un popor în care se reflectă caracterul lui Dumnezeu. Există puţine dovezi care să ateste că acest titlul a fost folosit în cercurile evreieşti cu referire la Mesia, iar o filiaţie care ar fi implicat mai mult decât o legătură morală ar fi contrară monoteismului evreiesc.”

Şi, în orice caz, lista de candidaţi pentru titlul de „Fiu al lui Dumnezeu” începe cu Adam (Pacea fie asupra sa!):

„...Adam, fiul lui Dumnezeu.” (Luca 3:38)

Cei care resping acest lucru citând:

„Şi din ceruri s-a auzit un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.»” (Matei 3:17)

au trecut cu vederea faptul că Biblia descrie multe persoane, inclusiv pe Israel şi Adam (Pacea fie asupra sa!), ca fiind „fiii lui Dumnezeu”.

În ambele:

„El (Solomon) va zidi Numelui Meu o Casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui. ~ Eu îi voi fi Tată, şi el Îmi va fi fiu...” (2 Samuel 7:13-14) şi

 „El va zidi o Casă Numelui Meu. El Îmi va fi fiu, şi Eu îi voi fi Tată;..” (1 Cronici 22:10) naţiuni întregi sunt menţionate ca fii sau copii ai lui Dumnezeu. Exemplele includ:

1. Geneza 6:2,  fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase...”

2. Geneza 6:4, „Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor...”

3. Deuteronomul 14:1, „Voi sunteţi copiii Domnului Dumnezeului vostru...”

4. Iov 1:6, Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului....”

5. Iov 2:1, Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului...”

6. Iov 38:7,  „atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?”

7. Filipeni 2:15,  „ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume”

8. 1 Ioan 3:1-2,  „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!... Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu....”

În Matei 5:9, Isus (Pacea fie asupra sa!) spune:

„Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!”,

Iar mai târziu, în Matei 5:45, Isus (Pacea fie asupra sa!) le-a poruncit adepţilor săi obţinerea atributelor nobile:

„ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri”.

Nu numai Tatăl lui, ci şi Tatăl lor. Mai mult decât atât, Ioan 1:12 spune:

„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;”

Dacă Biblia este să fie respectată, atunci orice persoană evlavioasă ar putea aspira la titlul de „copil al lui Dumnezeu”.

Graham Staton a spus:

„În lumea eroilor greco-romani, conducătorii şi filozofii au fost numiţi «fii ai lui Dumnezeu». În Vechiul Testament, expresia „fiu al Dumnezeu” este folosită în cazul îngerilor şi a fiinţelor cereşti (de ex. Facerea 6:2-4, Deuteronomul 32:8, Iov 1:6-12), a Israelului şi a Israeliţilor (de ex. 4:22, Osea 11:1) şi, de asemenea, în cazul regelui (în special în 2 Samuel 7:14 şi Psalmii 2:7).”[68]

Şi Joel Carmichael spus:

„Titlul «fiul lui Dumnezeu» a fost, desigur, cu totul familiar pentru evreii din timpul vieţii lui Isus (Pacea fie asupra sa!) şi într-adevăr, cu secole înainte, toţi evreii au fost fiii lui Dumnezeu, iar aceasta a fost de fapt, ceea ce i-a distins de alte persoane... În perioada de după exil, în istoria evreilor, cuvântul a fost aplicat în continuare pentru orice om pios, iar în cele din urmă a devenit frecvent utilizat în cazul Omului Drept şi Împăratului. În toate aceste cazuri a utilizării evreieşti, fraza a fost în mod clar o simplă metaforă, pentru a sublinia legătura deosebit de strânsă între virtute şi autoritatea divină.”[69]  

Deci, dacă expresia „fiul lui Dumnezeu” a fost „în mod clar o simplă metaforă”, de ce creştinii l-au ridicat pe Isus (Pacea fie asupra sa!) la rangul de „Fiu al lui Dumnezeu” în sensul literal al cuvântului? Ecourile întrebării „De unde a primit Isus (Pacea fie asupra sa!) titlul exclusiv de fiul lui Dumnezeu?”, rămân fără răspuns.

Şi de parcă acest lucru nu a fost suficient de confuz, găsim în Evrei 7:3 că Melhisedec, împăratul Salemului, este descris ca fiind:

„Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, dar care a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu - rămâne preot în veac.”

Un nemuritor, preexistent, fără origine şi fără părinţi? Gândire fantezistă sau Isus (Pacea fie asupra sa!) are concurenţă scripturală?

Surprinzător, Isus (Pacea fie asupra sa!) se numeşte pe sine însuşi, în Biblie, „fiul omului” şi nu „fiul lui Dumnezeu”. Dicţionarul Biblic al lui Harper susţine:

„Isus trebuie să fi folosit «fiul omului» ca o autodenumire simplă, probabil din modestie referindu-se la sine, pur şi simplu ca la o fiinţă umană” [70]

Noua Enciclopedie Catolică spune despre „Fiul omului”:

„Acest titlu este de un deosebit interes, deoarece a fost folosit mai ales de Isus desemnându-se pe sine sau misiunea sa.”

Ca o chestiune de detaliu, Isus (Pacea fie asupra sa!) s-a descris pe sine ca „fiul omului”, în Noul Testament, de optzeci şi opt de ori, tot aici, „Fiul lui Dumnezeu” apare de patruzeci şi şapte de ori, însă mereu de pe buzele altora.

Dicţionarul Biblic al lui Harper spune:

„Deşi tradiţia sinoptică conţine două expresii în care Isus se referă la sine însuşi ca «fiu» în relaţia cu Dumnezeu ca Tatăl său (Marcu 13:32 şi Matei 11:27), autenticitatea acestora stă sub semnul întrebării, rămânând incert dacă Isus a fost cu adevărat cel care s-a numit «fiu» în relaţia cu Dumnezeu ca tată... Este de remarcat, totuşi, că Isus niciodată nu a pretins că este «Fiul lui Dumnezeu». În timp ce el este descris ca acceptând acest lucru în Marcu 14:61-62, atât Matei 26:64, cât şi Luca 22:67 fac eforturi să atenueze acceptarea acestui titlu de către Isus după cum a spus el Marelui Preot : «Acesta - la fel ca şi titlul de „mesia” este cuvântul tău şi nu al meu.»”[71]

 Enciclopedia Biblică a lui Hasting susţine:

„Este puţin probabil că Isus a folosit expresia de «Fiul lui Dumnezeu» pentru sine...”

Se poate ca expresia „fiul omului” să implice unicitate? Se pare că nu, deoarece Cartea lui Ezechiel conţine nouăzeci şi trei de referinţe la Ezechiel ca „fiul omului”.

Toate acestea conduc un cercetător obiectiv la următoare concluzii:

1. Isus (Pacea fie asupra sa!) şi-a asumat a fi exact ceea ce el s-a numit.

2. Isus (Pacea fie asupra sa!) s-a numit „fiul omului” de optzeci şi opt de ori.

3. Niciunde în Biblie Isus (Pacea fie asupra sa!) nu s-a numit, literal, „fiul lui Dumnezeu”. Niciodată. [72]

4. Şi în orice caz, în idiom evreiesc, termenul „Fiul lui Dumnezeu”, a fost fie o metaforă, fie a fost contrar monoteismului.

Clericii creştini recunosc în mod deschis cele de mai sus, însă susţin că deşi Isus (Pacea fie asupra sa!) nu s-a numit pe sine „fiul lui Dumnezeu”, alţii au făcut-o. Acest lucru are de asemenea un răspuns.

Odată cu investigarea manuscriselor ce alcătuiesc Noul Testament, se constată că presupusa filiaţie al lui Isus (Pacea fie asupra sa!) se bazează pe traducerile greşite a două cuvinte – pais şi huios, ambele fiind traduse ca „fiu”. Totuşi această traducere pare să fi avut motive ascunse. Cuvântul grecesc pais derivă de la termenul în ebraică ebed, care are sensul primar de servitor sau rob. Prin urmare, traducerea pentru pais Theou ar fi „slujitorul lui Dumnezeu”, iar „copil” sau „fiul lui Dumnezeu” este o cosmetizare extravagantă. În Dicționarul teologic al Noului Testament găsim:

„Cuvântul original pentru «pais» în limba ebraică în fraza «pais Theou» este «ebed», având un accent de relaţie personală, având în primul rând sensul de «rob».”[73]

Acest lucru este şi mai interesant deoarece se îmbină perfect cu profeţia din Isaia 42:1, confirmat în Matei 12:18:

„Iată Robul (un exemplu de pais, în greacă) Meu pe care L-am ales, Preaiubitul Meu, în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea...”

Dacă o persoană va citi şi alte traduceri ale Bibliei, în toate cazurile va găsi cuvântul „rob”. Ţinând seama că scopul Revelaţiei este de a face adevărul lui Dumnezeu clar, s-ar putea ca acest pasaj să fie o aluniţă inestetică pe faţa doctrinei filiaţiei divine. La urma urmei, care ar fi un loc mai bun pentru ca Dumnezeu să-l declare pe Isus (Pacea fie asupra sa!) fiul Lui? Care ar fi fost un loc mai bun, decât acesta, pentru a fi spus: „Iată fiul Meu, pe care L-am născut..” Dar El nu a spus asta. De fapt, doctrina nu are suport biblic, nici în cuvintele lui Isus (Pacea fie asupra sa!), nici în cuvintele lui Dumnezeu şi acesta este un motiv ca să mă întreb „de ce?”. Aşa cum descrie acest pasaj Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a fost nimic mai mult decât un rob al lui Dumnezeu.

În ceea ce priveşte sensul religios al cuvântului ebed:

„Termenul serveşte ca o expresie de descriere a umilinţei celor credincioşi în faţa lui Dumnezeu.” [74]

Mai mult decât atât:

„După anul 100 î.H. «pais Theou» era folosit cel mai adesea ca «robul lui Dumnezeu», fiind aplicat în cazul lui Moise (Pacea fie asupra sa!) şi a profeţilor (Cartea lui Baruch 1:20, 2:20)” [75]

Cu uşurinţă o persoană poate ajunge în acest punct pe nisipurile mişcătoare doctrinare, deoarece, în cazul a celor opt apariţii în Noul Testament ale expresiei «pais Theou», doar în cinci cazuri acesta se referă la Isus (Pacea fie asupra sa!), în Matei 12:18; Faptele Apostolilor 3:13, şi 26, 4:27şi 30, restul de trei sunt împărţite între Israel în Luca 1:54 şi David în Luca 1:69 şi Faptele Apostolilor 4:25. Deci, Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a avut drepturi exclusive asupra acestui termen, iar experţii au ajuns la concluzia că:

„În cele câteva cazuri în care Isus este numit «pais Theou», evident avem de-a face cu o tradiţie mai veche.”[76]

În plus, dacă traducerea a fost făcută imparţial, ea trebuie să fie identică în cazul tuturor persoanelor numite pais Theou în limba greacă, însă nu a fost cazul. În timp ce pais a fost tradus „rob”, când se face referire la Israel şi David, în versetele de mai sus, atunci când se face referire la Isus (Pacea fie asupra sa!) este tradus „fiu” sau „copilul sfânt”. Un astfel de tratament preferenţial este consecvent canonic, dar eronat logic. 

În cele din urmă, este descoperită o interesantă, dacă nu chiar cheie, paralelă religioasă:

„Aşadar, expresia greacă «pais tou Theou» adică «robul lui Dumnezeu» are exact aceeaşi conotaţie cu numele musulman «Abd Allah» care înseamnă «robul lui Allah»”[77]

Simetria este cu atât mai şocantă, cu cât Nobilul Coran relatează că Isus (Pacea fie asupra sa!) însuşi s-a identificat cu acest lucru – Abd Allah (Abd însemnând în limba arabă slujitor sau rob, Abd Allah, de asemenea scris şi Abdullah, însemnând „robul lui Allah”). În conformitate cu povestea din Coran, atunci când Maria (Pacea fie asupra ei!) s-a întors la familia ei cu nou-născutul Isus (Pacea fie asupra sa!), au acuzat-o de preacurvie, iar Isus (Pacea fie asupra sa!), vorbind din leagăn printr-un miracol, a apărat virtutea mamei sale prin cuvintele:

„Inni Abd Allah...” care înseamnă: „Eu sunt robul lui Allah!...” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 19:30]

Traducerea cuvântului grecesc huios în Noul Testament ca „fiu” (în sensul literal al cuvântului) este de asemenea, greşită. La pagina 1210 din Dicţionarul teologic al lui Kittel şi Friedrich al Noului Testament, sensul cuvântului huios migrează de la sensul literal (Isus fiul Mariei) la uşor metaforic (credincioşi, cum ar fi fii împăratului, Matei 17:25-26) la politicos metaforic (aleşii lui Dumnezeu fiind fii lui Avraam, Luca 19:9), la colocvial metaforic (credincioşii, ca fiind fiii lui Dumnezeu, Matei 7:9 şi Evrei 12:5), la spiritual metaforic (cărturarii cum ar fi fii lui Farisei, Matei 12:27, Faptele apostolilor 23:6), la biologic metaforic (ca în Ioan 19:26, unde Isus (Pacea fie asupra sa!) îl descrie pe apostolul său preferat Mariei (Pacea fie asupra ei!) ca fiind „fiul ei”)  la orbitor metaforic ca „fiii împărăţiei” în Matei 8:12, „fiu al păcii” în Luca 16:8, „fiii luminii” în Luca 16:8, şi în multe altele, de la „fiii veacului acestuia” în Luca 16:8 până la „fiii tunetului” în Marcu 3:17.

Acesta este ca şi în cazul în care acest cuvânt greşit înţeles de „fiu” apare fluturând cu un indicator mare pe care este pictat cu litere îngroşate : METAFORĂ! Sau, aşa cum Stanton se plasează elocvent:

„Majoritatea oamenilor de ştiinţă sunt de acord cu faptul că termenul din aramaică sau ebraică din spatele cuvântului «fiu» este «rob». Astfel, aşa cum Duhul coboară asupra lui Isus (Pacea fie asupra sa!) la botezul său, iar o voce din cer i s-a adresat în termenii:

„Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata.” (Isaia 42:1)

Aşa şi în Marcu 1:11 şi 9:7 găsim că Isus (Pacea fie asupra sa!) este chemat de Dumnezeu la o sarcină mesianică, accentul fiind pe Isus (Pacea fie asupra sa!) în rol de rob uns mai degrabă, decât în calitate de Fiu al lui Dumnezeu.” [78]

Cercetătorul obiectiv trebuie acum să-şi mărească lista de observaţii, după cum urmează:

1. Isus (Pacea fie asupra sa!) se consideră a fi exact ceea ce s-a numit a fi.

2. Isus (Pacea fie asupra sa!) s-a numit „fiul omului”.

3. Niciunde în Biblie Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a pretins vreodată a fi literal „fiul lui Dumnezeu”.

4. Şi în orice caz, în idiom evreiesc, termenul „fiul lui Dumnezeu”, a fost fie o metaforă, fie a fost contrar monoteismului.

5. Traducerea corectă a frazei pais Theou este „robul lui Dumnezeu” şi nu „fiul lui Dumnezeu”.

6. Huios, cel care este tradus din Noul Testament grecesc a fi „fiu”, este folosit metaforic atât de frecvent încât face ca traducerea literală să fie  nejustificată.

7. Prin urmare, atunci când alţii au vorbit despre Isus (Pacea fie asupra sa!) ca „fiul lui Dumnezeu”, poate fi atribuit sensul metaforic, luând în considerare idiomul evreiesc în combinaţie cu stricteţea monoteismului evreiesc.

Deci, cum poate lumea creştină motiva pretenţia filiaţiei divine? Unii spus că Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost fiul lui Dumnezeu deoarece el l-a numit pe Dumnezeu „Tatăl”. Dar alţi oameni cum îl numesc pe Dumnezeu? De fapt ,ce este relatat în Biblie că a transmis  Isus (Pacea fie asupra sa!), dacă nu:

„Iată, dar, cum trebuie să vă rugaţi: «Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău;...»” (Matei 6:9)

Deci, nu numai că Isus (Pacea fie asupra sa!) i-a învăţat pe adepţii săi că orice persoană poate atinge titlul de „fiu al lui Dumnezeu”, ci i-a învăţat să-l identifice pe Dumnezeu cu „Tatăl”.

Unii sugerează că Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost om în timpul vieţii sale, devenind partener în divinitate în urma crucificării. Însă în Marcu 14:62, atunci când Isus (Pacea fie asupra sa!) vorbeşte despre Ziua Judecăţii, spune că:

„...Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.”

Astfel, dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) este „fiul omului” care va veni în Ziua Judecăţii, unde are loc transformarea?

Întrebarea se repetă: „De unde a apărut conceptul de filiaţie divină”?

Dacă căutăm un răspuns la învăţaţii bisericii, vom găsi următoarele:

„S-a întâmplat, la Consiliul de la Niceea biserica a fost constrânsă de circumstanţe să introducă noţiuni non-biblice în descrierea autentică a relaţiei Fiului cu Tatăl. Controversa ariană a prilejuit această hotărâre.” [79]

Hmm... „constrânsă de circumstanţe”... „constrânsă de circumstanţe”...mai exact ce înseamnă asta? Legat de această expresie, o persoană nu se poate abţine să nu facă câteva paralele simple: „Am fost constrâns de circumstanţe – nu am avut bani suficienţi, aşa că am furat” sau „Adevărul nu a mers, aşa că am minţit”. 

Care au fost, mai exact, aceste circumstanţe care au constrâns biserica? A fost oare faptul că Arie a demonstrat că ei nu pot justifica doctrina lor prin Scriptură şi au răspuns în singurul mod în care au ştiut, pentru a-şi salva poziţia? Biblia a fost în ordine şi chiar bună până când a eşuat în susţinerea teologiei lor, iar apoi au pus la o parte Cartea Sacră venind cu una a lor? Pentru că asta este ceea ce ei par să spună, şi anume că ei nu au putut să fac Biblia să lucreze pentru ei, aşa că au apelat la surse non-biblice pentru suport.

Hei! Este permis aşa ceva?

Să vedem ce s-a întâmplat, de fapt:

Arie a susţinut că Triada divină a fost compusă din trei realităţi separate şi distincte şi că Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) a fost creat de natură finită, cu alte cuvinte a fost un om. Opera majoră al lui Arie, Thalia (însemnând „banchet”) a fost publicată pentru prima dată în anul 323 d.H., stârnind o asemenea stare de nelinişte încât a fost convocat Consiliul de la Niceea în anul 325, pentru a aborda provocările ariene. Spre exemplu, silogismul arian a propus ca, în cazul în care Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost om, nu ar trebui spus că a fost Dumnezeu, iar în cazul în care Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost Dumnezeu, nu ar trebui spus că a murit. Arie a susţinut că conceptul de Dumnezeu-om nu rezistă la o analiză critică şi sfidează explicaţia.

Provocările ariene cu privire la teologia trinitariană ar fost înecate şi şterse de pe suprafaţa istoriei dacă cineva ar fi putut explica conceptul de Dumnezeu-om. Însă, 1700 de ani de cernere a nisipului apologeticii nu au ajuns pentru a obţine o bijuterie trinitariană, suficient de strălucitoare pentru a-i satisface pe sceptici. Întrebările provocatoare reapar periodic ca ecou la argumentele ariene. Spre exemplu, ne putem întreba: „Atunci, când conform surselor, Dumnezeu a devenit om, a renunţat el la puterile Sale divine?” Pentru că dacă  a făcut-o, atunci El nu mai era Dumnezeu, iar dacă nu a făcut-o, atunci nu a fost om. „Dacă Dumnezeu a murit pe cruce, înseamnă acest lucru că Dumnezeu a murit?” Nu bineînţeles că nu! Atunci cine a murit? Doar partea de „om”? Dar în acest caz sacrificiul nu a fost suficient de bun, deoarece se susţine că doar sacrificiul divin ar putea fi ispăşire pentru păcatele omenirii. Problema este că moartea „părţii umane” a tri-unităţii nu ar contribui mai mult la ispăşirea păcatelor decât moartea unui om fără de păcat?

Evreii monoteişti, creştinii unitarieni şi musulmanii susţin fără nicio îndoială că cei care cred că Dumnezeu este cel care a murit vor merge în Iad, deoarece Dumnezeu este Viu şi Etern.

Continuând ideea, doctrina Trinităţii afirmă că Dumnezeu nu numai că a devenit om, ci a rămas Dumnezeu – un concept pe care unitarienii îl consideră echivalentul unui „Escher”, adică  o schiţă de „construcţie imposibilă”. Declaraţia îndeplineşte cerinţele gramaticale ale limbii în cadrul unei propoziţii, însă contorsiunea imposibilă nu se poate efectua în realitate. Un copac nu poate fi iar copac după ce a fost transformat în mobilier, odată transformat se pierd calităţile originalului. Şi totuşi catolicismul a făcut o religie din transsubstanțiere, care susţine exact opusul – două substanţe diferite sunt una. Crezul unitarian este că Dumnezeu este Dumnezeu, iar omul este om. Toţi cei care confundă cele două refuză să recunoască faptul că Dumnezeu nu renunţă la Dumnezeirea Sa, deoarece Entitatea Sa este definită de Atributele Sale divine. Dumnezeu nici nu are nevoie să experimenteze existenţa umană cu scopul de a înţelege suferinţa omenirii, deoarece nimeni  nu cunoaşte mai bine starea omenirii decât Creatorul, din moment ce El, Cel Atoateştiutor, a creat întreaga omenire. Dumnezeu cunoaşte problemele, situaţia şi suferinţa omenirii – El a Creat un univers a cărui complexitate depăşeşte dimensiunile superficiale ale existenţei umane.

Pentru apărarea aceste dogme trinitariene ei susţin „Dar Dumnezeu poate face orice”, şi atunci apare întrebarea: „Dacă, Dumnezeu poate face orice, atunci de ce nu a dat El sens doctrinei trinitariene – considerând că este corectă?” Dacă Dumnezeu poate face orice, El ar fi putut oferi o explicaţie rezonabilă, nefiind nevoie să se recurgă la „noţiuni non-biblice”. Însă El nu a făcut-o. De ce? A lăsat Dumnezeu omenirea să formuleze ei înşişi această dogmă sau poate cineva să-şi asume, în condiţii de siguranţă, fără bază în realitatea religioasă ceva ce Dumnezeu nu a revelat?

Conceptul că Dumnezeu a trimis Revelaţia fără a clarifica Natura Sa proprie, este împotriva înţelegerii noastre înnăscute a lui Dumnezeu Cel Milostiv, Cel care oferă îndrumări clare pentru întreaga omenire.

Răspunsul standard trinitarian? Că oamenii care au credinţă, înţeleg. Răspunsul standard unitarian? Nimeni nu înţelege Trinitatea – nimeni. De aceea este un mister religios. Discuţiile destul de lungi cu clerul trinitarian, aducând obiecţiile de mai sus (şi cele care urmează) va face în cele din urmă un trinitarian atestat să recunoască că „este  un mister”. Din nou, apare pledoaria „tu trebuie să ai doar credinţă”. Unitarienii de obicei subliniază, totuşi, că ceea ce trinitarienii propun ca oamenii să creadă ar trebui să fie înţeles de ei, în primul rând. Cu toate acestea, atunci când este făcută o încercare legitimă pentru a înţelege, căutând răspunsuri la întrebările relevante, ceea ce susţin ei se transformă într-un mister religios (de ex. nimeni nu înţelege!). O pledoarie finală este că „singura modalitate ca o persoană să creadă este să aibă credinţă” (cum ar fi: „singura cale de a crede este să credem...”). Dar dacă credinţa oarbă, fără judecată este metodologia pe care Dumnezeu ne porunceşte să urmăm, atunci de ce ne-a poruncit El, chibzuinţa?

„Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul....” (Isaia 1:18)

Deci, ce este o sursă non-biblică? O persoană poate afirma cu siguranţă de sine că dacă ceva nu este din Scriptură (nefiind de la Dumnezeu), atunci acest lucru provine din minţile oamenilor (şi acesta ce este altceva dacă nu imaginaţia oamenilor?). Cu cât ar fi fost mai sigură modificarea doctrinei bisericii în scopul de a se conforma la argumentele raţionale şi cu atât mai important la Scriptură?

Fără îndoială, aderarea la noţiuni trinitariene a cimentat siguranţa locurilor de muncă a clericilor trinitarieni, deşi pe principii discutabile ale credinţei, îmbrăcate în mantia de aprobare a bisericii. Cu toate acestea, îndoielile faţă de învăţăturile bisericii nu s-au diminuat în minţile gânditorilor, cum a fost şi Arie, care a continuat să susţină faptul că Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a pretins niciodată filiaţia sau parteneriatul în divinitate şi, astfel, nici apostolii săi. În plus, nici Pavel nu sugerează aşa ceva.

După ce a recunoscut dependenţa de „noţiuni non-biblice” pentru a defini punctul de vedere a bisericii despre relaţia lui Isus (Pacea fie asupra sa!) cu Dumnezeu, Noua Enciclopedie Catolică prezintă unele dintre doctrinele construite, cum ar fi consubstanțialitatea „născut, dar nu făcut” şi altele. Apoi, ei fac o afirmaţie incredibilă şi anume că Augustin a căutat ideologia cea mai compatibilă cu înţelegerea umană înnăscută (de ex. „Augustin a cercetat în psihologia omului o cale de cunoaştere analogică naturală, pentru a înţelege generarea veşnică a Fiului”)

Nimeni nu poate fi acuzat dacă, după citirea acestei declaraţii, mormăie „asta este o glumă...” La urma urmei, nu este această doctrina responsabilă pentru inchiziţiile medievale şi spaniole, de cele opt valuri ale cruciadelor creştine şi nenumăratele convertiri forţate ale localnicilor în perioada colonialismului? Doctrina care are atât de mult sens încât peste douăsprezece milioane de oameni au murit torturaţi din  cauza negării doctrinei credinţei trinitariene? Douăsprezece milioane! Doctrina care are atât de mult sens încât, chiar şi în zilele noastre, băştinaşii africani trebuie să fie forţaţi la convertire prin ademenirea cu medicamente şi alimente? Persoana simplă de pe stradă ar putea trage concluzia că, dacă tortura şi constrângerea sunt necesare pentru a reîmprospăta amintirile, cineva trebuie să redefinească sensul de „înţelegere înnăscută”.

Şi de ce nu? O mulţime de valori au fost deja redefinite...

Papa Grigore al IX-lea a instituit Inchiziţia papală din anul 1231, dar nu a încurajat păcatul torturii. A fost nevoie de douăzeci de ani pentru ca un papă să-şi asume responsabilitatea şi, ca o ironie maximă, ca pontif şi-a luat numele de Papa Inocenţiu al IV-lea. În anul 1252 el a autorizat tortura prin Bula papală (act oficial emis de papă) „Ad extirpanda”[80]. Cu toate acestea, unii dintre clerici au vrut să-şi murdărească mâinile îndeaproape şi personal.  Pentru a implementa astfel de sentimente creştine nobile, „în anul 1256, papa Alexandru al IV-lea le-a dat dreptul de a fi absolviţi reciproc de către colegii lor, în sistemul religios. Odată, această situaţie făcută legală şi morală, un inchizitor putea să tortureze, iar colegul său putea să-l absolve”.[81]

Astfel, înţelegerea înnăscută nu a jucat un rol important în acest proces.

Simpatizanţii ar trebui să-şi ia un moment şi să-şi imagineze o persoană ignorantă, neîndoctrinată, izolată de civilizaţie. Imaginaţi-vă această persoană care caută realitatea lui Dumnezeu printr-o viaţă liniştită de contemplare. Ne putem imagina cei născuţi în ţări îndepărtate, mesele analfabete, individul singuratic pe o insulă tropicală. Pe câţi dintre ei ţi-i poţi imagina, pocnind din degete, trăgându-şi o palmă pe frunte în trezirea lor spirituală, spunând Tatăl, Fiu şi Duhul Sfânt?!

Probabilitatea este foarte mică ca vreunul dintre judecăţile lui Augustin să se fi bazat pe un studiu prospectiv, controlat şi randomizat. Ar trebui întrebaţi milioanele de „eretici” creştini unitarieni, care au fost executaţi din cauza intoleranţei judecăţii trinitariene, ei ar putea avea unele obiecţii foarte rezonabile. În zilele noastre, unii dintre ei ar putea face chiar referire la Coran:

„Nu este silire la credinţă!...” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 2:256] 

Dar revenind la „fiul lui Dumnezeu”, ne lovim de o altă problemă în următorul citat:

„În Evanghelia după Ioan, titlul de «Fiul lui Dumnezeu» apare de două ori, însemnând nimic mai mult decât Mesia. Astfel, mărturisirea de credinţă al lui Natanael:

«Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!» (Ioan 1:49)

priveşte cele două ca echivalente.[82]

Nu este întotdeauna foarte clar dacă ce înseamnă termenul de „Fiu au lui Dumnezeu” atunci când se vorbeşte de draci; acesta putând să însemne doar omul lui Dumnezeu.[83]

Folosit de către sutaşul de la crucificare, acesta (Fiul lui Dumnezeu) pare să fi însemnat doar un om.[84]

Citatele de mai sus sugerează unul dintre cele două scenarii posibile. Odată „fiul lui Dumnezeu” poate fi înţeles ca Mesia, regele lui Israel, „om al lui Dumnezeu”, „un sfânt al lui Dumnezeu” sau pur şi simplu un om drept, deoarece o paralelă între Evanghelii se referă la aceşti termeni ca fiind sinonimi. Spre exemplu, dracii l-au identificat pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca „Sfântul lui Dumnezeu”, sutaşul l-a identificat pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca „fiul lui Dumnezeu” în Evangheliile după Matei şi Marcu, şi ca „om drept” în Luca. Deci poate că aceşti termeni înseamnă acelaşi lucru. Un al doilea scenariu ar fi că înregistrările paralele ale aceloraşi evenimente în cuvinte diferite pot reprezenta inexactităţi biblice. În acest caz, există o problemă. Dacă termenii diferiţi sunt sinonimi, iar o persoană nu poate avea încredere destulă în Biblie pentru a înţelege sensul de „fiul lui Dumnezeu”, spre exemplu, cum poate cineva să înţeleagă aceeaşi expresie, cu încredere, din altă parte? Şi dacă neînţelegerile reprezintă inexactităţi biblice, atunci care dintre autorii Evangheliilor a avut dreptate şi care a (au) greşit, şi de unde poate veni mântuirea noastră?

Un exemplu minor este că două dintre Evangheliile la care am făcut referire spun poveşti diferite, cu toate că asistăm la acelaşi eveniment. Matei 8:28-29 vorbeşte despre doi bărbaţi posedaţi „doi îndrăciţi” care ieşeau din morminte, iar Luca 8:26-28 vorbeşte doar despre un singur om posedat. Chiar dacă o persoană apără Biblia ca fiind Cuvântul inspirat de către Dumnezeu – nu cuvântul efectiv, ci cel inspirat – putea oare Dumnezeu inspira o greşeală? Chiar şi una mică?

Unii se întreabă de ce creştinii netezesc discrepanţele biblice. Alţii au o perspectivă  părtinitoare. Lumea creştină ar dori să creadă că autorităţile bisericeşti sunt dedicate adevărului şi nu înşelăciunilor. Dar câţi oameni ar deforma adevărul pentru a obţine 10% din venitul brut al unei întregi congregaţii? Suspiciunea poate fi destul de mare, care în cuvintele lui George Bernard Shaw sună astfel:

„O autoritate care-l jefuieşte pe Petru pentru a-l plăti pe Pavel se poate baza întotdeauna pe suportul lui Pavel.”

Cu alte cuvinte, o biserică care dijmuieşte congregaţia pentru a plăti salariile şi cheltuielile de întreţinere ale clerului se poate baza întotdeauna pe sprijinul clerului.

Şi atunci, vine întrebarea: „Câţi dintre liderii bisericii ar deforma adevărul sub presiunea averii?”

Persoana care nu concepe aşa ceva este fie nebun, fie naiv, fie minte. Isus (Pacea fie asupra sa!) a avertizat cu privire la aceşti „oameni falşi ai lui Dumnezeu” în Matei 7:15-16 când a spus:

„Păziţi-vă de prorocii mincinoşi! Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori. ~ Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?”

Totuşi, trebuie să revenim din nou la întrebarea fără răspuns, şi anume, ce înseamnă „fiul lui Dumnezeu”? Se traduce originalul ebraic ebed ca „rob”, „slujitor” sau „fiu”? Chiar dacă traducerea corectă ar fi „fiu”, cu ce este acesta diferit de toţi ceilalţi „fii ai lui Dumnezeu”, cei care în mod clar nu au fost nimic altceva decât nişte persoane fizice drepte sau, cel mult, profeţi?

Comentând pe baza criticii istorice a Noului Testament al lui R. Bultmann,  Noua Enciclopedie Catolică afirmă:

„Fiului lui Dumnezeu recent i-a fost refuzat un loc în teologie, pe motiv că, aşa cum se găseşte în scrierile biblice, acesta este o parte din veşmântul mitologic în care biserica primitivă şi-a învălui credinţa...Problema cu care se confruntă cel care construieşte o idee teologică adecvată despre Fiul lui Dumnezeu este de a determina conţinutul pe care ideea o exprimă.”

Dată fiind nonconformitatea în gândire, se ajunge să se înţeleagă nevoia de bază pentru supravieţuirea bisericii timpurii, prin definirea unui sistem de credinţă, indiferent dacă acesta este adevărat sau nu. Şi acest lucru este exact ceea ce a făcut Sinodul de la Calcedon în anul 451, proclamând definiţia dogmatică a hristologiei acelor vremuri:

„Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru umanitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat... cunoscându-se în două firi, fără confuzie (asynchytos), fără schimbare (atreptos), fără împărţire (achoristos), fără despărţire (adairetos)...”[85]

Oricine adoptă evidenţele din acest capitol recunoaşte citatul anterior ca o declaraţie, dar nu şi ca adevăr. Chiar dacă părinţii bisericii au conceput natura lui Isus (Pacea fie asupra sa!) „fără confuzie”, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre adepţii săi. Confuzia, împărţirea şi despărţirea au preocupat căutătorii de adevăr în creştinism încă de pe timpul lui Isus (Pacea fie asupra sa!).  

Aşa cum Johannes Lehmann a subliniat în Relatarea lui Isus:

„Conceptul de «Fiu al lui Dumnezeu» a condus la o neînţelegere cu consecinţe nevisate. Oricine, chiar şi cu cunoştinţe superficiale despre Orient, ştie că orientalilor le place vorbirea pitorească...Un simplu mincinos este fiul mincinoşilor şi oricine poate merge mai departe de atât, devine tatăl mincinoşilor. Fraza «fiul lui Dumnezeu» este la acelaşi nivel al vorbirii şi gândirii. În limbajul semitic uzual, această descriere nu spune nimic mai mult decât că există o legătură între om şi Dumnezeu. Un evreu nici nu ar visa să creadă că «fiul lui Dumnezeu» ar însemna o relaţie între tată şi fiu. Un fiu al lui Dumnezeu este un om binecuvântat, un om care face ceea ce vrea Dumnezeu. Orice încercare de a lua această imagine literal, astfel deducând divinitatea fiului, contrazice faptele.”

Perceperea mai degrabă metaforică a „fiului lui Dumnezeu”, decât cea literară  permite o soluţionare a multitudinii de probleme doctrinare creştine. În plus, recunoaşterea „fiului lui Dumnezeu” ca profet sau persoană dreaptă şi nimic mai mult  provoacă învăţăturile creştine prin învăţăturile coranice. Allah ne învaţă în Nobilul Coran:

„...creştinii zic: «Mesia este fiul lui Dumnezeu!» Acestea sunt cuvintele lor, [rostite] cu gurile lor. Ei spun vorbe asemănătoare cu ale acelora care nu au crezut de dinaintea lor – Allah să-i nimicească! Cum [se înşeală ei], îndepărtându-se [de Adevăr]!” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 9:30]  

Dar ca cineva să nu înţeleagă greşit, accentul nu este pus pe faptul că o carte are dreptate şi celelalte greşesc. Nu, deloc! Ideea este că toate cele trei cărţi: Vechiul Testament, Noul Testament şi Sfântul Coran au dreptate. Toate cele trei cărţi învaţă la Unicitatea lui Dumnezeu şi la  natura umană al lui Isus (Pacea fie asupra sa!), consolidându-se astfel una pe alta. Deci, toate trei conţin adevărul. Greşeala nu se află în cărţile Scripturii, ci în doctrinele care au stat la originea lor, derivate din „noţiunile non-biblice”.

 

8. Trinitatea

„Trei în Unul sau Unul în Trei? Nu este aşa!

La Dumnezeul meu mă duc. El îmi va oferi o uşurare mai mare Decât al vostru Isus rezervat şi Trinitatea încurcată”

–  Rudyard Kipling

Trinitatea: temelia credinţei pentru unii, ridiculitate pentru alţii şi un mister pentru toţi. Şi asta nu ar trebui să fie o surpriză. Pentru a cita autorităţile: „Cuvântul nu apare în Scriptură...”[86] şi „Doctrina Trinităţii, aşa cum este ea, nu reiese nici din Vechiul Testament, nici din Noul Testament...”[87]

Deci de unde a venit ea? Poate e mai uşor să se răspundă la întrebarea „de unde nu a venit?”. Această doctrină nu a venit de la Isus (Pacea fie asupra sa!) sau apostolii săi, pentru că „evreii din timpul lui Isus nu ştiau nimic despre un Dumnezeu trinitar. Un astfel de concept ar fi fost chiar o blasfemie, o inovaţie radicală şi şocantă.”[88] Hmm... Să ne întoarcem la „de unde a venit” această dogmă...

Grecescul trias pentru triadă a fost „un cuvânt folosit pentru prima dată cu referire la Sfânta Treime, de către Teofil al Antiohiei, care a definit triada ca «Dumnezeu şi Cuvântul Său şi Înţelepciunea Sa»”[89]. Aceasta cel puţin este o triadă care are un anumit sens, odată ce o persoană acceptă că Cuvintele lui Dumnezeu sunt o expresie a Înţelepciunii Sale. Motivul pentru care Teofil a simţit nevoia de separare a lui Dumnezeu de Atributele Sale, este o chestiune separată şi în mare măsură irelevantă.

Istoria arată că termenul latin trinitas a fost propus pentru prima dată în anul 220 d.H. de către Tertulian, un scriitor al secolului al III-lea şi apologet creştin timpuriu din Cartagina, care a  teorizat co-schimbul de divinitate între Dumnezeu, Isus (Pacea fie asupra sa!) şi Duhul Sfânt. Faptul că Tertulian a fost jurist gâdilă fantezia celor care au observat că cuvintele de neînţeles şi cu duble semnificaţii provin cel mai adesea de la jurişti şi politicieni (dintre care oricum, cei mai mulţi sunt jurişti cu cunoştinţe politice). Cineva se poate întreba: „Pe ce evidenţă s-a bazat Tertulian în teoria sa?” Ce anume a dat naştere la teoria care cumva a scăpat gândirii scriitorilor Evangheliei, apostolilor şi chiar a lui Isus (Pacea fie asupra sa!) însuşi? Nimeni nu trebuie să se aştepte să găsească o referinţă scripturală definitivă, deoarece, „pe tot parcursul Noului Testament, în timp ce există credinţa în Dumnezeu Tatăl, Isus Fiul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt, nu există nicio doctrină referitoare la un singur Dumnezeu în trei persoane (moduri de existenţă) şi nicio doctrină a unui «Dumnezeu trei în Unul », o «Trinitate».”[90] Să o spunem direct: „doctrina formală a «Treimii», aşa cum a fost ea definită de către consiliile bisericii din secolele IV şi V, nu este găsită în Noul Testament”[91].

În cel mai bun caz, cineva poate spera că există pasaje ce par să sugereze Sfânta Treime, măcar în concept dacă nu în mod explicit.[92] Chiar şi aşa, trebuie să ne aşteptăm să fie frustrant pentru că: „Formula trinitariană a fost prezentată sub o formă extrem de complexă, uneori contradictorie şi în orice caz, fiind un proces obositor a-l înţelege.”[93]

Şi acest lucru este exact ceea ce vom găsi.

Doctrinele formale ale Sfintei Treimi şi filiaţia divină au izvorât din Consiliul de la Niceea şi au fost încorporate în Crezul de la Niceea – „O mărturisire de credinţă convenită, deşi cu unele reţineri din cauza terminologiei non-biblice, de către episcopii de la Niceea I (325 d.H), formulată pentru a-şi apăra credinţa adevărată împotriva arianismului”[94]. Să ne oprim aici şi să ne reamintim unele lucruri...

Episcopii de la Niceea au derivat doctrina Trinităţii bazată pe terminologie non-biblică, numindu-l „adevărata” lor credinţă şi apoi l-au etichetat pe Arie de Alexandria, cel care a formulat doctrina unitariană bazată pe Biblie, un eretic?

Iată încă o imagine a părinţilor bisericii, cu 300 de ani după misiunea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) susţinând Trinitatea – o imagine mistică, care pur şi simplu nu are nicio legătură cu învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Şi cum să se ocupe biserica de episcopii disidenţi? Le-au exilat alături de Arie, după care niciunul din cei rămaşi nu a avut curajul să nege doctrina.[95]

Doar după excomunicarea lui Arie şi a altor unitarieni proeminenţi, Sfânta Treime şi Crezul de la Niceea au fost ratificate în mod oficial de către Consiliul de la Constantinopol în anul 381 d.H.[96]

Hmm.. . Consiliul de la Niceea în anul 325, iar mai apoi Consiliul de la Constantinopol în anul 381. Câţi ani le separă cele două? Cincizeci şi şase de ani... Acum, nu este o perioadă lungă de timp în comparaţie cu istoria omenirii şi totuşi este una foarte lungă pentru ca biserica să-şi limpezească mintea. O perioadă suficient de lungă pentru ca cei mai mulţi, dacă nu chiar toţi membrii primului consiliu să fi murit. Prin comparaţie, cei mai mulţi cercetători biblici sunt de acord că misiunea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost de trei ani?!

Deci, de ce a durat cincizeci şi şase de ani pentru ca biserica să finalizeze doctrina Trinităţii?

Nu a fost atât de mult o chestiune de timp de care biserica ar fi avut nevoie, pe cât a fost nevoia bisericii ca oamenii să plece... adică, să moară.

Să urmărim ceea ce s-a întâmplat. În timpul domniei împăratului Constantin, Imperiul Roman a fost slăbit de  luptele religioase, şi în acelaşi timp ducea războaie pe mai multe fronturi. Ca urmare, Constantin a încercat să consolideze Imperiul Roman, pe plan intern, prin unirea tărâmului său sub o singură credinţă creştină. În acest scop, „Împăratul nu numai că a numit Consiliul (de la Niceea) preluând conducerea procedurilor sale, dar a exercitat o influenţă considerabilă asupra deciziilor luate de acesta. Deşi nici măcar nu a fost membru cu drepturi depline al Bisericii, el neprimind nici botezul până pe patul de moarte, în practică a acţionând ca şi cum ar fi fost capul bisericii, astfel creând un precedent urmat de succesorii săi bizantini.”[97]. Şi până la urma, urmei, acesta este ceea ce biserica vrea...Un politician care nu este numai needucat în credinţă, dar nici măcar membru cu drepturi depline, asumându-şi „responsabilitatea procedurilor sale” şi exercitând „o influenţă considerabilă asupra deciziilor sale”?

Ca rezultat, „controversa asupra doctrinei a încetat să fie o preocupare privată a bisericii, fiind afectată de nevoile politice, devenind un element important atât în viaţa politică, cât şi în viața ecleziastică. Mai mult decât atât, interesele laice şi ecleziastice nu au fost niciodată aceleaşi, iar cooperarea dintre cele două autorităţi a fost adesea înlocuită de conflicte. Toate acestea au fost evidente chiar şi în timpul lui Constantin, care a fost martor la intervenţia statului în disputele bisericii.”[98] Şi când te gândeşti că unii oameni susţin separarea bisericii de stat (oricine sunt ei, cu siguranţă nu sunt împăraţii romani). Ideea este că oricât de mult a încercat Constantin, nu a reuşit să rezolve controversa unitariano-trinitarian.

De altfel, el nu a reuşit să-şi unească nici măcar fiii în aceste sens.

După moartea împăratului Constantin, fiul său Constanțiu al II-lea „a condus jumătatea de est a Imperiului Roman, fiind susţinător al arianismului, în timp ce celălalt fiu, Constans „a controlat partea de vest a Imperiului şi a recunoscut Crezul de la Niceea”[99]. Cei doi fraţi au reunit Consiliul de la Sardica în anul 343 d.H. pentru a reconcilia cele două puncte de vedere, însă nu au reuşit.

Constans a fost mai puternic şi astfel prin autoritatea sa a stabilit episcopii trinitarieni „ortodocşi”, împotriva obiecţiilor fratelui său Constanţiu. Însă Constans a murit primul, iar Constanţiu a anulat politica fratelui său, proclamând arianismul ca religie la Sinoadele de la Sirmium şi Rimini din anul 359.   

Următorul împărat roman a fost Iulian (361-363), care a încercat să reînvie cultele păgâne, care încă erau puternice atât ca număr, cât şi ca avuţie. La scurt timp, el a fost înlocuit de împăratul Iovian (363-364), un creştin, căruia la foarte scurt timp i-au urmat fiii săi, Valentinian I (364-375) şi Valens (364-378). Acest lucru conduce, din nou, la un regat împărţit ca şi în cazul fiilor lui Constantin. Valentinian a condus Imperiul Roman de Apus şi a recunoscut Crezul de la Niceea, în timp ce Valens a condus partea de Răsărit ca un arian. Succesorul lui Teodosiu cel Mare (375-383) a pus capăt la toate acestea.

Împăratul Teodosiu a redactat o serie de decrete care au stabilit creştinismul trinitarian ca singura religie aprobată în Imperiul Roman. Consiliul de la Constantinopol a confirmat Crezul de la Niceea stabilind creştinismul trinitarian ca ortodox. „Acesta a fost în timpul domniei lui (Teodosiu) când creştinismul a devenit religie de stat, câştigând astfel o poziţie de monopol, în timp ce celorlalte religii şi credinţe li s-a refuzat dreptul de existenţă.”[100]

Deci, ce s-a întâmplat între Consiliul de la Niceea din anul 325 şi Consiliul de la Constantinopol din anul 381? Multe s-au întâmplat... Crezul de la Niceea a fost redactat pe timpul lui Constantin, imperiul a fost împărţit între arianism şi creştinismul trinitarian sub fiii lui Constantin, susţinând arianismul la cele două sinoade sub Constanţiu, s-a revenit la păgânism sub Iulian, s-a restaurat creştinismul sub Iovian, Imperiul, mai apoi, fiind iar împărţit între arianism şi trinitarianism sub Valentinian şi Valens, ca mai apoi să se confirme trinitarianismul în timpul domniei lui Teodosiu.

Crezul de la Niceea ulterior a fost făcut oficial la Conciliul de la Calcedon în anul 451.  Restul, din păcate, este istorie...

Procesul de obţinere a formulei trinitariene a fost atât de tardiv, complicat şi discutabil încât „este dificil, în a doua jumătatea a secolului al XX-lea de a oferi o descriere clară şi obiectivă cu privire la Revelaţie, evoluţie doctrinară şi elaborarea teologică a misterului Sfintei Treimi. Dezbaterea trinitariană, romano-catolică precum şi altele, dezvăluie o imagine oarecum instabilă.”[101]

„Instabilă” de-a binelea deoarece: „Formula în sine nu reflectă conştiinţa imediată a perioadei de origine, ci este produsul a trei secole de dezvoltare doctrinară... Acesta este întoarcere contemporană la surse, care în cele din urmă, este responsabilă de această imagine instabilă[102].

Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al bisericii, problema este că laicii educaţi încep să aibă mai multă încredere în Scriptură decât în minţile imaginative şi sursele non-biblice de unde biserica şi-a derivat dogma sa. Putem înţelege îngrijorarea lor. La urma urmei, este mult mai uşor să le spui oamenilor ce să creadă (şi care este dijma care trebuie plătită) decât să ai de-a face cu aspectele problematice care rezultă dintr-o analiză obiectivă.

În orice caz, ca şi cum citatul de mai sus nu ar fi fost destul de clar, Noua Enciclopedie Catolică continuă:

„Formularea «un Dumnezeu în trei Persoane» nu a fost instituită temeinic şi cu siguranţă nu a fost pe deplin asimilată în viaţa creştină şi în declaraţia sa de credinţă, înainte de sfârşitul secolului al IV-lea. Însă tocmai această formulare este prima care a revendicat titlul de dogmă trinitariană. Pe vremea părinţilor apostolici nu a fost nimic, nici măcar asemănător, cu această mentalitate sau viziune.”[103]  

Bine, hai să ne lăsăm pe spate şi să ne scărpinăm capetele noastre spunând un „Hăăă? colectiv.

Biserica admite că Sfânta Treime a fost necunoscută pentru Părinţii apostolici şi că doctrina a fost derivată din surse non-biblice, însă insistă ca noi oricum să credem în această dogmă? După ce a fost aprobată de consiliile bisericii a durat câteva secole până când acest concept străin a fost acceptat.

Atunci când a început să crească gradul de conştientizare a diferenţelor dintre doctrina Trinităţii şi perioada de origine a sa, cineva poate fi surprins să găsească un grup care să pretindă că sunt  adepţii lui Isus (Pacea fie asupra sa!) (adică musulmani), iar în Cartea lor de îndrumare (Coranul) să citească următoarele:

„O, voi oameni ai Scripturii! Nu exageraţi în privinţa religiei voastre şi nu spuneţi despre Allah decât adevărul! Mesia Isus, fiul Mariei, este trimisul lui Allah, cuvântul Său pe care El l-a transmis Mariei şi un duh de la El. Credeţi, aşadar, în Allah şi în trimişii Săi. Şi nu spuneţi «Trei!». Opriţi-vă de la aceasta şi va fi mai bine pentru voi. Allah nu este decât un Dumnezeu Unic. Slavă Lui! Să aibă El un copil? Ale Lui [Allah] sunt cele din ceruri şi de pre pământ şi Allah este cel mai bun Ocrotitor [Wakil].” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 4:171]

şi avertizarea:

„...O, voi oameni ai Scripturii! Nu treceţi în credinţa voastră peste adevăr şi nu urmaţi poftele unor oameni care sunt rătăciţi, de mai înainte, şi care i-au dus întru rătăcire pre mulţi şi s-au abătut de la calea cea dreaptă!” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 5:77]

S-ar putea întreba cineva, ce anume din Noul Testament separă aceste două grupuri oferind o atât de diferită înţelegere asupra conceptului de Dumnezeu. Trinitarienii, unitarienii şi musulmanii, cu toţii pretind că urmează învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Însă cine cu adevărat şi cine nu?

Timp de secole, raţionamentul care a fost adus era acela că trinitarienii urmau teologia pauliană în locul lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Acest lucru este greu de negat, deoarece Isus (Pacea fie asupra sa!) a răspândit Legea Vechiului Testament în timp ce Pavel a negat-o. Isus (Pacea fie asupra sa!) a predicat crezul evreiesc ortodox, în timp de Pavel a predicat misterele credinţei; Isus (Pacea fie asupra sa!) a vorbit despre responsabilitate, Pavel a propus justificarea prin credinţă. Isus (Pacea fie asupra sa!) s-a descris ca un profet etnic, în timp ce Pavel îl descrie ca un profet universal. Din lipsă de respect faţă de miile de ani de Revelaţie transmisă printr-un lanţ lung de profeţi şi spre deosebire de învăţăturile lui Rabbi Isus, Pavel nu s-a concentrat pe viaţa şi învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!), ci pe moartea sa. După cum scrie Lehmann:

„Singurul lucru pe care Pavel îl consideră important este moartea evreului Isus, care a distrus toate speranţele de mântuire adusă de un Mesia. El face un Hristos victorios din evreul Mesia care a eşuat, dă viaţă din moarte şi face un Fiu al lui Dumnezeu din fiul omului.”[104]

Câţiva dintre savanţi chiar îl consideră pe Pavel corupătorul principal al creştinismului apostolic şi a învăţăturilor lui Isus (Pacea fie asupra sa!) şi ei nu sunt singurii. Multe dintre sectele creştine timpurii au susţinut, de asemenea, acest punct de vedere, inclusiv secta creştină cunoscută sub numele de adopţianişti, din secolul al II-lea. Conform lui Bart D. Ehrman:

„În special (adopţianiştii) l-au considerat pe Pavel, unul dintre autorii cei mai remarcabili ai Noului Testament, a fi un eretic viclean mai degrabă decât un apostol.”[105]

Poate că contribuţia cea mai importantă pentru susţinerea acestui raţionament îl găsim în Manuscrisele de la Marea Moartă, care conform unor cercetători îl condamnă pe Pavel pentru abandonarea Vechiului Testament şi pentru răzvrătire împotriva învăţăturilor lui Isus (Pacea fie asupra sa!) şi a conduitei creştine timpurii. Sfârşitul Documentului de la Damasc informează amănunţit despre blestemul comunităţii creştine timpurii asupra lui Pavel şi excomunicarea sa.[106] 

Eisenman ne informează că ebioniții – o comunitate creştină din Ierusalim – l-au considerat pe Pavel „un apostat”.[107] Despre eboniţi el scrie:

„Ei sunt, cu siguranţă o comunitate care a ridicat memoria lui Iacov la cel mai înalt nivel, în timp ce pe Pavel l-a considerat „inamicul” sau chiar anti-Hristul... O astfel de poziţie nu este de neegalat din pasaje importante din Epistola lui Iacov a Noului Testament. Am arătat deja că această scrisoare, pentru a răspunde unor duşmani care au susţinut că Avraam (Pacea fie asupra sa!) a fost justificat doar prin credinţă, afirmă că făcându-se pe el un «prieten al omului» acest adversar se va transforma în «Vrăjmaşul lui Dumnezeu». Această terminologie este de asemenea cunoscută şi în Matei 13:25-40 prin «pilda cu neghina», probabil singura pildă antipaulină din Evanghelii, unde un «vrăjmaş a semănat neghină în grâu». La «seceriş», acestea vor fi smulse şi aruncate «să ardă».”[108] 

Johannes Lehmann scrie:

„Ceea ce Pavel a proclamat ca «creştinism» a fost o erezie pură, care nu putea fi bazată pe credinţa iudaică sau cea eseniană, sau pe învăţătura Rabbi-ului Isus. Însă aşa cum spune Schonfield: «Erezia lui Pavel a devenit baza ortodoxiei creştine, iar biserica legitimă a fost renegată ca fiind eretică».”[109]

El continuă:

„Pavel a făcut ceva ce Rabbi Isus niciodată nu a făcut, refuzând să o facă. El a extins promisiunea lui Dumnezeu de mântuire a păgânilor, a abolit Legea lui Moise şi a împiedicat accesul direct la Dumnezeu introducând un intermediar.”[110]

Bart D. Ehrman, autorul cărţii Noul Testament: O prezentare istorică a scrierilor creştine timpurii şi probabil vocea contemporană cu cea mai mare influenţă, ne reaminteşte că „perspectiva lui Pavel nu a fost universal acceptată, sau cineva ar putea spune, nici pe scară largă” şi că au existat lideri creştini proeminenţi, printre care şi cel mai apropiat apostol al lui Isus (Pacea fie asupra sa!), Petru „care a respins cu vehemenţă perspectiva lui Pavel, considerând-o o denaturare a adevăratului Mesaj al lui Hristos”.[111] 

Comentând despre punctele de vedere ale unor creştini timpurii în literatura pseudo-clementină, Ehram scrie:

„Petru şi nu Pavel are cu adevărat autoritatea de a explica mesajul lui Isus. Pavel a corupt credinţa adevărată bazându-se pe o viziune scurtă pe care a interpretat-o, fără îndoială, greşit. Pavel este de fapt duşmanul apostolilor şi nu conducătorul lor. El este în afara adevăratei credinţe, un eretic care trebuie să fie interzis, nicidecum un apostol de urmat.”[112]

Alţii îl  ridică pe Pavel la gradul de sfânt. Cu siguranţă Joel Carmichael nu este unul dintre aceştia:

„Suntem într-o lume departe de Isus. Dacă Isus a venit «doar pentru a îndeplini» Legea şi profeţia; dacă el a crezut că «nu va trece o iota sau o frântură de slovă din Lege» că porunca principală este «Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn» şi că «Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu»...ce ar fi crezut el despre lucrarea lui Pavel! Triumful lui Pavel a însemnat îndepărtarea definitivă de la Isus; el a venit la noi parfumat în creştinism ca o muscă în chihlimbar”[113]

În timp ce mulţi autori au subliniat decalajul dintre învăţăturile lui Pavel şi cele ale lui Isus (Pacea fie asupra sa!), cel mai bun dintre ei a evitat comentariul dogmatic concentrându-se pe expunerea diferenţelor, pur şi simplu. Dr. Wrede a comentat:

„La Pavel, punctul central este un act divin în istorie, dar în istoria transcendentă, sau un complex de astfel de acte, care conferă întregii omeniri o mântuire de-a gata. Oricine crede în aceste acte – întruparea, moartea, învierea a unei fiinţe celeste primeşte mântuirea. Şi acesta, care pentru Pavel este rezumatul religiei – scheletul al cărui material este evlavia şi fără de care s-ar prăbuşi – poate fi o continuare sau o restaurare a Evangheliei lui Isus?”[114]

Şi Dr. Johannes Weiss susţine că:

„Prin urmare, credinţa în Hristos, aşa cum a fost susţinută de bisericile primitive şi de către Pavel, a fost ceva nou în comparaţie cu propovăduirea lui Isus; a fost un nou tip de religie.”[115]

Baigent şi Leight rezumă perfect situaţia, după cum urmează:

„În toate vicisitudinile care urmează trebuie subliniat faptul că Pavel este, de fapt, primul eretic «creştin», şi că toate învăţăturile sale care, mai târziu, au devenit temelia creştinismului, sunt o abatere flagrantă de la «original», de la cel «pur». Eisenman a demonstrat că Iacov este un păstrător al formei originale de învăţături, un exponent al purităţii doctrinare şi a respectării riguroase a Legii. Ultimul lucru pe care l-ar fi avut în minte a fost fondarea unei «religii noi». Pavel este acela care a făcut exact acest lucru...Aşa cum a reieşit, totuşi, curentul principal al noii mişcări s-a coagulat treptat, în următoarele trei secole, în jurul lui Pavel şi a învăţăturilor sale. Astfel, fără îndoială, spre oroarea postumă al lui Iacov şi a adepţilor lui, s-a născut într-adevăr, o religie cu totul nouă, o religie care are de-a face din ce în ce mai puţin cu presupusul ei fondator.”[116]

Întrebarea este cum şi de ce a câştigat această teologie?

Trebuie să recunoaştem că învăţăturile lui Pavel şi ale lui Isus (Pacea fie asupra sa!) se contrazic una pe cealaltă. Michael Hart a avut de spus următoarele în volumul său scolastic Cei 100, un clasament a celor mai influente personalităţi ale istoriei:

 „Cu toate că Isus a fost responsabil pentru principalele percepte etice şi morale ale creştinismului (în măsura în care acestea au diferit de perceptele iudaismului), Sfântul Pavel a fost principalul dezvoltator a teologiei creştine, principalul său prozelit, şi autorul unei mari părţi a Noului Testament.”

„O mare parte” a Noului Testament? Din cele 27 de cărţi şi Epistole, Pavel a scris 14, deci mai mult de jumătate. Acest fapt reprezintă un braţ literar amplu cu care şi-a impus teologia sa.  În ceea ce priveşte viziunea lui Pavel: „El nu se întreabă ce a condus la moartea lui Isus, el vede doar ce înseamnă pentru el însuşi acest lucru. El transformă omul care cheamă omenirea la împăcarea cu Dumnezeu într-un mântuitor. El transformă o mişcare evreiască ortodoxă într-o religie universală, care, în cele din urmă, s-a ciocnit cu iudaismul”[117].

De fapt, învăţăturile lui Pavel despică creştinismul trinitarian dintr-un trunchi al monoteismului revelat. În timp ce învăţăturile monoteiste transmise de către Moise, Isus (Pacea fie asupra lor!) şi Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) sunt toate aliniate într-o continuitate netedă, învăţăturile lui Pavel sunt în mod clar diferite.

Să începem cu faptul că Isus (Pacea fie asupra sa!) a propovăduit Unicitatea lui Dumnezeu:

„Isus i-a răspuns: «Cea dintâi este aceasta: „Ascultă Israele! Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn”; ~ şi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta”; iată porunca dintâi.»” (Marcu 12:29-30)

Nu numai Isus (Pacea fie asupra sa!) a subliniat acest lucru prin cuvintele sale, repetând «iată porunca dintâi», dar importanţa aceste învăţături este la fel de accentuată şi în Matei 22:37 şi în Luca 10:27. Recunoscând continuitatea de la iudaism, Isus (Pacea fie asupra sa!) a transmis învăţătura sa din Deuteronomul 6:4-5 (după cum s-a recunoscut în toate comentariile biblice de renume).

Hans Küng scrie:

„Ca un evreu evlavios, Isus însuşi a propovăduit monoteismul strict. El niciodată nu s-a numit Dumnezeu, ba din contră:

„«Pentru ce Mă numeşti bun?», i-a zis Isus. «Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.»” (Marcu 10:18)

în Noul Testament neexistând niciun indiciu că Isus s-ar fi considerat a două persoană în Dumnezeu şi că ar fi fost prezent la crearea lumii. În Noul Testament, Dumnezeu însuşi este întotdeauna unicul Dumnezeu şi Tatăl – nu Fiul.”[118]

Şi totuşi, cumva, teologia pauliană a ajuns Sfânta Treime. Dar cum? Isus (Pacea fie asupra sa!) s-a raportat la Vechiul Testament. Dar la ce se raportează teologii paulini? O absenţă semnificativă din învăţătura lui Isus (Pacea fie asupra sa!) este asocierea sa cu Dumnezeu. Nu a existat un loc şi un timp mai bun decât în Noul Testament, pentru ca Isus (Pacea fie asupra sa!) să fi revendicat asocierea în divinitate, dacă aşa ceva ar fi fost adevărat. Însă el nu a făcut-o!

Să revedem aspectele importante în această discuţie:

1. Formula trinitară a fost concepută în secolul al III-lea şi codificată în secolul al IV-lea, amândouă la o distanţă mare atât ca timp cât şi ca teologie de perioada de Revelaţie.

2. Formula trinitară a fost complet necunoscută părinţilor apostolici.

3. Trinitatea nu se regăseşte nici în Vechiul şi nici în Noul Testament, nici ca nume şi nici ca şi concept.

4. „Realizarea” teologiei pauliene – formula trinitară – a fost concepută de oameni, bazându-se pe misticile lui Pavel şi este un conflict direct cu monoteismul strict, transmis de Vechiul Testament şi învăţăturile lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!).

Deci cu toate aceste dovezi împotriva Trinităţii, care sunt dovezile în favoarea ei? Depinde pe cine întrebi.

Laicii creştini sunt mândrii de citatul Comma Johanneum (din prima Epistolă al lui Ioan, versetele 5:7-8) deşi niciun savant biblic adevărat nu ar fi. Şi există multe motive pentru acest lucru. Verstele spun:

„(Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceştia trei una sunt.) ~ Şi trei sunt care mărturisesc (pe pământ): Duhul, apa şi sângele, şi aceştia trei sunt una în mărturisirea lor.”

O problemă: expresia „Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceştia trei una sunt” a fost mult timp recunoscută a fi o interpolare (o inserare înşelătoare).

Traducătorul Bibliei adnotează:

 „În versiunea Regelui Iacob a Bibliei, aceste verset este respins. De asemenea, acesta nu apare nu apare în niciun manuscris antic grecesc, iar dintre toate versiunile doar cel în limba latină îl conţinea, însă nu vreuna din sursele antice. Nici manuscrisul, document, care conţine textul Scripturii în limba originală nu conţine acest verset. Dodd ne aminteşte: «Acesta este primul citat ca parte al Epistolei lui Ioan de Priscillian, ereticul spaniol care a murit în anul 385, care este treptat acceptat ca parte a textului latin autorizat.»”[119]

Dr. C. J. Scofield, susţinut de alţi opt doctoranzi în teologie, afirmă cele de mai sus, şi adnotează chiar mai clar acest verset prin: „Este unanim acceptat că acest verset nu are nicio bază de adevăr, fiind introdus ulterior”[120].

Profesorul Metzger, care, de asemenea, îi atribuie acest pasaj fie lui Priscillian, fie succesorului său, Episcopul Instantius, afirmă:

„Că aceste cuvinte sunt false şi nu au dreptul să fie în Noul Testament este un lucru cert...”[121]

În altă lucrare, el adaugă:

„Oamenii de știință romano-catolici moderni, cu toate acestea, recunosc că cuvintele nu fac parte din Testamentul grecesc...”[122]

Cum se poate, atunci, ca pasajul 1 Ioan 5:7 să fi invadat Scriptura? Se pare că iniţial acest pasaj a fost adăugat pe marginea Scripturii ce către un copiator de mai târziu al manuscrisului. Cei care au căutat suport pentru dogma trinitară au mutat nota marginală în interiorul textului, încorporând-o astfel în Biblia latină veche, cândva în secolul al V-lea.[123] Astfel, ei au adoptat versetul şi nu pentru că a fost întemeiat, ci pentru că a fost necesar. În cuvintele lui E. Gibbon:

„Textul memorabil, care afirmă unicitatea celor Trei, care mărturisesc în cer, este osândită de tăcerea completă a părinţilor ortodocşi, a versiunilor vechi şi de către manuscrisele autentice...O interpretare alegorică, probabil sub forma unui text marginal, a invadat textul Bibliilor în limba latină, care au fost reînnoite şi corectate într-o perioadă întunecată a istoriei. După inventarea tiparului, editorii Testamentului în limba greacă au cedat propriilor prejudecăţi sau a acelor timpuri, iar frauda pioasă, care a fost îmbrăţişată cu zel atât în Roma, cât şi la Geneva a fost multiplicată la infinit în fiecare ţară şi în fiecare limbă a Europei moderne.”[124]

Ehrman, în cartea sa Citarea greşită al lui Isus, dezvăluie în mod strălucit modul în care aceste versete s-au infiltrat în Biblia greacă sub forma unui fals, în secolul al XVI-lea.

Noua Enciclopedie Catolică constată:

„În Evanghelii mărturii explicite cu privire la Sfânta Treime găsim doar în formula de botez al lui Matei 28:19”[125]

Şi care este formula de botez al lui Matei? În acest verset se pretinde că Isus (Pacea fie asupra sa!) ar fi poruncit apostolilor săi:

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”

Acesta este singurul verset al Evangheliei, care în mod explicit menţionează Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh împreună[126], de aceea nu trebuie să fim surprinşi că găsim ecourile sale în învăţăturile lui Pavel:

„Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin.” (2 Corinteni 13:14)

Noi putem repeta această binecuvântare de o mie de ori şi totuşi o prăpastie largă se va căsca în continuare între Matei 28:19 şi peretele ferm al doctrine trinitare, o prăpastie care necesită un salt de credinţă neprotejat de o plasă de dovezi solide.

Marcu 16:15-16 se referă la exact aceeaşi „Sarcină importantă - botezul” ca şi Matei 28:19 şi totuşi formula „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh” este, în mod vizibil absentă. De ce? Ambele Evanghelii descriu ultima poruncă al Isus (Pacea fie asupra sa!) către apostolii săi, însă în timp ce teologii trinitarieni au folosit Matei 28:19 (singurul verset al Evangheliei care menţionează explicit Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt împreună) în serviciul lor, Marcu 16:15-16 nu le oferă nici un suport. Deci care autor al Evangheliei are dreptate şi care nu, şi cum putem şti?

O cale de a decide care dintre aceste două pasaje este corect este de a examina ce anume au făcut de fapt apostolii lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Epistolele lui Pavel arată că botezul în biserica timpurie a fost făcut doar în numele lui Isus (de ex. Faptele Apostolilor 2:38, 8:16, 10:48, 19:5 şi Romani 6:3), şi nu „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt”. Presupunând că apostolii au făcut efectiv aşa cum li s-a spus, acţiunile lor susţin versetele din Evanghelia lui Marcu 16:15-16 şi neagă atât versetul din Evanghelia lui Matei 28:19 cât şi  din 2 Corinteni 13:14. Pe de altă parte, dacă ei nu au făcut ceea ce li s-a spus, atunci nu avem nici un motiv să avem încredere în ceea ce ei au relatat că au spus sau au făcut. Iar dacă nu putem avea încredere în apostoli cu atât mai puţin putem avea încredere în Pavel, care nici măcar nu l-a întâlnit pe Isus (Pacea fie asupra sa!)?

Există un elefant şi mai mare în camera aceasta a discuţiei trinitariene fragile, iar majoritatea teologilor preferă să nu-l abordeze. Problema este următoarea: deşi Biblia atribuie „botezul” în Marcu 16:15-16 şi Matei 28:19 lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!), cei două sute de savanţi de la Seminarul Isus sunt de părere că el nu a spus nici una dintre ele. Cum putem atunci considera că oricare dintre aceste versete sunt dovadă pentru Sfânta Treime?

În cazul în care justificările de mai sus eşuează, clericii şi laicii deopotrivă recurg la citarea unei litanii de versete, fiecare dintre ele putând fi demontat rapid. Spre exemplu în Ioan 10:38 găsim: „...Tatăl este în Mine, şi Eu sunt în Tatăl.”, de asemenea în Ioan 14:11 găsim aproape la fel. Dar ce înseamnă acest lucru? Dacă ne propunem ca aceste versete să susţină asocierea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) Divinităţii, trebuie să luăm în considerare şi versetul Ioan 14:20 în care găsim: „În ziua aceea, veţi cunoaşte (discipolii) că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi.” Având în vedere că limba aramaică şi cea ebraică posedă o mai mare capacitate de metaforizare decât limba română, singura concluzie logică este că limbajul folosit este figurativ. Prin urmare nici unul dintre versetele de mai sus nu pot fi folosite pentru a apăra doctrina trinităţii.

Să vedem o altă presupusă dovadă.

În Ioan 14:9 găsim că Isus (Pacea fie asupra sa!) ar fi spus: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”. Presupunând că limbajul este literal, acesta fiind o ipoteză îndrăzneaţă, noi trebuie totuşi să rectificăm Ioan 14:9 cu Ioan 5:37 în care găsim: „...Voi nu I-aţi auzit niciodată glasul, nu I-aţi văzut deloc faţa;”. Ioan 1:18 este şi mai categoric afirmând: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu;...”.

Făcând abstracţie de Melhisedec cel „fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii,” din Evrei 7:3, Pavel se pare că a fost de acord cu: „Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea şi care are cinstea şi puterea veşnică (1 Timotei 6:16)

Descrierile „nu poţi să te apropii” şi „pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea” cu siguranţă nu sunt conforme persoanei accesibile şi vizibile a lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Argumentul lui Ioan 14:9, astfel, se dovedeşte a fi invalid. Un pas scriptural înainte, trei paşi înapoi, atunci când se învaţă că Isus (Pacea fie asupra sa!) a stat personal în faţa apostolilor săi şi le-a spus: „Voi nu I-aţi auzit niciodată glasul, nu I-aţi văzut deloc faţa;” (Ioan 5:37).

Atunci când nimic nu mai ajută, Ioan 10:30 relatează că Isus (Pacea fie asupra sa!) ar fi spus: „Eu şi Tatăl una suntem”. Scurt, concis, şi la obiect, dar şi o imensă greşeală. În acest verset, manuscrisul grecesc pentru cuvântul „una” tradus în limba română, conţine cuvântul heis.[127] De asemenea acest cuvânt apare în Ioan 17:11 şi 17:21-23. În Ioan 17:11 găsim:

„...Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi Noi.”

Literar sau metaforic? Ioan 17:21 întăreşte metafora cu cuvintele:

„Mă rog ca toţi (adică credincioşii) să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei (credincioşii) să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”

În cazul în care o persoană crede în ecuaţie, suma totală se ridică la mult mai mult decât „trei în unu”, iar acest lucru este o blasfemie, ori, altfel, trebuie rescrise regulile matematicii pentru a conserva Sfânta Treime.

Ioan 10:30 este un verset greşit aplicat, de aceea merită o examinare mai atentă. Creştinismul trinitarian susţine că Isus (Pacea fie asupra sa!) a declarat: „Eu şi Tatăl una suntem” după care evreii au luat pietre ca să-l ucidă pentru blasfemie, acuzându-l că: „...Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu.” (Ioan 10:33). Raţionamentul aici este dacă evreii au recunoscut susţinerea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) de a fi Dumnezeu, toţi ar trebui să înţeleagă la fel versetul. Acest raţionament ar putea fi rezonabil, la prima vedere, dar numai în cazul în care este scos din context.

Pentru a analiza pasajul, în mod corespunzător, am putea începe cu versetul precedent, şi anume Ioan 10:29, care subliniază natura separată şi distinctă a lui Dumnezeu de a lui Isus (Pacea fie asupra sa!), Unul este Dătătorul, celălalt cel care primeşte. Mulţi dintre cei care citesc apoi versetul Ioan 10:30 îşi dau seama că, de fapt, acest verset se referă la faptul că Isus (Pacea fie asupra sa!) şi Dumnezeu sunt în acord. Şi să observăm răspunsul lui Isus (Pacea fie asupra sa!) la acuzaţia evreilor precum că ar pretinde divinitatea. A insistat el în continuare spunând: „M-aţi auzit bine, am spus-o odată şi o voi spune din nou!”? Nu, ci exact opusul s-a întâmplat: el a spus că au înţeles greşit şi a citat Psalmul 82:6 pentru a le reaminti evreilor că expresiile „fiul lui Dumnezeu” şi „sunteţi dumnezei” sunt metafore. În cuvintele Bibliei:

„Isus le-a răspuns: «Nu este scris în Legea voastră: «Eu (Dumnezeu) am zis: sunteţi dumnezei» (Psalmi 82:6)? ~ Dacă Legea a numit «dumnezei» pe aceia cărora le-a vorbit cuvântul lui Dumnezeu - şi Scriptura nu poate fi desfiinţată - ~ cum ziceţi voi că hulesc Eu, pe care Tatăl M-a sfinţit şi M-a trimis în lume? Şi aceasta, pentru că am zis: "Sunt Fiul lui Dumnezeu!»”  (Ioan 10:34-36)

Isus (Pacea fie asupra sa!) s-a inclus pe el însuşi printre „aceia cărora le-a vorbit cuvântul lui Dumnezeu (adică au primit revelaţia)”, cei care au fost identificaţi în Psalmi, 82:6 ca „dumnezei” cu „d” mic sau „fii ai Celui Preaînalt”. Psalmul 82:1 foloseşte o metaforă îndrăzneaţă prin identificarea judecătorilor cu „dumnezei” –  şi nu ca bărbaţi drepţi, nu ca profeţi, nu ca fii ai lui Dumnezeu, ci ca dumnezei. Mai mult decât atât, Psalmii 82:6-7 nu lasă niciun dubiu la faptul că „fii ai Celui Preaînalt” se referă la fiinţele umane muritoare:

„Eu am zis: «Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt.» ~ Însă veţi muri ca nişte oameni, veţi cădea ca un domnitor oarecare.” (Psalmii 82:6-7)

Iar la final, să nu uităm că grecescul huios tradus ca fiu în versetul de mai sus, „a fost folosit pe scară largă ca reprezentare figurativă pentru rudenie”[128].

Astfel, citind Ioan 10:30 în context, descoperim că Isus (Pacea fie asupra sa!) s-a identificat cu alţi muritori drepţi, subliniind sensul figurat al expresiei „fiu al lui Dumnezeu”, a negat divinitatea sa comportându-se aşa cum ar fi de aşteptat de la un profet în carne şi oase. La urma urmei, dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost un partener în Dumnezeire, nu şi-ar fi apărat statutul său prin mărturisirea Atotputerniciei Divine?

În mod similar, pentru fiecare verset care ar deţine evidenţe cu privire la Trinitate, există unul sau mai multe care-l discreditează sau îl descalifică pe acesta. O mare parte a frustrării lumii creştine se datorează faptului că o confirmare biblică cu privire la Trinitate nu este doar rară, ci absentă cu desăvârşire. Ceea ce găsim este chiar opusul. De trei ori Isus (Pacea fie asupra sa!) a subliniat prima poruncă spunând:

„Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn.” (Marcu 12:29)

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” (Matei 22:37 şi Luca 10:27)

În niciuna dintre acestea Isus (Pacea fie asupra sa!) nu face aluzie la Sfânta Treime. Şi cine are autoritate mai mare biblică decât Isus (Pacea fie asupra sa!)?

Argumentul trinitarian precum „Dumnezeu este unul, dar Unul într-o fiinţă triunică la fel cum oul este unul dar în trei starturi diferite şi separate” este interesant, dar nesatisfăcător. A fost odată... când Pământul a fost plat şi în centrul Universului. Metalele puteau fi transformate în aur, iar o fântână a tinereţii a promis nemurirea celor care o găsesc. Oamenii chiar au crezut aşa ceva... însă nu şi realitatea. Întrebarea nu este dacă există o analogie valabilă pentru conceptul Sfintei Treimi, ci mai degrabă dacă doctrina este corectă în primul şi primul rând. Şi Isus (Pacea fie asupra sa!) a predicat aşa ceva? Iar răspunsul, conform celor menţionate mai sus, este NU şi NU.

Prin urmare, susţinătorii doctrinei trinitare au rămas fără argumente. Lipsiţi de dovezi biblice, unii au mers atât de departe, încât au sugerat că Isus (Pacea fie asupra sa!) a predicat Sfânta Treime în secret. Chiar şi această afirmaţie are un răspuns, deoarece în Biblie găsim că Isus (Pacea fie asupra sa!) a spus:

„Eu am vorbit lumii pe faţă; totdeauna am învăţat pe norod în sinagogă şi în Templu, unde se adună toţi iudeii, şi n-am spus nimic în ascuns.” (Ioan 18:20)

Deci, avem că Moise (Pacea fie asupra sa!) a susţinut Unicitatea lui Dumnezeu, Isus (Pacea fie asupra sa!) a susţinut Unicitatea lui Dumnezeu, însă autorităţile bisericeşti ne învaţă să credem ceea ce ni se spune şi nu ceea am citit noi cu ochii noştri în Biblie. Pe cine ar trebui să credem, pe Isus (Pacea fie asupra sa!) sau pe teologii paulini? Şi în ce ar trebui să avem încredere, în Scriptură sau în doctrină? Pe o doctrină bazată pe surse non-biblice cum este aceasta?

Este de remarcat faptul că Sfântul Coran confirmă nu numai Unicitatea lui Dumnezeu (Allah), dar respinge Trinitatea, stabilind astfel un fir monoteistic comun între învăţăturile lui Moise, Isus (Pacea fie asupra lor!) şi Nobilul Coran:

1. „Şi nu spuneţi «Trei!»”  [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 4:171]

2. „Necredincioşi sunt şi aceia care spun: «Dumnezeu este treimea din trei», căci nu există altă divinitate în afară de [Allah] cel Unic şi de nu vor înceta să vorbească astfel, îi va atinge şi pe cei necredincioşi dintre ei chin dureros.” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 5:73]

3. „...Domnul vostru este un Domn Unic! Acela care nădăjduieşte să-L întâlnească pe Domnul său să săvârşească fapte bune şi să nu asocieze pe nimeni altcineva la adorarea Domnului său!” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 18:110]

Este de înţeles că unii vizualizează claritatea monoteismului islamic alături de ţesătura încurcată şi lipsită de temei a ideologiei trinitariene şi se întreabă: „Ei bine, ce este atunci în neregulă cu islamul?” Alţii continuă să susţină : „Isus este Dumnezeu!

Pe temelia unor astfel de puncte de vedere opuse sunt întocmite modelele diferenţelor religioase, sunt războaie purtate şi, ceea ce este cel mai important, suflete pierdute.

 

9. Divinitatea lui Isus? O anchetă.

„Omul este făcut pentru a adora și a se supune: dar dacă nu-i vei porunci, dacă nu-i dai nimic să se închine, el va modela propriile divinități și va găsi un conducător în propriile pasiuni.” –  Benjamin Disraeli

Diferenţa gravă între învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!) şi formula trinitariană care-l ridică pe Isus (Pacea fie asupra sa!) la statutul divin – un statut pe care Isus (Pacea fie asupra sa!) îl neagă în Evanghelii:

„«Pentru ce Mă numeşti bun?», i-a zis Isus. «Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.»” (Marcu 10:18 şi Luca 18:19)

„...Tatăl este mai mare decât Mine.” (Ioan 14:28)

„...nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu.” (Ioan 8:28)

„...Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine;...” (Ioan 5:19)

„Eu Îl cunosc, căci vin de la El, şi El M-a trimis.” (Ioan 7:29)

„...cine Mă nesocoteşte pe Mine nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Luca 10:16)

„Acum Mă duc la Cel ce M-a trimis;...” (Ioan 16:5)

„Isus le-a răspuns: «Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine.»” (Ioan 7:16)

„Căci Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc.” (Ioan 12:49)[129]

Ce spune teologia paulină? Că Isus (Pacea fie asupra sa!) este un partener în divinitate, întruparea lui Dumnezeu. Astfel, ce ar trebui ca cineva să creadă? Dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) este partener în divinitate, atunci să ascultăm ce altceva ar putea să spună:

„Cea dintâi (poruncă) este aceasta: «Ascultă Israele! Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn»;” (Marcu 12:29)

„Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” (Marcu 13:32)

„Să te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti.” (Luca 4:8)

„Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis...” (Ioan 4:34)

„Eu nu pot face nimic de la Mine însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.” (Ioan 5:30)

„căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.” (Ioan 6:38)

„Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine.” (Ioan 7:16)

„...Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17)

Literele italice din versete nu înseamnă că Isus (Pacea fie asupra sa!) a accentuat acele cuvinte, cu toate că nimeni nu poate pretinde cu certitudine că el nu făcut-o, ci mai degrabă subliniază faptul că Isus (Pacea fie asupra sa!) niciodată nu a susţinut originea divină a sa, din contră, a fost primul care a negat acest lucru. Joel Carmichael spune:

„Concepţia acestei noi religii, cu el (Isus) divinitate, a fost ceva asupra căruia nici chiar el însuşi nu a avut nici cea mai mică idee. Aşa cum a spus Charles Guignebert: «niciodată nu i-a trecut prin cap».”[130]

Deci dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a pretins niciodată divinitatea, atunci ce a fost el mai exact? Chiar el însuşi răspunde acestei întrebări:

„Un proroc nu este dispreţuit decât în patria Lui, între rudele Lui şi în casa Lui.” (Marcu 6:4)

„Dar Isus le-a zis: «Nicăieri nu este preţuit un proroc mai puţin decât în patria şi în casa lui.»” (Matei 13:57)

„...fiindcă nu se poate ca un proroc să piară afară din Ierusalim.” (Luca 13:33)

Cei care l-au cunoscut, au recunoscut că:

„Este Isus, Prorocul din Nazaretul Galileii...” (Matei 21:11) şi

„...Un mare proroc S-a ridicat între noi;...” (Luca 7:16)

Apostolii au spus despre Isus (Pacea fie asupra sa!):

„...proroc puternic în fapte şi în cuvinte...” (Luca 24:19)

Dacă aceste vorbe au fost inexacte, de ce Isus (Pacea fie asupra sa!) nu le-a corectat? De ce nu şi-a susţinut divinitatea dacă el a fost cu adevărat de origine divină? Atunci când femeia de la fântână a afirmat:

„«Doamne», I-a zis femeia, «văd că eşti proroc».” (Ioan 4:19)

de ce nu i-a explicat femeii că el este mai mult decât un profet? Sau a făcut-o?

Isus Hristos un simplu om? Să fie oare? O bună parte a introspectivei religioase ar putea întreba „De ce nu?”. În Faptele Apostolilor 2:22 găsim:

„...Pe Isus din Nazaret, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi;”

Este, de asemenea, înregistrat că Isus (Pacea fie asupra sa!) ar fi spus:

„Dar acum căutaţi să Mă omorâţi pe Mine, un Om care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu.” (Ioan 8:40)

În mod surprinzător, un verset similar se găseşte şi în Coranul cel Sfânt:

„Dar el [pruncul] a zis: «Eu sunt robul lui Allah! El mi-a dăruit Scriptura şi m-a făcut profet!»” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 19:30]

Astfel, Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost „robul lui Allah (robul lui Dumnezeu)”? Conform Bibliei, da. Sau cel puţin aşa înţelegem din Matei 12:18:

„Iată Robul Meu pe care L-am ales...”

Mai mult decât atât, în Faptele Apostolilor s-a notat pe îndelete evoluţia bisericii primare în primii treizeci de ani după misiunea lui Isus (Pacea fie asupra sa!), însă niciunde în Faptele Apostolilor discipolii lui Isus (Pacea fie asupra sa!) nu l-au numit pe acesta vreodată „Dumnezeu”, mai degrabă s-au referit la el ca om şi ca rob al lui Allah.[131]

De fapt, singurul verset din Noul Testament care sprijină doctrina întrupării este 1 Timotei 3:16. Totuşi, cu privire la acest verset (care susţine că Dumnezeu s-a „arătat în trup”) Gibbon spune:

„Această exprimare ar putea fi justificată de limbajul Sfântului Pavel, însă totuşi este vorba de faptul că suntem înşelaţi de Bibliile noastre moderne. Cuvântul „cel” în unele versiuni ale limbii române a fost schimbat în „Dumnezeu” la Constantinopol la începutul secolului al VI-lea, însă textul original în versiunea limbii latine şi siriace încă există în limba greacă; şi această fraudă alături de cei „Trei martori ai Sfântului Ioan” a fost admirabil descoperită de Sir Isaac Newton”[132]

Fraudă? Este un cuvânt dur, însă dacă privim cu atenţie observăm că este un lucru folosit în „unele pasaje al Noului Testament au fost modificate pentru a sublinia natura divină a lui Isus.”[133]

Biblia a fost modificată? Din motive doctrinare? E greu de găsit un cuvânt mai potrivit decât „fraudă” având în vedere circumstanţele.

Într-un capitol intitulat „Motivarea modificărilor textului din punct de vedere teologic”, din cartea sa „Citarea greşită a lui Isus”, profesorul Ehrman vorbeşte despre „frauda” din Timotei, 3:16, care a fost observată nu numai de Sir Isaac Newton, dar şi de către savantul secolului al XVIII-lea, Johann J. Wettstein. În cuvintele lui Ehrman:

 „Un scrib ulterior a modificat textul original, astfel încât a înlocuit «cel» cu «Dumnezeu» (a fost arătat în trup). Cu alte cuvinte, acest scrib, a schimbat ulterior, pentru a sublinia divinitatea lui Hristos...Manuscrisele mai vechi şi cele corecte ale noastre cu toate acestea vorbesc despre Hristos „cel ce a fost arătat în trup”, fără a-l numi explicit Dumnezeu pe Isus.”

Ehrman subliniază faptul că această modificare apare în cinci dintre manuscrisele greceşti timpurii. Prin urmare, încă din timpurile medievale, doctrina credinţei creştine a suferit influenţa corupătoare a unei biserici devotate mai degrabă teologiei decât adevărului.

Ehrman adaugă:

„Wettstein, continuând cercetările sale, a găsit şi alte pasaje tipice care confirmă doctrina divinităţii lui Hristos şi care de fapt conţin probleme textuale. Atunci când aceste probleme au fost rezolvate, în cele mai multe cazuri, referirea la divinitatea lui Isus a fost înlăturată.”

Având în vedere cele de mai sus, nu ar trebuie să fie de mirare faptul că creştinismul secolului al XX-lea s-a extins incluzându-i şi pe cei care neagă divinitatea lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Un semn important al acestei realizări este subliniat în următorul raport al revistei Daily News din Londra: „Potrivit unui sondaj recent, mai mult de jumătate dintre episcopii anglicani din Anglia spun că creştinii nu sunt obligaţi să creadă că Isus Hristos a fost Dumnezeu.” Trebuie remarcat faptul că nu doar clericii au fost intervievaţi, ci şi episcopii, fără îndoială lăsând astfel pe mulţi dintre enoriaşi să-şi pună întrebarea cine ar trebui să creadă dacă nu episcopii lor!

Indiferent de punctul de vedere cu privire la originile religioase, realitatea dură este că toţi profeţii, cu excepţia lui Adam (Pacea fie asupra sa!), s-au născut din baia de lichid amniotic aflat în pântecele mamei precum fiecare copil, inclusiv Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!). Fără îndoială că mama lui Isus (Pacea fie asupra sa!) l-a alăptat la sânul ei în actul natural al dezvoltării copilului, însă acest lucru ar fi un act ciudat de nepotrivit pentru Dumnezeu, deoarece această relaţie ar implica dependenţa lui Dumnezeu de creaţia Sa. De asemenea, se poate bănui că Isus (Pacea fie asupra sa!) a învăţat să meargă pe pământul murdar, crescând într-un mod complet uman, a mâncat şi a băut într-un mod total lumesc (urmat sigur, în mod ocazional de mersul la baie). Foamea, setea, furia, durerea, oboseala frustrarea, bucuria lui, toate caracteristici umane, sunt toate bine descrise de Biblie.

Dumnezeu este Atoateştiutor însă în Marcu 5:30, Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a ştiut cine s-a atins de hainele sale. Dumnezeu este Atotputernic, dar în Marcu 6:5 Isus (Pacea fie asupra sa!) spune că nu a putut să facă nicio minune în patria sa. Mai mult decât atât, în Marcu 8:22-25 Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a reuşit să vindece un om orb din prima încercare.

Isus (Pacea fie asupra sa!) dormea, însă Dumnezeu nu doarme niciodată (Psalmi 121:4). Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost ispitit de diavol (Luca 4:1-13) şi totuşi Iacov 1:13 spune omenirii: „...Dumnezeu nu poate fi ispitit...”. Isus (Pacea fie asupra sa!) s-a rugat şi a mulţumit (cui?), a postit (de ce?), a transmis învăţăturile lui Dumnezeu, iar în cele din urmă a suportat neputincios umilinţa şi tortura tiranilor. Omul este asuprit de către conducătorii tirani sau un Dumnezeu este asuprit de chiar creaţia Sa, de cei pe care El Însuşi îi va pedepsi în Ziua Judecăţii? Mulţi (şi numai musulmanii) susţin că punctul de vedere islamic este mult mai laudativ şi mai nobil cu privire la Dumnezeu ca Fiinţă supremă şi transcendentă, şi mult mai realistă cu privire la Isus (Pacea fie asupra sa!) ca profet şi ca om.

Întrebarea care cere un răspuns este: „De ce trebuie ca Isus să fie Dumnezeu? De ce nu poate fi el doar un om?”

Majoritatea creştinilor susţin că omenirea a avut nevoie de un sacrificiu pentru mântuirea păcatelor, iar un sacrificiu pur uman nu ar fi fost de ajuns, ci doar un sacrificiu divin. Monoteiştii absoluţi, cum ar fi evreii ortodocşi, creştinii unitarieni sau musulmanii, s-ar putea opune, ca în acest dialog tipic:

Monoteist: Oh. Deci tu crezi în faptul că Dumnezeu a murit?

Trinitarian: Nu, nu, deloc. Doar omul a murit.

Monoteist: În acest caz sacrificiul nu trebuia să fie divin, dacă doar partea umană a murit.

Trinitarian: Nu, nu, nu. Doar partea umană a murit, însă Isus-Dumnezeul a trebuit să sufere pe cruce pentru iertarea păcatelor noastre.

Monoteist: Ce vrei să spui cu „trebuia”? Pentru Dumnezeu „nu trebuie” nimic!

Trinitarian: Dumnezeu a avut nevoie de un sacrificiu, iar un simplu om nu ar fost de ajuns. Dumnezeu a avut nevoie de un sacrificiu destul de mare pentru a ispăşirea păcatelor omenirii, astfel el şi-a trimis singurul Lui fiu.

Monoteist: Atunci, noi avem un concept diferit despre Dumnezeu. Eu cred că Dumnezeu nu are nevoi. Dumnezeu nu vrea ceva pe care să nu îl poată împlini, deoarece ar avea nevoie de ceva care să facă posibil acel lucru. Dumnezeu niciodată nu spune: „Vreau să fac un lucru,dar nu pot. Mai întâi am nevoie de un alt ceva...  Să văd unde îl pot găsi.” Într-un astfel de scenariu, Dumnezeu ar fi dependent de o altă entitate care i-ar putea satisface nevoile Sale. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ar trebui să aibă un alt Dumnezeu superior Lui. Pentru un monoteist acest lucru este absolut imposibil de conceput, deoarece Dumnezeu este Unic, Suprem, Autosuficient şi Sursa întregii creaţii. Omenirea are nevoi, Dumnezeu niciodată. Noi avem nevoie de Îndrumarea, Mila şi Iertarea Sa, iar El nu are nevoie de nimic în schimb. El poate dori evlavia şi supunerea noastră, însă nu are nevoie de ele.

Trinitarian: Dar asta este idea. Dumnezeu ne-a spus să ne închinăm Lui, iar noi facem acest lucru prin rugăciune. Dar Dumnezeu este Pur şi Sfânt, iar oamenii sunt păcătoşi. Noi nu ne putem apropia de Dumnezeu direct din cauza impurităţii şi a păcatelor noastre, iar din acest motiv avem nevoie de un mijlocitor prin intermediul căruia să ne rugăm Lui.

Monoteist: Întrebare – A păcătuit Isus?

Trinitarian: Nu, el a fost fără de păcat.

Monoteist: Cât de pur a fost el?

Trinitarian: Isus? A fost pur 100%. El a fost Dumnezeu/Fiu al lui Dumnezeu, deci a fost 100% Sfânt.

Monoteist: Dar atunci, după criteriile dumneavoastră, nu ne putem apropia nici de Isus mai mult decât de Dumnezeu. Conform premisei dumneavoastră, omenirea nu se poate ruga direct lui Dumnezeu din acuza incompatibilităţii dintre omul păcătos şi puritatea absolută, sfântă. Dacă Isus a fost 100% sfânt, atunci nici el nu este mai abordabil decât Dumnezeu. Pe de altă parte, dacă Isus nu a fost 100% sfânt, atunci chiar el însuşi a fost pătat şi nu ar putea să se apropie direct de Dumnezeu şi cu atât mai puţin să fie Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, sau partener al lui Dumnezeu.

Bunul simţ ne spune că oamenii sfinţi sunt uşor de abordat – cu cât mai sfânt cu atât mai uşor de abordat. Deci, de ce am avea nevoie de intermediari între noi şi Dumnezeu?

Frustrarea apropie masele critice de oricine care încearcă să abordeze o astfel de problemă, deoarece discuţiile raţionale oferă o cale pentru justificări încărcate emoţional. De exemplu, atunci când o dovadă scripturală eşuează, cei care o susţin bazându-se pe doctrina non-biblică sunt forţaţi să închidă cartea despre care ei pretind că  îndrumare (Biblia) şi schimbă uneltele misticului. Cine poate argumenta cu astfel de întrebări condescendente ca: „N-ai simţit niciodată puterea lui Isus în viaţa ta?”.

Dacă o persoană (incluzând-o pe cea care întreabă) înţelege întrebarea, este o chestiune separată. Monoteiştii stricţi pot răspunde repede afirmativ, însă cu observaţia că adevăratele învăţături ale lui Isus (Pacea fie asupra sa!) sunt mult mai puternice decât blasfemiile care s-au răspândit ulterior ajungând să domine creştinismul. Monoteistul strict, fie el evreu ortodox, creştin unitarian sau musulman s-ar putea de asemenea întreba cum se simte puterea lui Satan în viaţa cuiva? Destul de dibaci şi convingător, ne-am gândi noi, oare cât de multe suflete ar mai putea Satan câştiga dacă nu ar apărea în haina dreptăţii?

Deci, ce putem spune despre diferenţa dintre adevărul lui Dumnezeu şi înşelăciunile lui Satan? Dacă alegem religia bazată pe emoţie şi nu pe gândire raţională, cum putem fi siguri că suntem pe drumul cel bun? Puterea de judecată dată de Dumnezeu se bazează pe raţiune cognitivă; a crede altfel înseamnă să-ţi asumi că o creaţie raţională a fost creată după o lege iraţională.

Dumnezeu îndrumă omenirea în Isaia 1:18 „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul...”, şi niciunde nu spune: „Alegeţi-vă voi calea.” Uşa Stanei – slăbiciunile umane constă din emoţiile şi dorinţele inferioare. Nimeni nu stă vreodată lângă o ceaşcă de ceai fierbinte la un apus de soare de culoarea pastelului catalogând pro sau contra adulterului, furtului sau avariţiei. Nimeni nu ajunge niciodată la păcat prin raţionament deductiv, acest lucru pur şi simplu nu se întâmplă. Omenirea ajunge la păcat urmând dorinţele primare. Păcatele carnale sunt destul de periculoase, atât din perspectiva lumească, cât şi din perspectiva Vieţii de Apoi. Cu cât sunt mai periculoase greşelile religiei bazate pe chemarea bazată pe exclusivitate spirituală?

În trecut, astfel de pretenţii de exclusivitate spirituală au fost limitate în mare parte la sfera gnosticilor, care au fost arşi pe rug ca eretici până când (cel puţin aşa pare) doctrina Trinităţii s-a văzut dezgolită şi lipsită de apărare în pădurea dezbaterii teologice. Dependenţa de „Duhul Sfânt” şi „lumina călăuzitoare” când este vorba de apărarea religiei mistice, deşi considerată anterior ca erezie gnostică, a devenit o marcă a ortodoxiei creştine. Şi le-a servit de minune. Afirmaţia cum că unei persoane îi lipseşte „Duhul Sfânt” în cazul în care nu acceptă o anumită ideologie serveşte ca ultim asalt în discuţiile religioase, direcţionând forţa argumentului raţional departe de cei care ar prefera ca să dispară dovezile decât să se confrunte cu inconvenientele sale. Afirmaţia că o persoană îl va înţelege pe Isus (Pacea fie asupra sa!) doar în cazul în care acceptă „Duhul Sfânt” în viaţa sa întâmpină rezistenţă din partea celor care caută să evite astfel de teologii gnostice – ideologie care implică un caracter arbitrar al lui Dumnezeu, Cel care acordă înţelegere mistică doar pentru unii, în timp ce pentru alţii nu.

Monoteiştii stricţi ar putea încerca să redirecţioneze discuţia înapoi la punctul principal. De exemplu, mai multe grupări religioase (inclusiv musulmanii) îl acceptă pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca profet al lui Dumnezeu, ei cred în ceea ce el i-a învăţat pe oameni, inclusiv ceea ce chiar el a spus despre sine şi anume că nu este cu nimic mai mult decât un profet şi un om. În schimb, mulţi nu cred în ceea ce ne învaţă teologii paulini, preferând să se bazeze pe adevărul clar răspândit de profeţi decât pe contradicţiile turbulente ale celor care i-au urmat în timp. Nu contează cât de sincer poate să pară că ar fi fost Pavel, el nu a fost un apostol la lui Isus (Pacea fie asupra sa!), nici nu l-a întâlnit niciodată şi, de fapt, el i-a persecutat, închis şi ucis pe adepţii lui Isus (Pacea fie asupra sa!):

„Şi am zis: «Doamne, ei ştiu că eu băgam în temniţă şi băteam prin sinagogi pe cei ce cred în Tine...»” (Faptele Apostolilor 22:19) şi

„Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi, când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. ~ I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toată silinţa ca să-i fac să hulească...” (Faptele Apostolilor 26:10-11)

a consimţit uciderea cu pietre al lui Ştefan (Faptele Apostolilor 7:58-60 şi 22:20), făcând, de asemenea, ravagii în biserici (Faptele Apostolilor 8:3).

Mulţi recunosc că Pavel are o viziune sau un vis, doar că inginerul din spatele cortinei de iluzii pe acest drum de cărămidă galbenă la Damasc nu putea fi divin dacă presupusa inspiraţie a contrazis Revelaţia. Ceea ce cred creştinii unitarieni şi musulmanii este că Dumnezeu nu este nici schimbător, nici neconsecvent. Mai mult decât atât, trebuie să ne amintim că Isus (Pacea fie asupra sa!) i-a a avertizat pe apostolii săi:

„...Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. ~ Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: «Eu sunt Hristosul!» Şi vor înşela pe mulţi.” (Matei 24:4-5)

În ciuda acestor atenţionări, Pavel şi-a bazat inspiraţia pe o voce eterică ce i-a spus:

„Eu sunt Isus” (Faptele Apostolilor 9:5, 22:8, 26:15).

Formulată „într-o coajă de nucă”, ideea este că Isus (Pacea fie asupra sa!) i-a avertizat pe apostolii săi să nu se lase înşelaţi de către cei care pretind că sunt el, însă Pavel şi-a luat inspiraţia de la o voce care i-a cerut....stai aici cu mine... pentru că sunt Isus. Hmm...

Toţi cei care refuză să creadă în inspiraţia divină a lui Pavel susţin că, chiar şi după presupusa viziune a sa, el a continuat să facă ravagii în biserici, dar de data aceasta din interior. Unii ar numi acest lucru subterfugiu, alţii, aparent, consideră faptele sale suficiente pentru demonstrarea sfinţeniei sale. Şi nu o sfinţenie obişnuită, ci una de prim rang.

Orice astfel de schimb de idei, de obicei, se termină brusc, deoarece dezacordul dintre sentimentalismul aprins şi raţionalitatea calm, este sortit să zădărnicească ambele părţi. Una dintre părţi speculează pe un imaginar „Ce ar face Isus?”, în timp ce cealaltă parte se concentrează pe un documentat „Ce a făcut Isus?”. Marea majoritate a creştinilor pretinde că-l urmează pe Isus (Pacea fie asupra sa!) când de fapt, în realitate, ei nu urmează ceea ce Isus (Pacea fie asupra sa!) a transmis prin învăţăturile sale, ci ceea ce au spus alţii despre el. Creştinii unitarieni şi musulmanii susţin că-l urmează pe Isus (Pacea fie asupra sa!), şi în realitate ei fac acest lucru. Creştinii care susţin că urmează învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!) ar trebui să se simtă smeriţi atunci când găsesc învăţăturile sale mai bine puse în practică de către comunităţile musulmane decât de comunităţile creştine.

Iată câteva exemple:

 

Aspect

1. Este bine cunoscut faptul că Isus (Pacea fie asupra sa!) a purtat barbă. Vom găsi această practică de a purta barbă mai bine păstrată printre musulmani sau printre creştini?

2. Este bine cunoscut faptul că Isus (Pacea fie asupra sa!) se îmbrăca modest. Nimeni nu şi-l imaginează pe Isus (Pacea fie asupra sa!) în pantaloni scurţi şi tricou. Dacă închidem ochii şi ne formăm o imagine mentală, vom vedea haine care curg de la încheieturi până la glezne. Atunci când Isus (Pacea fie asupra sa!) a ţinut predica pe muntele din Ierusalim avea burtă? Ne place să credem că nu, însă nimeni nu ştie din cauza hainei lungi pe care a purtat-o. Deci cât de mulţi dintre musulmanii practicanţi putem găsi îmbrăcaţi modeşti precum Hristos (Pacea fie asupra sa!)? Toub-ele arabe tradiţionale precum şi Salwar kamiiez-urile indio-pakistaneze sunt probabil cele mai bune exemple, în timp ce hainele seducătoare şi care acoperă cât mai puţin din suprafaţa corpului, prezente azi în culturile occidentale, sunt probabil cele mai proaste exemple.

3. Maria (Pacea fie asupra ei!), mama lui Isus (Pacea fie asupra sa!), a purtat văl, practică menţinută şi de către femeile creştine din Ţara Sfântă până în mijlocul secolului al XX-lea. Dar care dintre femeile pioase se mai acoperă acum – creştinele sau musulmanele?

 

Maniere

1. Isus (Pacea fie asupra sa!) a pus accentul pe Viaţa de Apoi, fiind preocupat de lupta pentru mântuire. Câţi dintre creştinii „drepţi” leagă acest lucru doar de ziua de duminică? Şi cât de mulţi musulmani fac acest lucru prin rugăciunile efectuate de cinci ori pe zi, în fiecare zi a anului? 

2. Isus (Pacea fie asupra sa!) vorbea cu smerenie şi bunătate. Atunci când ne gândim la predicile sale nu ne imaginăm teatralitate. El a fost un om recunoscut pentru caracterul său impecabil. Cât de mulţi dintre predicatori şi evanghelişti urmează acest lucru?

3. Isus (Pacea fie asupra sa!) i-a învăţat pe discipolii săi să ofere salutul de „Pace”:

„În orice casă veţi intra, să ziceţi întâi: «Pacea să fie peste casa aceasta!»” (Luca 10:5)

Apoi, el dat exemplu pentru oferirea salutului „Pace vouă” (Luca 24:36, Ioan 20:19, 21, 26). Cine continuă această practică în zilele noastre, creştinii sau musulmanii? „Pacea fie cu voi” este sensul salutului islamic „As salam aleikum”. Este destul de interesant că acest salut îl regăsim şi în iudaism, după cum găsim în  Geneza 43:23, Numeri 6:26, Judecătorii 6:23, 1 Samuel 1:17, 1 Samuel 25:6.

 

Practici religioase

1. Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost circumcis (Luca 2:21). Pavel a susţinut că acest lucru nu este necesar (Romani 4:11 şi Galateni 5:2). Musulmanii cred că este necesar. Cine îl urmează pe Isus (Pacea fie asupra sa!) şi cine pe Pavel?

2. Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a mâncat porc respectând Legea Vechiului Testament (Leviticul 11:7 şi Deuteronomul 14:8). Musulmanii de asemenea cred că porcul este interzis. Creştinii...ei bine, voi ştiţi cum stau lucrurile.

3. Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a dat şi nu a luat camătă, conform interzicerii sale din Vechiul Testament (Exodul 22:25). Camăta este interzisă în Vechiul Testament şi în Coran, aşa cum a fost ea interzisă şi în religia lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Economia celor mai multe ţări creştine, cu toate acestea, este structurată pe camătă.

4. Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a păcătuit trupeşte, abţinându-se de la a comite adulter. Câţi dintre creştini respectă acest exemplu? Cu excepţia cazului în care a efectuat ritualuri religioase şi ajutorarea celor săraci, niciunde nu este înregistrat că Isus (Pacea fie asupra sa!) numai să fi atins vreodată o altă femei, în afara mamei lui. Evreii ortodocşi stricţi, menţin această practică până în zilele noastre, respectând Legea Vechiului Testament. De asemenea, musulmanii practicanţi nici măcar nu dau mâna cu sexul opus. Se poate într-o congregaţie creştină susţine acest lucru?

 

Practicile de adorare

1. Isus (Pacea fie asupra sa!) însuşi s-a purificat prin spălare înainte de rugăciune, urmând practica profeţilor pioşi dinaintea sa (Exodul 40:31-32, care face referire la Moise şi Avraam), aşa cum este această purificare practicată şi de către musulmani.

2. Isus (Pacea fie asupra sa!) s-a rugat în prosternare (Matei 26:39) la fel ca şi ceilalţi profeţi (vezi Neemia 8:6 despre Ezra şi poporul său, Iosua 5:14 despre Iosua, Geneza 17:3 şi 24:52 despre Avraam, Exodul 34:8 şi Numeri 20:6 despre Moise şi Aaron). Cine se roagă astfel, creştinii sau musulmanii?

3. Isus (Pacea fie asupra sa!) a ţinut post pentru mai mult de o lună (Matei 4:2 şi Luca 4:2), la fel precum cei pioşi de dinaintea sa (Exodul 34:28, 1 Regi 19:8). Astfel cine urmează exemplul lui Isus (Pacea fie asupra sa!) dacă nu cei care ţin post anual în luna Ramadan? 

4. Isus (Pacea fie asupra sa!) a făcut pelerinaj cu scopul adorării lui Dumnezeu, aşa cum toţi evreii ortodocşi aspiră să o facă. În zilele sale, pelerinajul a fost la Ierusalim (Faptele Apostolilor 8:26-28). Musulmanii, dacă au posibilitatea, fac pelerinajul la Mecca aşa cum a poruncit Allah în Coranul cel Sfânt. În cazul în care creştinii au o problemă în a accepta schimbarea direcţiei în cazul pelerinajului, musulmanii citează din Matei 21:42-43. În Matei 21:42 Isus (Pacea fie asupra sa!) le-a amintit discipolilor săi din Psalmi 118:22-23:

„Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii. ~ Domnul a făcut lucrul acesta şi este o minunăţie înaintea ochilor noştri.”

Matei 21:43 a înregistrat că Isus (Pacea fie asupra sa!) ar fi prezis:

„De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite.”

Isus (Pacea fie asupra sa!) anunţă că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la evrei şi dată unui neam merituos. Musulmanii susţin că nimeni nu poate fi mai merituos decât cei care îmbrăţişează învăţăturile şi urmează exemplul tuturor profeţilor, inclusiv Isus (Pacea fie asupra sa!) şi Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

În plus, musulmanii subliniază că Mecca fost menţionată în Biblie. Mecca într-un dialect arab este pronunţat Bakka. Şi în Nobilul Coran într-un verset (48:24) apare Mecca, iar într-un alt verset apare Bakka:

„Cea dintâi Casă [de închinare] ridicată pentru oameni este aceea din Bakka, cea binecuvântată şi călăuzire pentru toate lumile.” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 3:96]

Psalmi 84:5-6 oferă legătura deosebită dintre Vechiul Testament şi Coran:

„Ferice de cei ce-şi pun tăria în Tine, în a căror inimă locuieşte încrederea. ~ Când străbat aceştia valea plângerii (Valea Bakka), o prefac într-un loc plin de izvoare, şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări.”

Este bine cunoscut că izvorul sacru Zamzam se află în Bakka/Mecca/Mekka.

 

Aspectele credinţei

1. Isus (Pacea fie asupra sa!) a susţinut Unicitatea lui Dumnezeu (Marcu 12:29-30, Matei 22:37, Luca 10:27), aşa cum apare în prima poruncă din Exodul 20:3.

2. Isus (Pacea fie asupra sa!) s-a declarat un om şi un profet al lui Dumnezeu, niciodată nesusţinând originea divină.

Care dintre credinţe sunt în concordanţă cu punctele de mai sus, formula trinitariană sau islamul monoteist?

Apar unele analize practice. Întrebări de genul „Care a fost religia lui Isus?” şi „Dacă Isus a trăit, predicat şi şi-a terminat misiunea sa venind cu legile religioase ale timpului său, de ce sunt atâţia care susţin că-l urmează şi totuşi nu trăiesc după exemplul său?”

După toate acestea Faptele Apostolilor arată cât de stricte au fost practicile religioase în rândul discipolilor lui Hristos. Petru a refuzat să mănânce din animalele interzise aşa cum găsim în Faptele Apostolilor 10:14, importanţa circumciziei este găsită în Faptele Apostolilor 11:2-3, 15:1 şi 15:5, convertirea preoţilor şi fariseilor la credinţă este discutată în Faptele Apostolilor 6:7, 15:5 şi 21:20 şi subliniază râvna a miilor de credincioşi „pentru Lege”. În acest sens Carmichael scrie:

 „Pasajele anterioare sunt uimitoare ele indicând faptul că o întreagă generaţie după moartea lui Isus, discipolii săi, au fost evrei credincioşi, mândrii de acest lucru şi nu s-au îndepărtat nici de la legile ceremoniale împovărătoare.”  

Aşa a fost prima generaţie a celor care l-au urmat pe Isus (Pacea fie asupra sa!). Totuşi, în ciuda dovezilor scripturale, mulţi creştini preferă învăţăturile lui Pavel, al papei, sau ale clericilor, împotriva învăţăturilor lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Ca rezultat, terenul comun de discuţii dintre adevăraţii urmaşi ai lui Isus (Pacea fie asupra sa!) şi urmaşii „ce mai spune altcineva despre Isus” lipseşte în mod frecvent. Deşi unii cred că aceasta este o neînţelegere destul de recentă, ea este de fapt menţionată încă din timpul vieţii lui Pavel:

„Vreau să spun că fiecare din voi zice: «Eu sunt al lui Pavel!» - «Şi eu, al lui Apolo!» - «Şi eu, al lui Chifa!» - «Şi eu, al lui Hristos!»” (1 Corinteni 1:12)

Deci Pavel, Apolo (un evreu din Alexandria), Chifa (Petru) şi Hristos, toţi au avut propriul lor grup separat şi distinct de adepţi, fiecare în conformitate cu învăţăturile şi exemplul său. Istoria a eliminat cele două grupuri din mijloc, lăsând să se vadă în mod clar diferenţa dintre cei ce sunt „ai lui Pavel” şi cei care sunt „ai lui Hristos”. În timp ce Isus (Pacea fie asupra sa!) a proclamat Împărăţia lui Dumnezeu, Pavel a proclamat misterele, care au devenit temelia Bisericii şi a hristologiei moderne.

Din moment ce Pavel a avut o asemenea influenţă formativă asupra doctrinei trinitare, cineva se poate întreba cum a ajuns el la tainele credinţei sale. A fost mai întâi o lumină din cer, apoi o voce cu un mesaj convingător (Faptele Apostolilor 9:3-9). Însă în 2 Corinteni 11:14-15 însuşi Pavel recunoaşte că:

„Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. ~ Nu este mare lucru, dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor.”

Astfel cu cine a vorbit Pavel? Cu un înger de lumină, un slujitor al dreptăţii sau cu Satana?

El nu părea să se îndoiască de viziunea sa, în ciuda sfatului înţelept:

„Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi.” (1 Ioan 4:1)

Indiferent de cine a fost în spatele viziunii lui Pavel, el a fost un om schimbat. Deşi multe suflete s-au îndreptat prin respectarea religiei, nu aceeaşi lucru s-a întâmplat şi cu Pavel, pentru simplul motiv că Pavel nu a respectat religia, ci a transformat-o.

Iacov, fratele mai mic al lui Isus (Pacea fie asupra sa!) şi capul noii biserici, l-a avertizat pe Pavel din cauza învăţăturilor sale blasfematoare:

„Dar ei au auzit despre tine că înveţi pe toţi iudeii care trăiesc printre Neamuri să se lepede de Moise, că le zici să nu-şi taie copiii împrejur şi să nu trăiască potrivit cu obiceiurile.” (Faptele Apostolilor 21:21)

Apoi el l-a avertizat pe Pavel cu privire la mulţimea de oameni care se adună pentru a-i decide pedeapsa:

„Ce este de făcut? Negreşit, mulţimea are să se adune, căci vor auzi că ai venit.” (Faptele Apostolilor 21:21)

Prin urmare, el l-a îndrumat să se căiască, să se purifice de sacrilegiu şi apoi:

„...şi tu umbli întocmai după rânduială şi păzeşti Legea.” (Faptele Apostolilor 21:24)

Din păcate, Pavel nu s-a căit şi a urmat calea profanatoare. Cineva se poate întreba: „Ce ar face Isus?”. Fără îndoială, nu ar recunoaşte Revelaţia lui contrar părerii teologiei pauline. În acest caz, de ce unii oameni continuă să-l considere pe Isus (Pacea fie asupra sa!) divin? Iată un scurt rezumat al acestor puncte cheie:

1. Isus (Pacea fie asupra sa!) se separă pe el însuşi de Dumnezeu. Pe de o parte, el L-a preamărit pe Dumnezeu şi s-a smerit în faţa lui Dumnezeu prin adorare. Pentru ce-i care-l urmează, Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a fost cu nimic mai mult decât un om şi un profet.

2. Apostolii au fost de acord şi l-au recunoscut pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca om şi ca profet.

3. Singurul verset din Noul Testament (1 Timotei 3:16) care susţine doctrina întrupării este modificat – şi chiar mai mult decât atât, dacă se poate imagina, a fost discreditat de Ioan 1:14 şi Coloseni 2:9.

4. Biblia descrie viaţa şi istoria lui Isus (Pacea fie asupra sa!) în termeni care pot fi asociaţi cu natura umană.

5. Argumentele raţionale în favoarea naturii umane al lui Isus (Pacea fie asupra sa!) striveşte apărarea emoţională a celor care susţin întruparea.

6. Exemplul lui Isus (Pacea fie asupra sa!), ca aspect, maniere, practici religioase şi credinţă este cel mai bine exemplificat în viaţa şi practicile musulmanilor, mai mult decât în viaţa şi practicile religioase ale creştinilor.

7. Teologia paulină şi cea al lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) sunt separate şi divergente, ducând la formarea diferitelor şcoli de gândire, astfel încât o persoană trebuie să aleagă între  Pavel şi Isus (Pacea fie asupra sa!). 

Cu excepţia unui singur verset care susţine doctrina întrupării, lumea creştină este obligată să justifice teologia pe baza a ceea ce ei consideră a fi evidenţe sugestive. Ceea ce urmează este o listă a a cestor dovezi, urmat de replică.

 

10. Divinitatea lui Isus? „Dovada”

„Adevărul care îl eliberează pe om este, de cele mai multe ori, cel pe care acesta nu doreşte să îl audă.” –  Herbart Agar

● Miracolele

Unii îl asociază pe Isus (Pacea fie asupra sa!) cu Divinitatea, deoarece el a realizat anumite miracole. Mulţi dintre creştinii unitarieni, la fel ca şi toţi musulmanii, au arătat că Isus (Pacea fie asupra sa!) a făcut cu adevărat anumite miracole, însă aceasta s-a întâmplat prin Voinţa lui Allah şi nu prin intermediul unei puteri divine pe care o avea el însuşi. Reamintim aici citatul din Faptele Apostolilor:

„... Isus din Nazaret, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi.” (Faptele Apostolilor 2:22)

Astfel, în conformitate atât cu Biblia, cât şi cu Coranul cel Sfânt, musulmanii susţin că miracolele pe care Isus (Pacea fie asupra sa!) le-a înfăptuit au fost posibile prin intermediul Puterii lui Allah. În Coranul cel Glorios, găsim:

„Şi când Allah va zice: «Isus, fiu al Mariei, adu-ţi aminte de harul Meu asupra ta şi asupra mamei tale, când Eu te-am întărit cu Duhul Sfânt, să le vorbeşti oamenilor din leagăn şi când vei fi bărbat în toată firea! Eu te-am învăţat scrierea, înţelepciunea, Tora şi Evanghelia. Iar când tu ai plăsmuit din lut chipul unei păsări, cu Voia Mea, şi ai suflat asupra lui, s-a făcut pasăre, cu Voia Mea. Şi i-ai tămăduit, cu Voia Mea, pe cel orb şi pe cel lepros! Şi ai făcut morţii să vină la viaţă, cu Îngăduinţa Mea!...»” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 5:110]

Perspectiva islamică  asupra acestui aspect este aceea că miracolele pot fi oferite de Allah ca semn al profeţiei, însă acestea nu sunt atribuite Divinităţii sale. Anumite ahadith[134] vorbesc despre numeroase miracole pe care profetul Isus (Pacea fie asupra sa!) le-a înfăptuit, iar acestea sunt atestate istoric. În timp ce ştiinţa hadith-urilor este privită ca o minune, atestată de evidenţe solide, Biblia nu poate atinge multe dintre sursele şi dovezile istorice. Spre exemplu, autorii celor mai multe dintre cărţile Bibliei (aici fiind incluse şi Evangheliile) sunt necunoscuţi, perioada în care acestea au fost scrise este greu de definit, iar sursele sunt de cele mai multe ori ambigue. Aceste aspecte vor fi discutate mai pe larg mai târziu, însă, ca o mică incursiune în aceste poveşti, haideţi să observăm povestea trădării lui Isus (Pacea fie asupra sa!) de către Iuda. Cine este autorul acesteia şi de ce ar trebui să ne încredem în ea? A fost el prezent atunci când a avut loc trădarea? Dacă da, atunci care era rolul său acolo şi de ce nu l-a avertizat pe Isus (Pacea fie asupra sa!) cu privire la aceasta? Dacă nu a fost prezent, atunci de unde a primit el această informaţie şi de ce ar trebui să avem încredere în ceea ce relatează?!

Sunt şi alte scene aparţinând vieţii private a persoanelor pe care relatatorii Evangheliilor le povestesc. Însă, dacă toate aceste lucruri au fost intime, cum au putut autorii Evangheliilor să le cunoască? Cine a fost martor la povestea ispitirii lui Isus (Pacea fie asupra sa!) din deşert? Cine a stat alături de el şi a putut relata apoi rugăciunile sale din grădina Ghetsimani?

Cu toate aceste întrebări la care nu se poate oferi vreun răspuns, de ce ar trebui fiinţa umană să se încreadă în mântuirea adusă de Evanghelii, mai ales ştiut fiind faptul că originile şi autorii lor nu ne sunt cunoscute?! Seminarul lui Isus este poate cea mai obiectivă şi mai sinceră încercare a unui consiliu ecumenic de a determina autenticitatea faptelor şi spuselor înregistrate cu privire la Isus (Pacea fie asupra sa!). Cu toate acestea, metodologia lor presupune utilizarea unor voturi! La două mii de ani după existenţa lui Isus (Pacea fie asupra sa!) pe acest Pământ, aproximativ două sute de învăţaţi formulează o opinie creştină colectivă cu privire la autenticitatea spuselor citate şi a mărturiilor istorice cu privire la Isus (Pacea fie asupra sa!) prin utilizarea unor mărgele colorate. Ei utilizează anumite mărgele colorate (mătănii), care arată ceea ce Isus (Pacea fie asupra sa!) a vrut să spună. Spre exemplu, ţinându-se cont de spusele lui, mărgelelor colorate li se atribuie următoarele semnificaţii:

♦ culoarea roşie: Isus (Pacea fie asupra sa!) a spus acel lucru sau ceva asemănător cu aceasta;

♦ culoarea roz: este probabil ca Isus (Pacea fie asupra sa!) să fi spus ceva asemănător, însă spusele sale au fost modificate din cauza lanţului de relatatori;

♦ culoarea cenuşie: acestea nu sunt cuvintele sale, însă ideile sunt apropiate de ale lui;

♦ culoarea neagră: Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a spus acele lucruri, iar cuvintele reprezintă acceptul comunităţii creştine.[135]

Alte comunităţi creştine au încercat să certifice textele biblice prin metode similare. Editorii Societăţii Biblice Unite „Noul Testament grecesc, cea de a doua ediţie” au încercat să facă acest lucru prin utilizarea literelor alfabetului. Astfel, prin utilizarea literelor A, B, C şi D, aşezate între paranteze la începutul fiecăruia dintre textele biblice, Comitetul a căutat să indice gradul relativ de siguranţă al acestora. Astfel, litera A semnifică faptul că textul este realmente sigur, în timp ce litera B indică faptul că asupra acelei scrieri planează un anumit grad de îndoială. Litera C arată că asupra acelui text pluteşte un grad deosebit de mare de îndoială la o citire profundă, în timp ce litera D arată faptul că există un mare grad de îndoială la citirea selectivă a textului.

Bruce M. Mertzger a descris textele biblice în cartea sa, Un comentariu textual asupra Noului Testament grecesc, utilizând aceeaşi metodologie. El scrie:

„De fapt, între paranteze nu apare niciuna dintre variantele considerate a fi în sine originale, de aceea, singura soluţie a fost cea de a imprima o notă satisfăcătoare pentru cititori.”

Acum, acest fapt nu ar trebui să ne ofere un sentiment cald şi puternic de siguranţă şi de încredere în faptul că Biblia este o adevărată cale de salvare pentru întreaga omenire?!... Mai bine să ne întoarcem la subiect... Ceea ce vreau să spun este că aceste sisteme de ierarhizare sunt poate cele mai bune posibile, însă ele oferă o anumită limitare înregistrărilor biblice! Comparat cu excelentul sistem al hadith-urilor autentice, aceste clasificări conform unor sisteme bazate pe mărgele colorate sau pe anumite litere din alfabet sunt prea puţin dorite, pentru a o spune în modul cel mai frumos. Înregistrările istoricilor sunt relevante, ştiut fiind faptul că atunci când cineva aude o poveste – chiar şi o poveste credibilă – întreabă prima dată: „De unde ai auzit acest lucru?” Orice set istoric de cercetare asupra faptelor include identificarea şi verificarea surselor. Coranul cel Sfânt şi nenumărate ahadith îndeplinesc cele mai înalte nivele ale acestor autentificări. Marea majoritate a versetelor biblice nu poate face acest lucru.

Cum se pot toate acestea raporta la subiectul în discuţie?! Simplu. Miracolele care au avut loc în timpul Profetului Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu sunt mai puţin numeroase sau mai puţin impresionante decât cele care au avut loc în timpul Profetului Isus (Pacea fie asupra sa!) şi sunt nenumărate mărturii istorice care atestă toate acestea. Astfel, la fel cum miracolele înfăptuite de profeţii Moise, Elisei (Pacea fie asupra lor!) sau Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu au implicat în niciun fel prezenţa Divinităţii, acelaşi lucru se aplică şi miracolelor înfăptuite de profetul Isus (Pacea fie asupra sa!). Să analizăm în continuare câteva exemple:

♦ Isus (Pacea fie asupra sa!) a hrănit sute de persoane cu câţiva peşti şi câteva pâini. Acelaşi lucru l-a făcut şi profetul Elisei (Ilie – Pacea fie asupra sa!), despre care le-a spus oamenilor:

„Atunci le-a pus pâinile înainte; şi au mâncat şi le-a mai şi rămas, după cuvântul Domnului.” (2 Împăraţi 4:44)

De asemenea, el a reuşit să îi ofere unei văduve atât de mult untdelemn încât ea a putut să îşi plătească toate datoriile, să îşi salveze fiul de la o robie sigură şi să trăiască cu banii primiţi din acest profit (vezi 2 Împăraţi 4:1-7).  De asemenea, el a reuşit să transforme o mână de făină şi puţin untdelemn într-atât încât el, o văduvă şi fiul ei au avut ce mânca timp de multe zile, după care:

„Făina din oală nu va scădea, şi untdelemnul din ulcior nu se va împuţina...” (1 Împăraţii 17:14)

Aşadar, cine l-a ajutat pe Elisei (Pacea fie asupra sa!) să facă toate acestea?!

Există înregistrări istorice prin care ni se arată că Profetul Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a reuşit să hrănească mase întregi de oameni doar cu câteva curmale odată, sau cu un vas cu lapte altădată, sau cu carne suficientă pentru a hrăni multe persoane şi multe altele de acest fel. În acelaşi mod, există poveşti prin care ni se arată că el a reuşit să potolească setea a nenumăraţi oameni (1500 de oameni la un moment dat) cu doar un singur vas cu apă. Cu toate acestea, niciun musulman nu pretinde originea divină a lui Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

♦ Isus (Pacea fie asupra sa!) i-a vindecat pe leproşi. Acelaşi lucru l-a făcut şi profetul Elisei (Pacea fie asupra sa!) cu leprosul din Naaman (vezi 2 Împăraţi 5:7-14). La acelaşi lucru au fost invitaţi la un moment dat şi apostolii (vezi Matei 10:8). Ce înseamnă toate acestea?!

♦ Isus (Pacea fie asupra sa!) a vindecat un bărbat orb. Elisei (Pacea fie asupra sa!) nu doar că i-a făcut pe duşmanii săi să nu vadă, ci chiar a readus vederea unui bărbat prin intermediul rugăciunii (vezi 2 Împăraţi 6:17-20). De asemenea, Profetul Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a vindecat în mod repetat orbirea prin intermediul rugăciunii.

♦ Isus (Pacea fie asupra sa!) a înviat omul din morţi. Încă odată, Elisei (Pacea fie asupra sa!) l-a întrecut în ceea ce priveşte puterea miraculoasă, deoarece el a înviat doi copii din morţi (vezi 1 Împăraţi 17:22 şi 2 Împăraţi 4:34). Mai mult decât atât, până şi apostolilor li s-a cerut să facă acest lucru (vezi Matei 10:8). Aşadar, încă odată: ce înseamnă toate acestea?!

♦ Isus (Pacea fie asupra sa!) a mers pe apă. Dacă ar fi trăit în aceeaşi perioadă cu profetul Moise (Pacea fie asupra sa!), atunci el nu ar fi trebuit să facă aceasta.

♦ Isus (Pacea fie asupra sa!) l-a izgonit pe Satana. Acelaşi lucru l-au făcut şi apostolii săi (vezi Matei 12:27 şi Luca 11:19). Astfel, pentru acest fapt, de ce urmaşii lui Isus (Pacea fie asupra sa!), pe care acesta îi va izgoni (vezi Matei 7:22), sunt un gând tulburător, ţinând cont că nenumăraţi preoţi şi episcopi performează astfel de acte teatrale...

Aşadar, dacă vrem să căutăm dovezi prin care să afirmăm originea divină a lui Isus (Pacea fie asupra sa!), trebuie să o facem dincolo de miracolele sale.

 

● Predicţiile din Scriptură

Vechiul Testament a prezis venirea lui Isus (Pacea fie asupra sa!). De asemenea, a prezis şi venirea lui Ioan Botezătorul în cartea lui Malachi. Mult mai important decât atât, multe dintre referinţele din Vechiul şi Noul Testament vorbesc despre un profet final, al cărui profil nu se potriveşte nici cu cel al lui Ioan Botezătorul, nici cu cel al lui Isus (Pacea fie asupra lor!).

 

● Mântuitorul

Biblia Îl descrie pe Dumnezeu ca pe un Mântuitor, însă şi Isus (Pacea fie asupra sa!) este văzut tot ca un mântuitor. Concluzia? Dumnezeu este Mântuitor, Isus (Pacea fie asupra sa!) este mântuitor, prin urmare: Isus (Pacea fie asupra sa!) este Dumnezeu?! Problema cu această concluzie este aceea că va trebui să îi invităm şi pe alţii să se asocieze acestui fapt, precum Otniel, Ehud, Şamgar sau Ghedeon. De ce? Cuvântul evreiesc prin care Vechiul Testament Îl identifică pe Dumnezeu ca fiind Mântuitor este yasha. Acesta apare de 207 ori în Vechiul Testament iudaic, incluzând referinţe despre Otniel (Judecători 3:9), Ehud (Judecători 3:15), Şamgar (Judecători 3:31), Ghedeon (Judecători 8:22) şi alţi indivizi anonimi (2 Împăraţi 13:5, Neemia 9:27, sau Obadia 1:21). De ce termenul de yasha este tradus în mod diferit pentru aceşti indivizi, faţă de Isus (Pacea fie asupra sa!) şi pentru Dumnezeu? Numai traducătorii pot şti cu siguranţă, însă motivaţiile par a fi mai puţin decât onorabile, deoarece aceste traduceri greşite ascund faptul că Isus (Pacea fie asupra sa!) şi Dumnezeu sunt departe de a avea drepturi exclusive asupra acestui termen.

 

● „Eu sunt”

În Ioan 8:58, ni se relatează că Isus (Pacea fie asupra sa!) a spus: „...mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.”, iar în Exod 3:14, se relatează că Dumnezeu l-a informat pe Moise (Pacea fie asupra sa!): „...Eu sunt Cel ce sunt...”. Mai întâi de toate, datorită cuvintelor lui Isus (Pacea fie asupra sa!), poate cineva afirma că acesta are o existenţă preumană? Conform lui Ieremia 1:5, şi el avea aceeaşi origine. Conform religiei islamice, putem afirma acelaşi lucru despre fiecare dintre noi. Apoi, poate cineva să facă o paralelă între „Eu sunt” atribuit lui Isus (Pacea fie asupra lui) şi aceleaşi cuvinte atribuite lui Dumnezeu?! Încă o dată, textul fundamental sună comic în urma traducerii. Cuvintele lui Isus (Pacea fie asupra sa!) nu sunt înregistrate cu litere mari, care să „îl facă să pară asemeni lui Dumnezeu”. Acestea au fost traduse într-o modalitate care să pară a fi Cuvintele lui Dumnezeu în Exod. Ceea ce este înregistrat ca fiind cuvintele lui Isus (Pacea fie asupra sa!) este cuvântul eimi, fără litere mari, umil şi neexclusivist (acesta apare de 152 de ori în Noul Testament); iar acesta este un termen grecesc care nu justifică utilizarea literelor mari sau vreo comparaţie cu ceea ce se presupune că sunt Cuvintele lui Dumnezeu în Exod (care nu apar cu litere mari, la fel cum se întâmplă şi cu termenii evreieşti hayah sau cu cel grecesc din Septuaginta, ho ohn. Pentru acest fapt, nici măcar evreii sau grecii din vechime nu utilizau litere mari).

Nicio semnificaţie a termenului grecesc ce apare în Noul Testament –  eimi –  atribuit lui Isus (Pacea fie asupra sa!), nu poate fi comparat cu termenul grecesc din Vechiul Testament ho ohn, care îi este atribuit lui Dumnezeu în Septuaginta. Astfel, acest lucru nu este posibil nici din punct de vedere al onestităţii, nici al acurateţii. Aşadar, niciunul dintre aceste cuvinte nu poate fi scris în mod corect cu litere mari: „EU SUNT”, deoarece, în peste 151 de locuri, cuvântul eimi este tradus fără litere mari, ca fiind: „Eu sunt”. Atunci, de ce termenul de eimi este scris cu litere mari o singură dată şi nu este scris cu litere mari de 151 de ori dacă nu din cauze doctrinale? Pentru a avea mai mare credibilitate, mai mulţi dintre specialiştii în texte biblice au ales să evite astfel de jocuri de cuvinte. Multe dintre versiunile mai noi ale Bibliei au ales să scrie acest cuvânt atribuit lui Isus (Pacea fie asupra sa!) – eimi – cu litere mici.

 

● Omul a stat la dreapta Tatălui

În Marcu 16:19 şi Luca 22:69 ni se spune că Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost primit în Paradis, unde va sta la dreapta Tatălui. Să începem prin a aminti faptul că Marcu 16:9-20 a fost scos din multe Biblii, din cauza autorităţii scripturale îndoielnice.

Bart Ehrman, în cartea sa, Citându-l în mod fals pe Isus, a arătat totul mult mai simplu, afirmând:

„Însă, aici este o problemă. Din nou, acest pasaj nu a existat în Evanghelia originală după Marcu. El a fost adăugat mai târziu de unul dintre scribi.”

Făcând abstracţie de faptul că întregul pasaj este posibil să nu aibă o bază scripturală, argumentul suprem împotriva acestuia este ideea în sine de apropiere de Dumnezeu, făcând pe cineva egal cu Acesta, ceea ce este imposibil din orice punct privim.

Biblia spune că Isus (Pacea fie asupra sa!) va sta alături de Dumnezeu, ceea ce, dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) ar fi Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu va sta alături de El Însuşi, în chiar partea Sa dreaptă.

În contradicţie cu această idee bizară, este ceea ce găsim în Isaia 44:6, care arată cu claritate:

„Aşa vorbeşte Domnul...: «Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe Urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu.»”

De asemenea, în Isaia 43:11, găsim:

„Eu, Eu sunt Domnul, şi afară de Mine nu este niciun mântuitor!”

Aşadar, ce puteţi aduce ca argument acum? Că Isus (Pacea fie asupra sa!) a stat alături de El Însuşi, de Ei Înşişi, de Dumnezeu Însuşi sau orice de acest gen, însă el a stat alături de Dumnezeu fără a fi pus alături de Dumnezeu, deoarece „...afară de Mine, nu este alt Dumnezeu.” şi „...afară de Mine nu este niciun mântuitor!”

Astfel, se naşte o adevărată dilemă: fie Isus (Pacea fie asupra sa!) a stat alături de Dumnezeu şi atunci el nu este nici Dumnezeu, nici mântuitor; fie el nu a stat alături de Dumnezeu şi atunci Biblia nu este demnă de încredere. În primul caz, teologiile pică, iar în cel de al doilea caz, Biblia pică şi în ambele cazuri se creează confuzie pentru noi, deşi scopul Revelaţiei este de a clarifica. În plus, Biblia spune:

„Enoh a umblat cu Dumnezeu...” (Geneza 5:24)

Aşadar, în ce îl transformă acest lucru?!

 

● Iertarea păcatelor

Anumite persoane îi atribuie lui Isus (Pacea fie asupra sa!) caracteristici divine, deoarece consideră că el este capabil să ierte păcate. În Luca 5:20, găsim scris:

„Când le-a văzut credinţa, Isus a zis: «Omule, păcatele îţi sunt iertate!»”

De asemenea, în Luca 7:47-48, ni se spune:

„«De aceea îţi spun: păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate...» ~ Apoi a zis femeii: «Iertate îţi sunt păcatele!»”

Ceea ce se pretinde este că, prin aceste cuvinte, Isus (Pacea fie asupra sa!) putea ierta păcate. Alţii sugerează că acest fapt arată că el i-a informat pe oameni asupra faptului că păcatele lor au fost iertate, însă el nu a precizat şi de către cine. În mod semnificativ, Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a spus: „Îţi iert păcatele.”. Putem să presupunem că el se referea la Iertarea Creatorului, despre care a fost înştiinţat prin intermediul Revelaţiei. Despre acest fapt, găsim scris şi în Ioan 12:49:

„Căci Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc.”

Pe de altă parte, dacă presupunem că Isus (Pacea fie asupra sa!) a iertat păcatele din proprie iniţiativă, atunci vom contrazice următoarea afirmaţie:

„Eu nu pot face nimic de la Mine însumi...” (Ioan 5:30)

Întrebarea care se pune în acest caz nu este dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost capabil să ierte sau nu păcatele, ci dacă această putere îl face pe el egal lui Dumnezeu. Fariseii au pretins acest lucru, însă Isus (Pacea fie asupra sa!) i-a corectat, după cum ne găsim în Luca 5:21:

„Cărturarii şi fariseii au început să cârtească şi să zică în ei înşişi: «Cine este Acesta, de rosteşte hule? Cine poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?»”

Din nou, argumentul este acela că fariseii credeau că Isus (Pacea fie asupra sa!) a pretins că este Dumnezeu, de aceea, trebuie să credem asemeni lor. Totuşi, acesta este un argument particular. Fariseii îl urau pe Isus (Pacea fie asupra sa!), îl sfidau şi îi făceau dificilă misiunea, de asemenea, minţeau împotriva lui şi chiar plănuiau capturarea lui, umilirea, baterea acestuia şi uciderea. Şi, cu toate acestea, ar trebui să avem încredere în opinia lor?!

Să ne aducem aminte că fariseii cei sfidători sunt cei care, până în zilele noastre, ne învaţă că Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) a fost un copil din flori, iar mama sa nu a fost altceva decât o adulterină  sau o prostituată. Şi, cu toate acestea, se presupune că toţi creştinii trebuie să accepte opinia lor...  Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a făcut-o. În versetul următor din Luca 5:22, el i-a dojenit pe farisei folosind următoarele cuvinte:

„...Pentru ce cârtiţi în inimile voastre?”

Aceasta este cea mai grea formă de adresare folosită în scrierile scripturale, echivalentă cu a îi numi proşti, deoarece ei le-au permis emoţiilor pe care le aveau să preia controlul asupra judecăţii raţionale. Din nou, ce moment mai bun decât acesta exista pentru Isus (Pacea fie asupra sa!) ca să îşi poată afirma divinitatea, dacă el chiar era de natură divină? Ce loc mai bun era pentru el să se ridice cu încredere în omnipotenţa sa divină şi să spună:

„Aceasta este drept, cine poate ierta păcatele decât singur Dumnezeu? În sfârşit, voi aţi spus aceasta, acum lăsaţi-mă să explic...”

Însă el nu a făcut-o şi avem certitudinea că a avut motive întemeiate să nu facă aceasta, deoarece, în realitate, el susţinea exact opusul.

 

● „Domn”

În Biblie, Dumnezeu a fost numit cu denumirea de „Domn” (provenind de la termenul grecesc kurios) şi Isus (Pacea fie asupra sa!) însuşi  a fost numit, de asemenea, „domn”. Este aceasta o dovadă a divinităţii lui Isus (Pacea fie asupra sa!)? Aparent nu, deoarece o mulţime de alte persoane au fost numite, de asemenea, cu denumirea de „domn” în întreaga Biblie. Cu toate acestea, din nou, scrierea cu majuscule selectivă care dorea să potrivească scrierea cu scopul doctrinal al traducătorului a distorsionat realitatea. „Domn” este un titlu biblic ce arată respect, iar ca dovadă sunt nenumăratele povestiri biblice (spre exemplu, Matei 18:23-34 sau Luca 19:11-21). Titlul de „Domn” nu implică prin sine însuşi divinitatea şi putem observa aceasta în momentul în care Sarah l-a numit pe Avraam (Pacea fie asupra sa!) cu numele de „Domn” (vezi 1 Petru 3:6). Cu toate acestea, creştinii prezintă un verset din Ioan 20:28 ca dovadă, prin care apostolul Toma este citat ca identificându-l pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca fiind „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.

O problemă apare însă. În 1 Corinteni 8:6, putem citi:

„Totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl... şi un singur Domn: Isus Hristos...”

Astfel, termenii de „Domn” şi „Dumnezeu” sunt separaţi în acest verset, însă sunt ataşaţi unul de altul în celălalt. Exodul 4:16, dezvoltă mai mult această confuzie, deoarece în greaca literară s-a adăugat pentru Moise (Pacea fie asupra sa!) numele de Elohim (Dumnezeu) şi apoi pentru Aaron. Substituirea cuvântului „ca” de către „ca Dumnezeu” nu are nicio evidenţă în niciun manuscris, însă serveşte pentru a îi trimite pe cititori în scena inconfundabilă a unei teologii prea coapte cu un mers prost.

Astfel, cum ar putea cineva să creadă într-o carte în care zeii păgâni (spre exemplu, Exod 12:12, 18:11, 20:3), judecătorii (Psalmi 82:1, 82:6), îngerii (Psalmi, 8:5) şi profeţii (Exod, 4:16) sunt numiţi cu acelaşi nume de Elohim ca şi Unicul şi Adevăratul Dumnezeu, într-o doctrină bazată pe interpretarea umană a expresiilor familiare străvechi?

 

● A îi adora pe oamenii care „l-au adorat” pe Isus (Pacea fie asupra sa!), fapt asupra căruia el nu a ripostat

Ei bine, această afirmaţie nu este chiar adevărată, nu-i aşa? Ceea ce scrierile biblice afirmă este că oamenii îl adorau (proskuneo) pe Isus (Pacea fie asupra sa!) şi că el nu a ripostat în niciun fel. Termenul de proskuneo este selectiv tradus în unele Biblii fie prin „adorare”, fie prin „adoratul”, însă aceşti termeni nu cuprind în totalitate nivelul tuturor sensurilor cuvântului:

proskuneo, pros-koo-neh’o, însemnând a săruta, asemeni unui câine care linge mâna stăpânului său; a se linguşi sau a se umili, ca, spre exemplu (literar sau figurat) a te prosterna ca omagiu (a face reverenţă, a adora), adorare.

Este o presupunere dreaptă cum că au fost câteva persoane care au considerat că îşi arată credinţa prin sărutarea, mai mult sau mai puţin, a mâinii lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Aşadar, asumându-ne că o parte a credincioşilor s-au umilit sau s-au prosternat în faţa lui Isus (Pacea fie asupra sa!), ne întrebăm care a fost semnificaţia acestui gest?!

În Matei 18:26, ni se spune povestea unui sclav care s-a prosternat (proskuneo) în faţa stăpânului său, cerşind iertarea acestuia pentru datoriile sale.

În Marcu 15:16-20, ni se vorbeşte despre umilinţa lui Isus (Pacea fie asupra sa!) înainte de pretinsa răstignire, după cum urmează:

„Ostaşii l-au adus pe Isus în curte, adică în palat, şi au adunat toată ceata ostaşilor. ~ L-au îmbrăcat într-o haină de purpură, au împletit o cunună de spini şi I-au pus-o pe cap. ~ Apoi au început să-I ureze şi să zică: «Plecăciune, Împăratul iudeilor!» ~ Şi-L loveau în cap cu o trestie, Îl scuipau, îngenuncheau şi I se închinau (proskuneo).”

În Faptele Apostolilor 10:25, găsim scris:

„Când era să intre Petru, Corneliu, care-i ieşise înainte, s-a aruncat la picioarele lui şi i s-a închinat (proskuneo).”

În Vechiul Testament, aceste referinţe includ, de asemenea, cele afirmate în 1 Samuel 25:23, în care scrie:

„Când a zărit Abigail pe David, s-a dat jos repede de pe măgar, a căzut cu faţa la pământ...”

De asemenea, în 2 Împăraţi 4:37, ni se vorbeşte despre o femeie sunamită care, după ce Dumnezeu l-a înviat pe fiul ei prin intermediul rugăciunii lui Elisei (Pacea fie asupra sa!), s-a aruncat la picioarele lui şi s-a închinat până la pământ.

De asemenea, în Geneza 50:18 şi în 2 Samuel 19:18, se vorbeşte despre acest lucru. Astfel, luând toate acestea ca total, termenul de proskuneo poate implica divinitatea lui Petru, David, Elisei, la fel ca şi divinitatea altora.

Pe de altă parte, traducerile selective trebuie doar presupuse, deoarece se ştie că soldaţii romani s-au plecat (proskuneo) în faţa lui Isus (Pacea fie asupra sa!), însă nu l-au adorat, aşa cum găsim tradus în Biblie. Mai mult decât atât, ei l-au batjocorit, oferindu-i acelaşi salut ca şi regilor sau conducătorilor din acea perioadă. În acelaşi mod, atunci când alte persoane s-au plecat (proskuneo) în faţa lui Petru, David sau Elisei, precum şi stăpânului acelui sclav etc., aceştia şi-au arătat respectul lor faţă de cei amintiţi, conform obiceiurilor acelor vremuri. Aşadar, acelaşi lucru s-a petrecut şi cu Isus (Pacea fie asupra sa!).  

Acest subiect poate fi rezumat prin intermediul următoarei întrebări:

Atunci când oamenii s-au plecat (proskuneo) în faţa lui Isus (Pacea fie asupra sa!), ei au făcut aceasta ca în faţa unui Dumnezeu?!

Dacă da, atunci de ce nu s-au rugat lui? Nu este menţionat nicăieri în Biblie că vreo persoană s-ar fi rugat lui Isus (Pacea fie asupra sa!), iar acest lucru atestă faptul că drepturile lui Dumnezeu au fost îndreptate doar către El, Unicul, acestea fiind realizate atât de apostoli, cât şi de Isus însuşi (Pacea fie asupra sa!). În Luca 4:8, Isus (Pacea fie asupra sa!) a spus:

„...Să te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti.”

Ceea ce putem înţelege din acest verset este nu doar faptul că Isus (Pacea fie asupra sa!) i-a îndreptat pe oameni către adorarea lui Dumnezeu, însă le-a cerut şi ca toate serviciile (în greacă, latreuo, care poate fi definit ca a Îl sluji (pe Dumnezeu), în timpul unui serviciu religios, a Îl adora.) să îi fie oferite lui Dumnezeu.

Dincolo de cuvântul precizat înainte, proskuneo, latreuo înseamnă a aduce un omagiu religios. În mod semnificativ, din cele peste 22 de utilizări ale acestui cuvânt în Noul Testament, nicăieri termenul latreuo nu este utilizat cu referire la Isus (Pacea fie asupra sa!). Atunci, de ce anumiţi oameni s-au prosternat în faţa lui Isus (Pacea fie asupra sa!), în concordanţă cu obiceiurile perioadei în care trăiau, însă niciodată nu i-au adus omagii religioase (latreuo)?! Ei au oferit această onoare doar lui Dumnezeu şi acelaşi lucru l-a făcut chiar şi Isus însuşi (Pacea fie asupra sa!).

 

● Învierea

Unii îi atribuie divinitatea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) bazându-se pe presupusa lui înviere. Acest subiect este unul critic, fiind piatra de temelie a credinţei creştin-ortodoxe, în cadrul căreia se consideră că Isus (Pacea fie asupra sa!) a murit pentru a şterge păcatele întregii umanităţi.

Conceptele de înviere, răstignire şi ispăşire au fost discutate pe larg în această carte. În acest moment, important este faptul că mulţi dintre creştinii timpurii se îndoiau de răstignire, deoarece niciuna dintre Evanghelii nu a adus vreo dovadă în acest sens.

Joel Carmichael, autorul cărţii Moartea lui Isus, a spus:

„Cine ar fi putut fi martor la aşa ceva?... Nu doar că apostolii l-au părăsit pe Isus şi au dispărut de lângă acesta, ei neapărând, în mod surprinzător, nici măcar în timpul încercărilor la care Isus a fost suspus, nici la execuţie; dar niciunul dintre ei nu l-a îngropat pe Isus.”

De aceea, din acest punct de vedere, ne punem întrebarea dacă apostolii sunt adevăraţii autori ai Evangheliilor, însă vom reveni la acest subiect mai târziu.

Mulţi învăţaţi sunt de acord că autorii Evangheliilor nu au lucrat la altceva decât la erezii atunci când au înregistrat presupusa răstignire. Chiar şi Noua Evanghelie Catolică admite acest fapt:

„Cei patru evanghelişti diferă puţin în ceea ce priveşte cuvintele înscrise (pe cruce), fapt ce arată că ei citau din memorie şi erezia este evidentă.”

Acest fapt a fost recunoscut încă din timpul lui Isus (Pacea fie asupra sa!), însă el a fost acoperit cu măiestrie de către cei care credeau cu tărie că autorii Evangheliilor s-au aflat în primul rând la răstignire şi că au avut memorie fotografică.

În realitate, toţi apostolii l-au părăsit pe Isus (Pacea fie asupra sa!) în grădina Ghetsimani, după cum ne spune Marcu 14:50:

„Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.”

Este posibil ca Petru să îl fi urmărit pe Isus (Pacea fie asupra sa!) de la distanţă, însă doar atât cât i-a permis mai marele preoţilor, Caiafa. Aici, „piatra” (pe care Isus – Pacea fie asupra sa! – a promis că îşi va construi biserica, după cum găsim în Matei 16:18-19) a negat de trei ori că l-ar fi cunoscut pe Isus (Pacea fie asupra sa!). (Oare chiar a spus Isus – Pacea fie asupra sa! – „piatră”? Poate ceea ce el a spus cu adevărat a vrut să însemne „Satana” şi „ofensă”, după cum ni se spune doar cinci versete mai încolo.) Oricum, Petru nu a fost unul dintre autorii Evangheliilor. Aşadar, unde s-au aflat aceştia?  În Matei 27:55 şi Luca 23:49 ni se spune că „observatorii” nu au fost prezenţi la răstignire, aşadar, putem numai să ghicim.

Cu privire la presupusa înviere, cele patru Evanghelii (Matei 28, Marcu 16, Luca 24 şi Ioan 20) nu s-au pus de acord asupra la ceea ce s-a întâmplat în timpul răstignirii. Spre exemplu, în ceea ce priveşte ceea ce s-a întâmplat la mormânt...

Matei: „... Maria Magdalena şi cealaltă Marie...”

Marcu: „... Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salome...”

Luca: „...femeile acestea, şi altele împreună cu ele...”

Ioan: „... Maria Magdalena...”

 

De ce au mers acestea la mormânt?

Matei: „... au venit să vadă mormântul...”

Marcu: „...au cumpărat miresme ca să se ducă să ungă trupul lui Isus.”

Luca: „...au adus miresmele pe care le pregătiseră.”

Ioan: Nu se oferă niciun motiv.

 

S-a petrecut în acel moment un cutremur (ceva ce în mod sigur nu ar putea trece neobservat)?

Matei: Da.

Marcu: Nu a menţionat.

Luca: Nu a menţionat.

Ioan: Nu a menţionat.

 

Un înger a coborât din Cer în această perioadă (din nou, cum ar fi putut vreunul dintre autorii Evangheliilor să nu observe acest lucru)?

Matei: Da.

Marcu: Nu a menţionat.

Luca: Nu a menţionat.

Ioan: Nu a menţionat.

 

Cine a pus piatra la loc?

Matei: Îngerul

Marcu: Necunoscut.

Luca: Necunoscut.

Ioan: Necunoscut.

 

Cine se afla la mormânt?

Matei: Îngerul.

Marcu: Un tânăr bărbat.

Luca: Doi bărbaţi.

Ioan: Doi îngeri.

 

Unde se aflau aceştia?

Matei: Îngerul a venit la mormânt, a rostogolit piatra şi s-a aşezat pe ea.

Marcu: În interiorul mormântului, stând la dreapta acestuia.

Luca: Cei doi bărbaţi se aflau în interiorul mormântului, stând de o parte şi de                                      cealaltă a acestuia.

Ioan: Cei doi îngeri stăteau în locul unde fusese culcat trupul lui Isus; unul la cap, şi                        altul la picioare.

 

De către cine şi unde a fost văzut pentru prima dată Isus (Pacea fie asupra sa!)?

Matei: Maria Magdalena şi cealaltă Maria, care au mers să îi anunţe pe apostoli.

Marcu: Doar de Maria Magdalena, nu s-a menţionat unde.

Luca: „...doi ucenici se duceau la un sat, numit Emaus, care era la o depărtare de                         şaizeci de stadii de Ierusalim.”

Ioan: Maria Magdalena, în exteriorul mormântului.

Astfel, putem observa că apar mici diferenţe sau că există unele inconsistenţe în ceea ce priveşte poveştile, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă Biblia este o carte a opiniilor sau o carte a lui Dumnezeu. Ehrman a concluzionat că Biblia este o carte deosebit de umană, presărată cu erori, dintre care cele mai mari sunt reprezentate de adăugiri scripturale şi suprimări (intenţionate sau nu).

Heinz Zahrnt, în cartea sa – „Isus din punct de vedere istoric”,  este de acord cu acestea şi afirmă după cum urmează:

„Zilele doctrinelor anistorice şi a inspiraţiei verbale aşa cum se întâmpla cu vechii protestanţi au apus. De acum înainte, Biblia este înţeleasă ca o carte istorică, scrisă şi transmisă de către oameni şi apoi adaptată la aceleaşi legi şi tradiţii, aceleaşi erori, omiteri şi modificări, la fel ca oricare scriere istorică. Omul a creat-o fără a avea niciun fel de inspiraţie divină, fiind realizată de către scriitori individuali, oameni în carne şi oase, care au propriile decizii şi tendinţe în ceea ce priveşte scrierea, care au trăit în interiorul limitat al orizonturilor timpurilor lor, dezvoltând totul conform cerinţelor mediului în care se aflau.”

Mulţi dintre cei care analizează dovezile cu mintea deschisă sunt de acord cu aceste fapte. În definitiv, ar fi putut Dumnezeu inspira fapte atât de inconsistente ca cele pe care le-am discutat în paginile de mai sus? Dacă Biblia este o carte a opiniilor unor oameni, cine ar putea să îi învinuiască pe oameni pentru orice opinie construită din învăţăturile pline de contradicţii găsite în interiorul scrierilor biblice?

Cineva ar putea presupune că, în ciuda diferenţelor, toate cele patru Evanghelii ne învaţă despre răstignire şi acesta este adevărul. Mulţi îşi satisfac propriile minţi prin astfel de gânduri. Alţii se pot întreba ce alte puncte de vedere alternative au fost transformate în cenuşă atunci când au fost distruse un număr cuprins între 250-2000 de acte, epistole şi texte evanghelice în urma Consiliului de la Niceea, când au fost excluse toate acestea din canon. De asemenea, se pot întreba asupra presupusei răstigniri, atât de dezbătută la începuturile epocii creştine. Cu alte cuvinte, ce ştiau aceştia şi noi nu ştim?

Cu privire la presupusa divinitate a lui Isus (Pacea fie asupra sa!), niciuna dintre aceste opinii nu contează. Chiar dacă răstignirea a fost adevărată, ridicarea din morţi a lui Isus (Pacea fie asupra sa!) nu implică divinitatea, la fel cum nu o face pentru copiii ridicaţi din morţi de către Elisei, bărbatul mort care a înviat prin contact cu oasele lui Elisei sau a lui Lazăr, cel înviat din morţi de către Isus (Pacea fie asupra lor!). Mai mult decât atât, Dumnezeu a promis că va învia din morţi întreaga omenire în Ziua Judecăţii... ce vom deveni noi atunci?!

● Preştiinţa

Unii îi atribuie lui Isus (Pacea fie asupra sa!) divinitatea deoarece el avea ştiinţa unor evenimente care chiar au avut loc. Totuşi, nu aceasta este misiunea profeţilor: să aducă profeţia? Nu este acesta exemplul profeţilor care au trăit înainte, chiar dacă niciunul dintre ei nu era de natură divină?

În mod semnificativ, profeţii au doar ştiinţa a ceea ce le-a fost revelat lor, în timp ce Cunoaşterea lui Dumnezeu este absolută. Dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) ar fi fost de natură divină, ne aşteptăm ca ştiinţa sa să cuprindă toate lucrurile. Cu toate acestea, găsim învăţături care vin să anuleze această aşteptare, după cum urmează:

♦ dificil de explicat sunt cuvintele lui Isus (Pacea fie asupra sa!) din Marcu 13:32, spuse cu privire la Ziua Judecăţii:

„Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din Ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”

Autenticitatea acestui pasaj poate cu greu să fie verificată, deoarece o comunitate care îşi dorea să Îl slăvească pe Domnul său ar fi putut construi un astfel de pasaj, în care se arată ignoranţa oamenilor.

● Concluzii privind aceste dovezi

Unii sugerează că, în ciuda tuturor obiecţiilor, dovada absolută a divinităţii lui Isus (Pacea fie asupra sa!) există. Acesta poate fi un argument drept numai dacă fiecare dovadă ar fi contribuit în vreun fel pentru a susţine această concluzie. Nu trebuie ca acestea să fie multe, însă trebuie să fie câteva evidenţe care să susţină acest argument. Chiar şi o pereche de buşteni sau milioane de aripi strânse la un loc îl vor purta pe un om de-a lungul unui râu. O uncie de aur poate proveni de la o pepită mare sau din topirea unei cantităţi de minereu brut. Aduceţi mai multe pietre, mirosiţi mai multă sare şi doriţi-vă un rezultat care să nu fie aluziv, deoarece o mulţime de alte dovezi dispar atunci când există îndoieli cu privire la una dintre dovezi.

Vreuna dintre evidenţele cu privire la presupusa divinitate a lui Isus (Pacea fie asupra sa!) rămâne? Atunci când toate celelalte dovezi pică, câţiva clerici au pretins că Isus (Pacea fie asupra sa!) era înzestrat cu Duhul Sfânt, iar acest fapt apare diferit la Petru (Faptele Apostolilor 4:8), Ştefan (Faptele Apostolilor 6:5, 7:55), Barnaba (Faptele Apostolilor 11:24), Elisabeta (Luca 1:41) şi Zaharia (Luca 1:6).

Alţii îl pun pe Isus (Pacea fie asupra sa!) deasupra tuturor, pretinzând că a fost înzestrat cu Duhul Sfânt încă de la naştere. La fel şi cu privire la Ioan Botezătorul, unii spun că acesta nu este asociat cu divinitatea, însă în Luca 1:15, găsim:

„(El) se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale...”

Alţii se raportează la Duhul Sfânt ca la o parte integrală a lui Dumnezeu. Alţii au încercat să înţeleagă totul. Însă tot ceea ce este sigur este faptul că indiferent de natura Duhului Sfânt, acesta este trimis cui doreşte Dumnezeu să îi ofere călăuzirea Sa:

„.Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.” (Faptele Apostolilor 5:32)

Concluzia conform căreia Duhul Sfânt este ferit celor care ascultă de Dumnezeu are un motiv valid şi acest concept stă la baza Scripturii.  Însă, în acest punct se naşte o altă întrebare: „Cine este acest Duh Sfânt?!”

 

11. Duhul Sfânt

„Eliberat de dorinţe, vei înţelege misterul. Prins în dorinţă, tot ceea ce vei putea să vezi vor fi manifestările.” –   Lao-Tzu

Cu toţii cunoaştem termenul de „Duhul Sfânt”, dar puţini sunt cei care încearcă să îl definească. Cei care fac acest lucru introduc de obicei în definiţie opinia personală şi ambiguă, sancţionată din punct de vedere doctrinar. În mintea celor mai mulţi, această „apă şi ulei” a teologiei eşuează într-o realitate omogenă.

Pe de altă parte, conform înţelegerii islamice, găsim învăţătura remarcabil de concretă conform căreia acest Duh Sfânt este îngerul Gavriil (Pacea fie asupra sa!), cel care a venit cu Revelaţia. Atunci când vorbesc despre Ruh-ul Qudus în Coranul cel Nobil (vezi versetul 2:87), unii (precum Yusuf Ali) îl traduc prin termenul de „duh sfânt”, alţii (ca Mohammed Al-Hilali sau Mohammed Khan) îl traduc ca „Gavriil”, iar alţii (aşa cum găsim în cărţile de Sahih) oferă ambele variante, atât „duh sfânt”, cât şi „Gavriil”, ceea ce reflectă, în credinţa musulmană, că cei doi termeni sunt sinonimi.

În timp ce în islam suntem învăţaţi că Biblia are un grad mai mare sau mai mic de alterare, mulţi musulmani consideră că adevărul islamului poate fi găsit fără îndoială în Biblie. Din moment ce musulmanii argumentează în mod frecvent ideologia islamică pe baza învăţăturilor biblice, ne punem întrebarea: „Cum explică islamul termenul de Duh Sfânt din Biblie?”

Termenul de „îngerul Gavriil” nu poate fi substituit de „Duhul Sfânt” fără a ne raporta la câteva pasaje neplauzibile şi pline de nonsens din Biblie. Astfel, provocarea pentru musulmani este fie să aducă un sens în aceste discrepanţe, dintr-o perspectivă biblică, fie să se oprească din argumentarea islamului pe baza Bibliei. Aceasta pare a fi o provocare cinstită, deoarece, altfel, musulmanii pot fi acuzaţi de aceeaşi lipsă de sinceritate de care ei îi acuză pe creştini şi anume, să aleagă doar acele versete biblice care le servesc pentru a îşi atinge scopul, în timp ce, fără nicio dovadă, doresc să discrediteze acele versete care dovedesc în mod necorespunzător ideologia lor.

Totuşi, este nevoie să luăm în considerare cel puţin două puncte, astfel încât să putem să înţelegem Biblia dintr-o perspectivă islamică:

♦ primul are în vedere exactitatea îndoielnică a Bibliei, care va fi discutată în ultimele capitole ale acestei cărţi, dedicate în mod special acestui subiect;

♦ cel de al doilea, care coincide cu primul, este acela că musulmanii nu pretind că Biblia este Revelaţia nealterată a lui Dumnezeu pentru a susţine în acest fel cuvintele Coranului cel Sfânt şi a islamului. Mai degrabă, musulmanii consideră că Biblia conţine atât adevăruri de origine divină, cât şi adăugiri umane. Într-adevăr, erorile biblice au trecut dincolo de limite, ajungând de la copierea erorilor la adăugirile doctrinare motivate, ştergeri, traduceri adaptate şi, în unele cazuri, chiar falsuri. Astfel, încrederea în argumentele unitarienilor, creştinilor şi musulmanilor se concentrează nu doar la aderenţa acestora la credinţa în adevărul revelat, ci şi la recunoaşterea şi tăgăduirea erorilor scripturale.

Haideţi să luăm, spre exemplu, cuvântul grecesc pneúma. În Biblie, acest termen este tradus prin intermediul cuvântului „spirit”. Cu toate acestea, Kittel şi Friedrich, în Dicţionarul teologic al Noului Testament ne spun că:

„Termenul de pneúma poate însemna mult mai mult, precum: vânt, respiraţie, viaţă, suflet, transferat (într-un sens metaforic) sentimentului de duh, pneúma mantic (duhul care stârneşte şi inspiră – «mantic»: referitor la profeţie), pneúma divină (despre care autorii au spus: «Dar nu există nicăieri în greacă vreo referire personală la Duhul Sfânt.»), pneúma stoicismului (o filosofie grecească antică, la care puţini subscriu în zilele noastre) şi apare, de asemenea, o dezvoltare non-grecească a sensului acestui cuvânt.”

Citind cele de mai sus, am observat că traducătorii Bibliei şi-au asumat licenţe literare considerabile, deoarece se poate vedea că traducerea termenului de pneúma nu este nicăieri aceea de „duhul sfânt”. Conform textului de mai sus (care este considerat pe scară largă, de către cei mai mulţi învăţaţi, a fi unul de referinţă pentru acest subiect), termenul de pneúma poate avea diferite posibilităţi de traducere. Bineînţeles, „sfântul vânt” sau „sfânta respiraţie” nu ajută doctrina trinitariană aşa cum o face „duhul sfânt”, dar ce ar trebui să facă un traducător? Acesta ar trebui să caute să redea adevărata Revelaţie a lui Dumnezeu sau să manipuleze minţile astfel încât să ajute legile instituţionale? Haideţi să observăm răspunsul lui Jason BeDuhn la această întrebare. El a spus în lucrarea sa – „Adevărul în traducere”:

„În studiul nostru cu privire la utilizarea termenului de «spirit» în Noul Testament, nu am găsit nicio traducere care să urmeze îndeaproape gramatica, sintaxa, contextul literar sau mediul cultural existent sau să observe toate acestea cu completă consistenţă. Traducătorii tuturor versiunilor pe care le-am comparat au permis interferenţele teologice să intervină în acurateţea textului biblic. Într-un punct sau altul, cu toţii au utilizat termenul de «Duh Sfânt», chiar şi în pasajele în care termenul de «duh» este utilizat cu un sens total diferit... nicio traducere nu foloseşte o consistenţă perfectă sau o utilizare precisă a numeroaselor moduri de utilizare sau de nuanţe ale cuvintelor «duh» şi «Duhul Sfânt».”

Apoi, putem observa ca o „coincidenţă” surprinzătoare diferenţele dintre cartea lui Ioan, care este în mod dramatic cea mai poetică dintre toate celelalte Evanghelii, şi modul său unic de utilizare al termenului de pneúma manta, cu semnificaţia pe care am amintit-o mai sus. Atât de mari sunt aceste diferenţe încât experţii teologi admit cu surprindere că, dacă se compară textele biblice ale lui Marcu şi Matei cu cele ale lui Ioan, se poate observa o foarte rară utilizare a termenului la primii doi faţă de ultimul.

Uniţi aceasta cu faptul că doctrina Trinităţii şi a întrupării provin în primul rând din interpretări poetizante forţate ale scrierilor lui Ioan şi apoi dintr-un mic ajutor scriptural provenit de la celelalte Evanghelii, fapt pentru care ponderea acestor doctrine transformă fundaţia lor într-una de calitate inferioară.

În mod incontestabil, există o gamă largă de interpretare a Scripturilor. Câţiva dintre cei care citesc Biblia pot înţelege termenul de „Duh Sfânt” ca fiind ceva care nu poate fi definit, însă a treia parte a divinităţii, înrudit cu pneúma stoicismului sau cu o semnificaţie neautentică care s-a dezvoltat în perioada după venirea Revelaţiei. Alţii consideră că Dumnezeu este Unul, fără partener sau subdiviziuni, şi caută să găsească ceea ce este raţional şi justificat, în concordanţă cu logica. Pentru acest grup, noţiunea de „Duh Sfânt” nu poate fi înţeleasă decât ca o referire la o entitate tangibilă separată şi distinctă faţă de Dumnezeu.

Un exemplu despre transformările pe care Biblia le suferă în urma traducerii şi a concluziilor care variază în ceea ce priveşte consecinţele este acela al termenului de paraclete (care provine din grecescul parakletos), ce poate însemna „ajutor, apărător, mediator, mângâietor”. În alte părţi, acesta este tradus ca fiind „susţinător, ajutor”. Opinia lui Harper coincide cu aceea de „susţinător”. De ce este acest fapt important? Deoarece termenul de paraclete apare doar în cinci locuri în Biblie şi toate doar în scrierile lui Ioan: Epistola 1 după Ioan 2:1, Evanghelia după Ioan 14:16, 14:26, 15:26, 16:7.

Putem să afirmăm că acest termen nu exista în minţile celorlalţi autori ai Evangheliilor? Dacă este aşa, atunci putem considera că acesta nu era un cuvânt deosebit de important. În mod contrar, cele cinci pasaje amintite sunt critice. De fapt, emfaza trinitariană a nevoii de a accepta Duhul Sfânt se bazează pe aceste câteva texte citate.

Cineva poate afirma că particularitatea acestei inconsistenţe, pentru cazul în care conceptul de paraclete este atât de important pentru credinţa conform căreia Dumnezeu îşi doreşte ca omul să câştige ceva prin intermediul Revelaţiei, însă, dacă lucrurile stau aşa, ne punem întrebarea de ce acest termen nu a produs un atât de mare impact şi la ceilalţi trei evanghelişti, care nici măcar nu l-au menţionat? Oricare ar fi motivul, paraclete este unul dintre cei mai greşiţi termeni căruia i se atribuie semnificaţia de „Duh Sfânt”. Chiar şi traducerile mai moderne ale Bibliei tind să penduleze între aceste mari discordanţe academice, iar termenul de paraclete este definit ca „sfătuitor” sau „mângâietor”. Traducerea corectă ca „ajutor, apărător, mediator, susţinător, apărător sau ajutor” ar implica o entitate fizică, ce va fi conştientă de faptul că „unele urme ale utilizării originale a termenului de parakletos se află în scrierile lui Ioan şi merge până la conceptul de ajutoare cereşti”. Şi cine ar putea fi un mai mare ajutor ceresc dacă nu Gavriil (Pacea fie asupra sa!), îngerul Revelaţiei?!

În mod similar, în primele secole ale utilizării limbii greceşti, termenul „parakletos a fost un termen utilizat mai mult ca avocat, apărător sau intermediar....cuvântul era utilizat de regulă în consiliile legale şi pentru a denumi martorii dintr-un proces.”[136]

Aceste citate ne ajută să înţelegem ceea ce termenul de paraclete a însemnat cu adevărat în perioada Revelaţiei. Însă, odată cu trecerea timpului, anumiţi teologi au susţinut că ştiu mai bine înţelesul acestui cuvânt şi au dezvoltat semnificaţii radicale, diferite de înţelesul iniţial al acestuia. Mai mult, asocierea termenului de parakletos cu o entitate fizică se dovedeşte a nu fi convenabilă pentru cei care susţineau existenţa Trinităţii şi pare să fi fost evitată cu orice preţ.

Acum, pentru a revizui, amintim:

1. definiţia „duhului sfânt” este eluzivă în creştinism, însă concretă în islam, unde este sinonimă cu Gavriil, îngerul Revelaţiei (Pacea fie asupra sa!).

2. sunt nenumărate definiţii ale termenului de pneúma, dar nicăieri nu apare semnificaţia de „duh sfânt” printre sensurile acestui cuvânt grecesc.

3. numai în conformitate cu „dezvoltarea derivată şi neautentică a sensului termenului non-grecesc” cuvântul pneúma a fost tradus prin „duh sfânt”.

4. cu privire la termenul de „duh sfânt”, teologii creştini depind în mod aproape exclusiv de Evanghelia după Ioan şi prima Epistolă a acestuia.

5. termenul de paraclete nu este menţionat în niciuna dintre cărţile Noului Testament.

6. traducerea corectă a termenului de paraclete pare să implice o entitate materială, care poate fi fie umană, fie angelică.

Cu aceste lucruri fixate puternic în minte, nu ne rămâne decât să căutăm semnificaţia termenului de paraclete în cele cinci versete ale Noului Testament, în care acest cuvânt apare. Astfel, le vom lua în ordine:

1. În Epistola 1 după Ioan 2:1, Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) este văzut ca un „paraclete” (aici tradus ca mijlocitor):

„... Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit.”

Aşadar, oricare ar fi semnificaţia termenului de paraclete (mijlocitor, ajutor, susţinător), Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost aşa ceva, conform acestui verset.

2. În Ioan 14:16-17, putem citi:

„Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; ~ şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi.”

Observaţi utilizarea adjectivului „altul” în expresia „un alt Mângâietor”. Cuvântul grecesc utilizat în acest verset este allos, al cărui sens este de „altul” acolo unde se află mai mulţi, diferenţiindu-se de heteros, care înseamnă „altul” din doi...  Acesta este un termen specific, care nu lasă niciun loc pentru interpretări. Astfel, în acest verset, Isus (Pacea fie asupra sa!) i-a sfătuit pe apostolii săi – şi, prin extensie, întreaga umanitate – să anticipeze venirea unui alt paraclete (de ex., un ajutor), care va veni după ce misiunea sa va lua sfârşit. El nu vorbeşte doar despre un alt ajutor, ci despre o persoană caracterizată prin onestitate (duhul adevărului), care va aduce un mesaj ce va rămâne pentru eternitate (care să rămână cu voi în veac). Am putea concluziona că acest „altul” (acel altul din mai mulţi) este ultimul profet dintr-o generaţie lungă de profeţi, care va aduce Revelaţia finală? Nu este această concluzie mai confortabilă decât a pretinde că Isus (Pacea fie asupra sa!) descrie un „duh sfânt” mistic, care provine de la dezvoltarea neautentică a sensului acestui cuvânt?

Pe de altă parte, concluzia că Isus (Pacea fie asupra sa!) este unic într-o formă „născută, iar nu făcută, fiul lui Dumnezeu”, alături de faptul că este altul din mai mulţi, fiecare dintre aceştia având aceeaşi descriere cu Isus (Pacea fie asupra sa!) – descris prin paraclete – nu doar că este nefondată, ci este chiar contrară Scripturii.

Ca nu cumva să existe vreo confuzie asupra acestui punct, Noul Testament confirmă faptul că termenul grecesc pneúma (tradus mai sus prin „duh”) nu se limitează la fiinţe mistice, dar se poate referi la oameni în carne şi oase, buni şi răi în acelaşi timp. Spre exemplu, în Epistola I către Ioan 4:1-3, găsim:

„Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. ~ Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; ~ şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum.”

Acest verset clarifică natura umană a anumitor „duhuri” (pneúma), însă musulmanii sunt de părere că acest verset atestă compania lui Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) în Compania lui Dumnezeu, deoarece „... orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu...”. Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a afirmat acelaşi lucru, la fel cum o fac toţi musulmanii şi la fel cum apare şi în Coranul cel Sfânt.

3&4. Cea de a treia referire la paraclete este în Ioan 14:26, une putem citi:

„Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.”

Cea de a patra referinţă o putem afla în Ioan 15:26, unde putem citi aproximativ acelaşi lucru. Din nou, trinitarienii îşi pot justifica misticismul prin intermediul acestui verset.

Alţii percep acest verset ca fiind o referire la un profet care îi va aminti lumii întregi de mesajul adevărat al lui Isus (Pacea fie asupra sa!), ca fiind opus căii greşite care s-a dezvoltat în credinţele şi doctrinele generaţiilor de mai târziu. Încă o dată, musulmanii sugerează că toţi creştinii ar trebui să considere că acest profet nu este altul decât Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi că mesajul cu care a venit nu este altul decât Coranul cel Glorios. Uniunea spuselor:

„...şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac...” (Ioan 14:16, 15:26, 16:13)

„...pe care lumea nu-L poate primi...” (Ioan 14:17)

va căpăta un sens doar dacă profeţia lui Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) va fi acceptată ca fiind adevărată. După cum am discutat deja, atât Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), cât şi Coranul cel Glorios sunt martori ai adevărului cu care Isus (Pacea fie asupra sa!) a venit. Mai mult decât atât, Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a avut reputaţia de a fi cinstit („duhul adevărului”) de-a lungul întregii sale vieţi, fiind numit astfel chiar şi de către duşmanii săi, care îi spuneau As-Saadiq Al-Ameen, ceea ce înseamnă „cel demn de încredere”. Cu toate acestea, mulţi oameni nu vor asculta nici ceea ce a spus el, nici nu vor urma mesajul cu care acesta a venit.

5. Ultima menţiune a lui Isus (Pacea fie asupra sa!) ca paraclete este în Ioan 16:7, unde ni se spune:

„Totuşi vă spun adevărul: vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite.”

Această ultimă referire la acest paraclete lasă locul interpretărilor doctrinare. Trinitarienii pot continua să se refere la Duhul Sfânt, însă în acest verset neagă această posibilitate. Cum anume se face acest lucru? Isus (Pacea fie asupra sa!) a insistat asupra faptului că dacă el nu va pleca, acest mângâietor (paraclete) nu va sosi, chiar dacă nenumărate pasaje biblice vorbesc despre venirea unui „duh sfânt” în, sau după perioada în care a trăit Isus (Pacea fie asupra sa!).[137] Însă, ambele afirmaţii nu pot fi adevărate şi cea mai logică concluzie pe care o putem trasa, dacă vom considera Biblia ca fiind de încredere, este acela că „duhul sfânt” şi „paraclete” sunt sinonime.

Pentru a mări şi mai mult confuzia, Isus (Pacea fie asupra sa!) pare să se contrazică el însuşi. În Ioan 14:17, acest paraclete este preexistent:

„...dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi.”

Acest lucru are sens, luând în considerare faptul că Isus (Pacea fie asupra sa!) însuşi se identifică cu acest paraclete în 1 Ioan 2:1. Cu toate acestea, în Ioan 16:7, acest paraclete este prezis:

„Totuşi vă spun adevărul: vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite.”

Care este concluzia bisericii la toate acestea?!

„Acest paraclete este alt paraclete, în care Isus a venit, dar care nu este Isus (14:18, 16:7).”

Unii acceptă această explicaţie. Alţii cred că Isus (Pacea fie asupra sa!) a vorbit despre el însuşi în primul caz şi apoi despre un alt profet în cel de al doilea caz. Milioane de musulmani consideră că acesta este Profetul Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), care a venit să întregească această profeţie. Problema critică ce se naşte nu este dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) a prezis un profet care va veni după el, ci care dintre mulţii pretendenţii la acest titlu îndeplinesc această profeţie?!

 

12. Răstignirea

„Informaţia cu privire la moartea mea a fost o exagerare.” –  Mark Twain

Scrisoare către New York Journal, ca răspuns la zvonurile cu privire la moartea sa în timp ce se afla în Europa.

Dacă există o piatră de temelie a religiei creştine, atunci aceasta este doctrina răstignirii. Cu toate acestea, dacă ei se aşteaptă ca şi alţii să adopte aceeaşi credinţă, atunci  trebuie să satisfacă acest lucru prin oferirea de dovezi în sprijinul celor afirmate. Cu toţii ştim povestea pe care Biblia o relatează, însă tot la fel se cunoaşte şi faptul că şi alte mituri au fost propagate de-a lungul unor lungi perioade istorice, dar durata şi popularitatea acestor fapte nu le validează în niciun fel. Aşadar, în timp ce mulţi acceptă ideea răstignirii fără a adresa niciun fel de întrebare, alţii nu sunt satisfăcuţi de această idee. Astfel de persoane citesc:

„... că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi.” (1 Corinteni 15:3) şi se întreabă: „Hmm, conform căreia dintre Scripturi?”

Iată cuvintele lui Carmichael:

„În ciuda întregii insistenţe, tot ceea ce a fost realizat atât în Evanghelii, cât şi în Epistolele lui Pavel pare încurcat. Nicio astfel de credinţă – în moartea şi învierea lui Mesia – nu a fost cunoscută printre evrei deloc şi cu siguranţă ea nu există nici în Scriptura iudaică.”

Pavel însuşi a invitat la criticarea acestui concept de răstignire şi a stârnit nenumărate mistere legate de aceasta atunci când a spus:

„Iudeii, într-adevăr, cer minuni, şi grecii caută înţelepciune; ~ dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri, o nebunie.” (1 Corinteni 1:22-23)

Cu alte cuvinte: „Noi predicăm ceva fără a avea semne şi fără a avea înţelepciune, aşadar cine este cu noi?”

De aceea, nu există nicio surpriză atunci când aflăm că multe persoane consideră că răstignirea este incompatibilă cu Mila lui Dumnezeu. Musulmanii, spre exemplu, cred că Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost salvat de la răstignire, însă a fost făcut să pară că el se afla pe cruce; iar cei care diferă, sunt plini de îndoială, fără a avea nicio cunoaştere (sigură), ci doar conjuncturi pentru a urma aceasta, deoarece, cu siguranţă, el nu a fost ucis:

„...De bună seamă, nu l-au omorât, ~ Ci Allah l-a înălţat la El, iar Allah este Al- ʻAziz, Al-Hakim [Cel Puternic şi Înţelept]!” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 4:157-158]

Dacă sunt persoane care consideră că Isus (Pacea fie asupra sa!) ar fi putut fi Dumnezeu, nu putem să nu ne întrebăm de ce Dumnezeu a permis propria moarte atunci când ar fi avut puterea să se salveze pe El Însuşi. De asemenea, ne întrebăm cum de sunt persoane care consideră că Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost „fiul lui Dumnezeu” şi de ce atunci Dumnezeu nu a răspuns rugăciunii fiului său, care a spus după cum apare citat:

„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. ~ Căci oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide.” (Matei 7:7-8)

Isus (Pacea fie asupra sa!) a cerut salvarea în mod repetat până când „...sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge...” (Luca 22:44)

Acest lucru nu se întâmplă, deşi nicăieri în interiorul textului biblic nu este scris că Isus (Pacea fie asupra sa!) ar fi spus: „Toţi cei care cer primesc, cu excepţia mea.”. În Evanghelia lui Matei, putem citi:

„Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră?” (Matei 7:9)

Să o observăm altfel acum: cine ar fi răspuns cererii unui profet care dorea să fie salvat prin oferirea de câteva zile pe o cruce în loc?! Sau ar fi trimis cumva un soare strălucitor deasupra şi tot oţetul care poate fi scurs dintr-un burete?! Există o atât de mare incompatibilitate aici încât ne întrebăm: dacă oamenii cred în Dumnezeu sau în fiul lui Dumnezeu, care a fost născut, atunci ei nu au nicio problemă să creadă, de asemenea, că Dumnezeu Însuşi ar fi comis suicid (cum putem numi altfel gestul de a permite Lui Însuşi să moară când, fiind Omnipotent, era capabil să se salveze)?! În mod similar, aceşti oameni pot crede că Dumnezeu i-a întors spatele propriului Său fiu într-un astfel de moment în care avea cea mai mare nevoie.

Alte persoane se întreabă: cu ce este compatibil conceptul de Dumnezeu? Ei bine, Tertullian, cel care a formulat ideea de Trinitate, este unul dintre aceştia. Despre el, s-a spus:

„Lui Tertullian i-au plăcut paradoxurile. Pentru el, caracterul divin al creştinismului este justificat nu printr-un punct de vedere rezonabil, ci prin faptul că niciun lucru obişnuit nu putea fi inventat de către mintea umană. Despre răstignirea fiului lui Dumnezeu, el consideră că este un lucru scandalos...”[138]

El afirmă că un astfel de lucru este scandalos. Dacă aceasta este metodologia lui Dumnezeu, nu suntem noi oare îndreptăţiţi să credem în fiecare dintre teoriile asupra divinităţii considerate a fi scandaloase şi că, cu cât acestea sunt mai scandaloase, cu atât este mai bine?

Cineva ar putea afirma: „Isus a murit pentru păcatele noastre!” Întrebarea noastră este următoarea: „De ce? Deoarece Dumnezeu nu ne poate ierta altfel? Deoarece Dumnezeu are nevoie de un sacrificiu?!” Nu aceasta este ceea ce Biblia ne învaţă. Isus (Pacea fie asupra sa!) ne-a învăţat în mod repetat următorul mesaj, pe care îl putem găsi şi în Osea 6:6:

„Căci bunătate voiesc, nu jertfe...”

El nu afirmă acest lucru o singură dată. Regăsim această afirmaţie în mai multe locuri, ca, spre exemplu, în Matei 9:13 sau Matei 12:7. De ce atunci clericii ne învaţă că Isus (Pacea fie asupra sa!) a trebuit să fie sacrificat? Iar dacă el a fost trimis cu acest scop, atunci de ce s-a rugat pentru a fi salvat?!

Mai mult decât atât, de ce trebuie să credem aceasta pentru a fi salvaţi?! Pe de o parte, păcatul originar a avut loc, fie că vrem să credem sau nu. Pe de altă parte, mântuirea este condiţionată de acceptarea (credinţa) răstignirii şi ispăşirii lui Isus (Pacea fie asupra sa!). În primul caz, credinţa pare să fie irelevantă, fie că alegem să credem sau nu; în cel de al doilea, aceasta este o cerinţă obligatorie. În acest caz, se naşte întrebarea: „A plătit acest preţ Isus sau nu?!” Dacă el a plătit acest preţ, atunci suntem deja iertaţi, chiar dacă alegem să credem sau nu. Dacă nu a plătit acest preţ, acest fapt nu contează în niciun fel. În definitiv, iertarea nu are un preţ. O persoană nu poate şterge datoria cuiva şi apoi să ceară încă plata datoriei. Argumentul că Dumnezeu iartă, dar aceasta numai dacă un sacrificiu este oferit nu este dorit de Dumnezeu încă de la început (a se vedea în acest sens Osea 6:6; Matei 9:13 şi 12:7). De aceea, ne întrebăm: de unde provine această formulă? Conform Scripturii, aceasta nu vine de la Isus (Pacea fie asupra sa!). Aşadar, oamenii cred în învăţăturile despre profet mai mult decât cred în învăţăturile aduse de profet?!

Biblia condamnă astfel de priorităţi inversate, după cum a arătat Matei 10:24, în care Isus (Pacea fie asupra sa!) a spus:

„Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de Domnul său.”

De aceea, ce am putea înţelege din următorul verset:

„Şi le-a zis: «Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învie a treia zi dintre cei morţi.»” (Luca 24:46)

Dacă încercăm să înţelegem această pendulare între interpretarea literară şi cea figurativă a acestui fapt, vom observa că doar prin intermediul metaforei putem aduce la un loc dorinţa de sacrificiu a lui Dumnezeu şi moartea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) pentru păcatele întregii omeniri. Mai mult decât atât, referinţele biblice cu privire la moarte sunt cel mai adesea metaforice, aşa cum este şi afirmaţia lui Pavel cu privire la suferinţă:

„În fiecare zi eu sunt în primejdie de moarte...” (1 Corinteni 15:31)

De aceea, este posibil ca această înviere din morţi să nu însemne literal actul de trezire din morţi, ci o moarte metaforică precum:

1. a fost inconştient sau a dormit (ca în expresia „a dormi ca şi mort”).

2. a fost suferind (ca în multe alte analogii biblice cu privire la suferinţă şi moarte).

3. a fost incapabil (ca în expresia „nu am putut face nimic azi-noapte, am fost ca şi mort”).

4. s-a aflat într-un mormânt, destinat morţilor, dar era în realitate în viaţă, nu mort (ca în expresia „şi-a revenit în mod miraculos, s-a trezit din morţi”).

În orice caz, în Matei, 12:40, ni se spune că Isus (Pacea fie asupra sa!) a gândit:

„Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima Pământului.”

Acest verset simplu deschide porţile unui teritoriu relativ pentru mintea umană. „Trei zile şi trei nopţi” arată acest fapt cu claritate. Cu toate acestea, dacă vom crede Biblia, Isus (Pacea fie asupra sa!) a stat în mormânt doar o zi şi două nopţi (vineri noaptea, sâmbătă şi duminică noaptea) în perioada care a urmat răstignirii. Aceasta creează dificultate? Ar trebui să ne gândim, deoarece cuvintele de mai sus sunt răspunsul lui Isus (Pacea fie asupra sa!) căruia i s-a cerut un semn:

„Atunci unii din cărturari şi din farisei au luat cuvântul şi I-au zis: «Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine!» ~ Drept răspuns, El le-a zis: «Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decât semnul prorocului Iona. ~ Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima Pământului.»” (Matei 12:38-40)

Următoarele cuvinte: „...dar nu i se va da alt semn, decât semnul prorocului Iona...” arată, în termeni clari, că acesta este singurul semn pe care Isus (Pacea fie asupra sa!) l-a oferit. Nu vindecarea leproşilor, nu vindecare celui orb, nu ridicarea din morţi a celui mort, nici hrănirea maselor de oameni, nici mersul pe apă, nici oprirea furtuni...NU!... niciun alt semn nu îi va fi oferit de Isus (Pacea fie asupra sa!) cu excepţia semnului prorocului Iona.

Mulţi creştini îşi bazează credinţa pe ceea ce percep a fi un miracol, fie că acesta este scris în Biblie, atribuit unor sfinţi, fie că acesta a apărut dintr-o experienţă personală. Cu toate acestea, Isus (Pacea fie asupra sa!) izolează prezenţa semnelor la semnul lui Iona, numindu-l a fi singurul semn existent. Nu statuile care plâng, nu viziunea Mariei (Pacea fie asupra sa!), nu credinţa în vindecare, nu vorbirea, nu exorcizarea spiritelor, nu apariţia Duhului Sfânt...doar semnul lui Iona. Doar atât. Cei care adoptă semne diferite trebuie să înţeleagă că, în conformitate cu Biblia, fac aceasta împotriva învăţăturilor lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

Luând în considerare această emfază pe care el i-a oferit-o acestui semn, ar trebui să o analizăm. Biblia ne spune că Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost răstignit într-o zi de vineri, ceea ce explică de ce evreii se simţeau sub presiune pentru a accelera moartea sa, alături de ceilalţi doi criminali răstigniţi împreună cu el. Vinerea conduce la sabatul evreiesc, deoarece calendarul iudaic este unul lunar, ceea ce înseamnă că ziua lor se termină la apus. De aceea, apusul din ziua de vineri conduce la sabatul iudaic. Legea evreiască nu permite lăsarea trupurilor să atârne peste noapte (pe cruce sau la spânzurătoare – a se vedea Deuteronomul 21:22-23), dar, de asemenea, interzice luarea trupurilor de pe cruce din moment ce a început sabatul. Dacă unul dintre cei răstigniţi murea în timpul sabatului, evreii nu puteau nici să lase corpul să atârne, dar nici să îl îngroape. Singura soluţie practică era aceea de a grăbi moartea celor condamnaţi şi, de aceea, soldaţii romani au fost trimişi pentru a le rupe picioarele.

Rapiditatea cu care cel răstignit moare nu depinde doar de norocul fiecăruia, ceea ce este impredictibil, ci şi de puterea sa psihică. Multe cruci erau construite cu un scaun sau stativ din lemn pentru picioare, care să suporte greutatea victimei cu scopul de a îi prelungi tortura. În cazul lui Isus (Pacea fie asupra sa!), tradiţia creştină cerea ca picioarele sale să fie fixate în cuie de cruce. Motivul pentru această brutalitate este acela că cel răstignit trebuia să îşi suporte greutatea prin intermediul picioarelor sale fixate în cuie, care măreau în mod teribil agonia. Cu toate acestea, romanii obişnuiau să grăbească moartea celui răstignit prin ruperea picioarelor victimei. Cu niciun mijloc de susţinere a trupului, cel răstignit trebuia să atârne cu corpul suspendat de propriile braţe, care obosea mai tare muşchii respiratori. În cele din urmă, cel răstignit nu mai avea posibilitatea să respire. Mecanismul morţii consta, aşadar, în asfixierea lentă.

Biblia mărturiseşte că soldaţii romani au fost trimişi pentru a îi rupe picioarele lui Isus (Pacea fie asupra sa!), însă acesta era deja mort. Ulterior, el a fost coborât de pe cruce şi pus în mormânt. Când? Vinerea, după-amiaza târziu, înainte de apus. Duminica dimineaţa, înainte de răsăritul Soarelui, Maria Magdalena (Pacea fie asupra sa!) s-a întors la mormânt, după ce s-a odihnit în timpul sabatului, în concordanţă cu legea existentă (Matei 28:6, Marcu 16:6, Luca 24:6). Astfel, aritmetic observăm că a stat în mormânt o noapte (de la apusul Soarelui vineri, până la răsăritul Soarelui sâmbătă) şi încă o zi (până la răsăritul Soarelui din ziua de duminică) şi încă o noapte (de la apusul Soarelui sâmbăta şi până înainte de răsăritul Soarelui duminica). Marele total?! Două nopţi şi o zi – un pic mai puţin decât „cele trei zile şi trei nopţi” despre care vorbea Isus (Pacea fie asupra sa!) cu privire la semnul lui Iona.  Încă o dată, cineva fie trebuie să admită că acea dovadă nu se admite, fie să rescrie regulile matematice.

Încă o piesă a acestui puzzle scriptural trebuie luat în consideraţie. Cuvintele „..După cum Iona a stat...” compară starea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) cu cea a lui Iona. Chiar şi un copil de şcoală ştie că Iona a supravieţuit din momentul în care a fost aruncat de pe vas pentru pierderea greutăţii acestuia şi până când a fost înghiţit de balenă. Din moment ce Iona a supravieţuit pe toată perioada acestui chin, atunci se poate presupune, luând în considerare cuvintele „ca şi Iona”, şi Isus (Pacea fie asupra sa!) a supravieţuit în toată acea perioadă. Este de remarcat faptul că, atunci când mormântul a fost vizitat duminică dimineaţa, fiecare Evanghelie îl descrie pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca fiind „înviat”, având în vedere că pietrele de mormânt erau reci, şi nu calde, şi nu invitau o persoană să se închidă acolo pentru a dormi. Ceea ce lipseşte din Biblie este afirmaţia că Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost înviat. El însuşi a spus:

„Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; acum las lumea şi Mă duc la Tatăl.” (Ioan 16:28)

Dar cum este aceasta diferit faţă de fiecare dintre noi? Unde a afirmat Isus (Pacea fie asupra sa!) că va muri şi va fi înviat mai apoi? Termenul de „înviat” nu poate fi găsit nicăieri. „Înviat din morţi” este utilizat în câteva locuri, dar nicăieri aceasta nu este o afirmaţie a lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Şi, ceea ce este surprinzător, timp de două sau trei secole după aceea, creştinii nu au crezut că Isus (Pacea fie asupra sa!) a murit. Acest fapt poate nu va schimba felul de a gândi al cuiva, dar ar trebui, cel puţin, să ilustreze puncte de vedere rezonabile care apar din cuvintele lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Înţelegerea islamică asupra acestui subiect afirmă profeţia lui Isus (Pacea fie asupra sa!) în timp ce afirmă că învăţăturile scripturale discreditează multe elemente stabilite de către doctrina creştină, dar care consolidează ideologia islamică.

În ultimii ani, mulţi şi-au întărit îndoielile printr-o mulţime de teorii afirmate în anumite cărţi prin care este încercată critica creştină. Una dintre aceste lucrări, Conspiraţia Isus, a lui Holger Kersten şi Elmar R. Gruber, stârneşte un interes particular cu privire la acest lucru, deoarece autorii aduc dovezi puternic care atestă faptul că oricine a fost înfăşurat în giulgiul de la Torino nu a murit. Kersten şi Gruber au propus ca biserica catolică să realizeze impactul devastator pe care o astfel de teorie, dacă ar fi adevărată, l-ar avea. În definitiv, dacă această teorie care sugerează că Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost înfăşurat în giulgiu, dar nu a fost mort, ar fi adevărată, ar lăsa biserica fără acest mort, fără un sacrificiu suprem sau fără o răstignire şi atunci biserica ar rămâne fără biserică. În 1 Corinteni 15:14, găsim:

„Şi, dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră.”

Autorii pretind că biserica a discreditat în mod deliberat puterea giulgiului, chiar şi în ceea ce priveşte probele de datare cu ajutorul carbonului. Ei bine...posibil. Dovada autorilor este substanţială şi logica lor este convingătoare...totuşi, pot greşi. În aceeaşi măsură, ei pot avea dreptate. Sunt şanse şi nu vom şti niciodată adevărul. Singurul lucru pe care îl cunoaştem despre acest giulgiu este acela că biserica catolică nu a luat nicio poziţie cu privire la autenticitatea giulgiului şi nu putem să nu ne întrebăm de ce aceasta, când era cea mai uşoară dintre testări. Dacă acesta este autentic, giulgiul este un pic mai mult decât o ciudăţenie, de aceea, de ce să nu fie tăiate câteva bucăţi insignifiante de pe margine pentru a fi cercetate? Însă nu, păzitorii acestuia ţin giulgiul încuiat sub cheie şi trebuie să ne întrebăm de ce, dacă nu cumva se tem de rezultate.

În ceea ce îi priveşte pe musulmani, aceştia consideră că Isus (Pacea fie asupra sa!) a nu a fost răstignit de le bun început, ci „a fost făcut [cineva] să semene cu el” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 4:157]. Dacă această propunere pare ciudată celor care cred opusul, doctrina răstignirii pare a fi ciudată chiar şi atunci când este alăturată versetului biblic din Deuteronom 21:23, în care ni se spune:

„...cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu...”

Cereri simultane cu privire la infailibilitatea scrierilor biblice şi la învierea divină a lui Isus (Pacea fie asupra sa!) aruncă o lumină cu adevărat ciudată pentru cei care sprijină o astfel de credinţă, ale cărei contradicţii sunt evidente. Fie Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a fost răstignit şi în Biblie s-a strecurat o eroare, fie, în concordanţă cu Scriptura, Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost blestemat de Dumnezeu. Aceasta deoarece profetul lui Dumnezeu, fiul sau partenerul său (oricum o persoană îl priveşte pe Isus – Pacea fie asupra sa!) nu poate fi altfel decât blestemat de Dumnezeu pentru a fi acceptat în rândul oamenilor cu o gândire sterilă sinaptic. Piesele de mai sus pur şi simplu nu se potrivesc cu „pachetul” primit. Ceva dintre acestea trebuie să conducă la recunoaşterea faptului că toate nu sunt nimic altceva decât nişte falsuri. În caz contrar, pachetul ca întreg are calităţi imposibile pentru a îi determina pe oameni să creadă sau poate ar trebui să spunem să fabrice credinţa. În mod similar, încurcate sunt şi datele din Evrei 5:7, care afirmă că, deoarece Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost un om drept, Dumnezeu i-a răspuns rugăciunii de a fi salvat din morţi:

„El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui.”

Acum, ce înseamnă că „Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea”: că Dumnezeu l-a auzit în mod clar, dar că a ales să îi ignore cererea? Nu, aceasta înseamnă că Dumnezeu i-a ascultat cererea. Cu siguranţă nu poate înseamnă că Dumnezeu i-a auzit cererea şi a refuzat să îi răspundă, deoarece, în acest caz, fraza „...şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui.” ar fi lipsită de sens.

Acum, în timp ce musulmanii neagă răstignirea lui Isus (Pacea fie asupra sa!), puteţi observa că ei nu neagă faptul că cineva a fost răstignit. Aşadar, cine consideră musulmanii că a fost răstignit în locul său? Este un punct de vedere discutabil şi nu atât de important. Unii pretind că Allah l-a ridicat pe Isus (Pacea fie asupra sa!) la Ceruri şi a modificat caracteristicile lui Iuda pentru a îl face pe acesta să semene cu Isus (Pacea fie asupra sa!), cu rezultatul final că acesta a fost răstignit în locul său, spre decepţia celor care urmăreau răstignirea. Ei bine, aceasta este posibil, însă, de asemenea, este posibil să nu fie corect. Nu există nicio dovadă cuprinzătoare care să susţină această opinie, deşi face parte din tradiţia biblică şi coranică ca oamenii să culeagă ceea ce au secerat. În mod notabil, sunt nenumărate persoanele care sunt împotriva ideii ca Iuda să fi fost răstignit în loc, deoarece, conform lui Matei 27:5:

„Iuda a aruncat arginţii în Templu şi s-a dus de s-a spânzurat.”

Aşadar, el nu mai se afla prin preajmă pentru a fi răstignit. Pe de altă parte, Faptele Apostolilor înregistrează faptul că:

„Omul acesta a dobândit un ogor cu plata nelegiuirii lui, a căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele.” (Faptele Apostolilor 1:18)

Aşadar, dacă autorii Faptelor Apostolilor şi Evangheliei după Matei nu sunt de acord în această privinţă, ceea ce s-a întâmplat într-adevăr nu poate fi ştiut cu siguranţă. Probabil că putem observa acest subiect din diferite unghiuri. Chiar dacă ideea ca Iuda să fi fost răstignit în locul lui Isus (Pacea fie asupra sa!) pare a fi forţată din punct de vedere tehnic, poate că ar trebui totuşi să o luăm în considerare; Dumnezeu a arătat cum a reuşit să încurce privirile a doi dintre apostolii lui Isus (Pacea fie asupra sa! – este vorba de tovarăşi apropiaţi, care l-ar fi recunoscut rapid pe acesta) atunci când l-au întâlnit în mod întâmplător pe Isus (Pacea fie asupra sa!), care „a înviat” din morţi, pe drumul către Emaus, când „...ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască.” (Luca 24:16).

Un alt exemplu biblic este cel al Mariei Magdalena care a eşuat în recunoaşterea lui Isus (Pacea fie asupra sa!), care stătea în afara mormântului „..a crezut că este grădinarul.” (Ioan, 20:15) Maria Magdalena?! Nu ar fi trebuit ca ea să îl recunoască, chiar şi în lumina difuză de la răsăritul Soarelui?

Interesant este şi faptul că acest concept de schimbare a persoanei în timpul răstignirii nu este unul nou pentru creştini. Printre creştinii timpurii, corintenii, basidilienii, paulinii şi alţii au considerat că viaţa lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) a fost cruţată. Basilidienii consideră că Simon din Cirene a fost răstignit în locul său, ceea ce pare a fi o sugestie destul de rezonabilă, ţinând cont că Simon este cel care a purtat crucea lui Isus (Pacea fie asupra sa! – pentru aceasta, a se vedea Matei 27:32, Marcu 15:21 şi Luca 23:26).

În mod tipic, toate sectele disidente menţionate anterior au fost acuzate de către biserică că ar fi gnostice şi/sau eretice şi au fost suprimate în mod violent de către majoritatea trinitarienilor, care au condus la uitarea acestor secte timp îndelungat după ce catolicii au preluat conducerea (cea mai recentă amintire şi distrugere a acestora a fost în anul 1850 d.H.).

Pentru a fi corecţi, ideologia gnostică a avut un loc important în multe, dacă nu chiar în majoritatea sau chiar în toate grupurile privite ca fiind disidente de către ortodocşi. Însă, gnosticismul are un loc important chiar şi în ortodoxie, deoarece, ce înseamnă a fi gnostic dacă nu a crede că iniţiaţii săi posedă unele cunoştinţe ezoterice esenţiale necesare pentru mântuire, care nu pot fi nici explicate şi nici justificate? Şi ce a arătat toată această discuţie de până acum dacă nu chiar lipsa unei baze scripturale pentru canonul Trinităţii în ortodoxie?

Dintre grupurile de mai sus, paulinii (al căror nume este posibil să derive de la devotamentul lor faţă de Pavel din Samosata) acordă un interes special cuvintelor lui Pavel din Samosata, care a primit propria învăţătură de la Diodor, capul bisericii nazarinene din Antioh. Învăţăturile sale, la rândul său, au fost preluate din trunchiul ideologic al învăţăturilor unor indivizi precum Lucian (care şi-a luat numele de Arie), Eusebiu din Nicosia şi chiar de la Nestorius (a cărui influenţă s-a extins din estul Europei până în China şi chiar până în Etiopia). Influenţa paulină s-a răspândit într-un spaţiu larg în Europa şi nordul Africii. Însă, atât de completă a fost anihilarea ei de către biserica romano-catolică din timpul perioadei persecuţiilor, încât atât ei, cât şi cărţile lor au fost distruşi în mod complet. Abia la jumătatea secolului al nouăsprezecelea una dintre cărţile lor sacre, Cheia adevărului, a fost descoperită în Armenia şi tradusă. Din acest document, credinţele şi practicile lor pot fi cunoscute.

Paulinii pot fi învinuiţi din cauza ideologiei lor dualistice, acceptarea suicidului şi excesul de ascetism. Notabil este conceptul paulin particular conform căruia Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) a fost doar o fantasmă şi nu un bărbat. Pe de altă parte, paulinii au aderat la credinţa într-o divinitate unică, la naşterea dintr-o virgină, botez şi alte credinţe şi practici care datează încă din timpurile apostolice. În această categorie, trebuie inclusă şi aparenta lor lipsă de organizare sub forma preoţiei sau a unei ierarhii clericale. Liderii lor se căsătoreau şi aveau familii. Ritualurile lor erau recunoscute prin simplicitatea formelor de adorare şi lipsa ritualurilor sacre: ei nici măcar nu foloseau apă sfinţită. Paulinii au refuzat să utilizeze orice fel de obiecte de adorare: nu aveau nici imagini şi nici chiar cruci. Ei considerau folosirea imaginilor a fi idolatrie şi departe de învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!) şi în contradicţie cu cea de a doua poruncă. Doctrina întrupării se pare că era negată de către ei, la fel cum erau şi doctrinele păcatului originar sau al Trinităţii – toate acestea fiind respinse din cauza lipsei unor dovezi din Scripturi. De asemenea, ei au negat presupusa răstignire a lui Isus (Pacea fie asupra sa!) şi, prin urmare, au respins şi doctrinele învierii, înălţării la Cer, ispăşirii de păcate şi mântuirii. Mai mult decât atât, au evitat botezul copiilor, considerându-l a fi o inovaţie aflată departe de învăţăturile şi practicile lui Isus (Pacea fie asupra sa!) şi au pretins că acest fapt nu este corect din moment ce copiii nu au capacitatea şi nici maturitatea credinţei şi a căinţei. Ei au boicotat Crăciunul afirmând că este o sărbătoare nelegitimă, construită ca o concesie făcută păgânilor, care obişnuiau să sărbătorească renaşterea zeului Soare la trei zile după solstiţiul de iarnă, pe 25 decembrie, în cadrul festivalului anual Sol Invictus (Soarele invincibil). Ei considerau că nu există un model mai bun decât dulgherul care a fost considerat tatăl lui Isus (Pacea fie asupra sa!), însă, pentru credinţa lor, ei au trebuit ucişi.

Chiar şi peste secole, paulinii au fost hăituiţi oriunde erau găsiţi. Împărăteasa Bizanţului, Teodora, a restabilit adorarea imaginilor în Constantinopol în secolul al nouălea, după cum a remarcat Gibbon:

„Inchizitorii ei au explorat oraşele şi munţii din Asia inferioară şi cei care o adorau pe împărăteasă au afirmat că, în timpul unei domnii scurte, o sută de mii de paulini au fost ucişi prin sabie, spânzurare sau ardere.”

Paulinii au fost trimişi din Armenia în Tracia şi chiar Bulgaria. De acolo, ei s-au răspândit în Serbia, Bosnia şi Herţegovina, nordul Germaniei, vestul Franţei şi sudul Italiei. Pe calea mării, ei au ajuns în Veneţia, Sicilia şi sudul Franţei. Expansiunea rapidă a teologiei pauline, care pare să o fi renăscut pe cea cathari (semnificând „cea pură”) în jurul secolului al unsprezecelea, a devenit o adevărată ameninţare pentru biserica catolică şi a fost condamnată de către Consiliul de la Orléans din 1022, de cel din Lombard din 1165 şi de cel de la Verona din 1184. St. Bernard de Clairvaux i-a descris pe Cathari astfel în cartea lui – O istorie a Inchiziţiei în Evul Mediu:

„Dacă îi interogai, nu păreau altceva decât creştini; din conversaţia lor, nimic nu era condamnabil, deoarece nu spuneau mai mult decât ceea ce putea fi dovedit. În ceea ce priveşte morala eretică, ei nu păcăleau pe nimeni, nu forţau pe nimeni şi nu loveau în nimeni; obrajii lor erau palizi din cauza postului, ei nu mâncau pâinea leneviei, mâinile lor munceau pentru a îşi asigura traiul.”

Cu toate acestea, biserica i-a condamnat pe cathari, nu din cauza eticii şi sincerităţii lor, ci din cauza teologiei. Înainte de Inchiziţia Medievală din secolul al treisprezecelea, biserica nu a putut să îi condamne, însă apoi, deschizând porţile ostilităţii care se afla acolo de câteva secole, ei au aplicat întreaga forţă asupra celor pe care îi urau, cu o răzbunare suficientă pentru a stabili autoritatea lor şi a îi distruge pe inamicii lor. Pierderea paulinilor, a cathari-lor şi a altor secte „eretice” viguroase creştine este mărturie a teribilei eficacităţi a curăţirii religioase realizate de către Inchiziţia Medievală şi a perioadelor ulterioare de persecuţie. F. C. Conybeare comenta asupra acestui subiect în cartea lui – Cheia adevărului:

„Acesta a fost un jurământ al celor aleşi pentru a îi boteza prin botezul lui Hristos, a îi bate, a îi închide, a îi tortura, jigni, răstigni, lovi, să le aducă suferinţă şi să îi condamne pentru toate tentaţiile acestei lumi. Ale lor erau lacrimile şi sângele vărsat de-a lungul mai multor secole de persecuţie puternică în ţările din Est şi, dacă am calcula numărul puritanilor din Europa, atunci povestea faptelor lor reprobabile realizate prin persecuţiile propriilor lor biserici va atinge o dimensiune atât de mare încât ne va îngrozi. Şi, din păcate, este greu de afirmat că inchizitorii nu ştiau ce fac.”

Astfel, se poate observa că biserica catolică a fost foarte eficientă în eliminarea oponenţilor săi, iar aceasta nu este o surpriză pentru cei care studiază metodologia lor. Nivelul lor de sălbăticie nici măcar nu îi cruţa pe propriii lor oameni, deoarece din timp în timp îşi sacrificau propriii oameni pentru a se asigura de eliminarea completă a unitarienilor. Spre exemplu, populaţia mixtă formată din catolici şi unitarieni din Beziers, din sudul Franţei, au fost atacaţi fără pic de milă. În cartea sa, Istoria Inchiziţiei din Evul Mediu, Henry Charles Lea aduce în discuţia întreaga oroare a invadatorilor:

„De la copilăria înconjurată de arme la vârsta şovăielilor, niciunul nu a fost cruţat (şapte mii se spune), cu toţii fiind sacrificaţi în biserica Mariei Magdalena, unde se aflau pentru a le fi oferit azil... iar numărul total de persoane sacrificate a ajuns la aproape douăzeci de mii...”

Tortura inchizitorilor era oribilă, deoarece ea nu se oprea odată ce oamenii mărturiseau. Din momentul în care reuşeau să obţină o mărturisire, tortura reîncepea, pentru a primi de la ei numele asociaţilor, până când ultima picătură de informaţii era stoarsă din cojile mutilate a ceea ce a fost cândva o fiinţă umană.

Odată acuzat, bietului om i se garanta suferinţa. Cel torturat ceda şi făcea mărturisirea cerută – chiar dacă nu reprezenta adevărul, aceasta era disperarea victimei de a ajunge la un final cu toată suferinţa sa.

În mod oribil, protestele de nevinovăţie şi chiar jurământul ortodoxiei nu aduceau eliberarea, deoarece victimele care îşi afirmau credinţa ortodoxă erau supuse la un test al credinţei şi în acest caz biserica şi-a demonstrat întreaga măsură a creativităţii. Încercări la care se foloseau apa şi focul erau adesea popularizate de către biserica catolică, iar mai apoi sancţionate, doar pentru a introduce Judicium Dei (Judecata lui Dumnezeu), un concept bazat pe superstiţii. Se credea că puritatea apei nu putea accepta vinovăţia trupului, fapt pentru care cei care pluteau deasupra apei erau judecaţi, învinovăţiţi şi executaţi, cei care se înecau erau consideraţi a fi nevinovaţi, iar cei care reuşeau să se salveze înainte de a se îneca erau cruţaţi. De asemenea, considerau că flacăra focului pământesc, asemeni celei a Focului Iadului, nu le va face rău celor care erau (în propria viziune) creştini credincioşi cărora li s-a promis Paradisul. Testul „fierului încins” era cel mai des utilizat, deoarece era simplu şi disponibil imediat. În timpul acestui test, cel acuzat trebuia să care un fier înroşit în flăcări timp de câţiva paşi, de regulă nouă. Judecata era oferită fie în timpul testului (cei care se ardeau erau consideraţi a fi vinovaţi), fie câteva zile mai târziu (cei ale căror răni erau vindecate erau declaraţi inocenţi, în timp ce cei ale căror răni se infectau erau consideraţi vinovaţi). Existau şi alte varietăţi ale acestei pedepse, ca cea de a observa vinovăţia persoanei după gradul de arsură ce apărea în momentul în care un braţ al acesteia era introdus în apă clocotită sau în ulei încins. Puţine persoane nu ar considera aceste metode a fi nebuneşti, însă Consiliul de la Reims, din anul 1157, a ordonat această judecată a lui Dumnezeu pentru a rezolva toate cazurile în care se suspecta erezia.

Acum: de ce toate aceste discuţii despre toate sectele  puţin cunoscute şi deja pierdute? Ei bine, intenţia noastră nu a fost nici aceea de a le slăvi dincolo de meritele ideologiei lor, nici de a simpatiza cu cauza lor, ci mai mult pentru a atrage atenţia asupra ideologiilor creştine alterate, care au devenit obscure în umbra dominată de trinitarianism. Corintienii, basilidenii, paulinii, catharii şi alţii pot fi puţin cunoscuţi în zilele noastre, însă ei practicau ideologii creştine dinamice care au ocupat un loc semnificativ în istorie. Însă istoria, după cum ştim, este scrisă de către cei victorioşi. Ehrman scria:

„Mai mult decât atât, învingătorii, în lupta pentru a implementa creştinismul ortodox, nu au câştigat doar bătăliile lor teologice, ci chiar au rescris istoria conflictelor...”

Biserica catolică a încercat să distrugă în mod sistematic memoria tuturor acestor secte şi a scripturilor lor, diferite de cele catolice, iar în acest sens, ei au cunoscut un deosebit succes. Ţinând cont de metodologia lor vicioasă, acest fapt nu ne surprinde. Mai mult decât atât, încercările istorice de a defăima toate celelalte religii sau secte creştine au afectat minţile populaţiei. Atât de victorioase au fost eforturile lor de a înregistra cărţile lor sfinte celor care păreau a fi cel mai aproape de învăţăturilor părinţilor apostolici şi atât de victorioşi au fost în implementarea practicilor lor şi credinţei în Isus (Pacea fie asupra sa!), încât multe persoane ajungeau să fie privite ca fiind eretice doar pentru că nu îmbrăţişau doctrina „evoluată” a trinitarienilor învingători. Cu alte cuvinte, ei erau condamnaţi pentru nonconformitate cu punctele de vedere care, deşi lipsite de autoritate biblică, au fost selectate de către oameni care aveau poziţii înalte şi propagate pentru oportunitatea politică.

Unul dintre elementele curioase ale istoriei trinitariene este acela că oriunde aceştia au călătorit în lume, au trebuit să îşi impună ideile celor unitarieni. Vizigoţii, ostrogoţii şi vandalii, arienii, paulinii – toţi a trebuit să fie în mod violent anulaţi pentru a putea fi impuse regulile trinitarienilor. Chiar şi în Anglia şi Irlanda există suspiciunea că s-ar fi întâmplat astfel, în ciuda însemnărilor istorice şi că un procent mare de populaţie a fost unitarian înainte de a primi „încurajarea” trinitarienilor. În timp ce unitarienii încercau să îşi impună credinţa prin exemplu şi invitaţie, biserica catolică a răspândit credinţa trinitariană prin lovirea populaţiei cu lamele ascuţite ale constrângerii şi eliminării.

Revizuind aceste perioade istorice lipsite de prejudecăţi, un număr mare de populaţie religioasă a încercat să se opună creştinismului trinitarian, însă cei care au respins răstignirea şi moartea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) nu au fost neapărat puţini. Mulţi ar putea argumenta că la un nivel esenţial, este mult mai plin de sens să afirmăm că Dumnezeu l-a pedepsit pe Iuda pentru trădarea sa decât să credem că l-a torturat pe Isus (Pacea fie asupra sa!) pentru inocenţa sa. Aceasta ar fi mult mai convingător dacă doctrinele ispăşirii şi ale păcatului originar se vor dovedi a fi invalide, deoarece acestea reprezintă presupusa piatră de pe mormântul lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Primul obstacol pentru mulţi dintre oameni este a considera foarte revoluţionar această afirmaţie veche, conform căreia Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) a fost „... mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” [Ioan 1:29], deoarece, pentru mintea trinitarienilor acest verset nu poate avea altă relevanţă decât asociată doctrinei ispăşirii. Cu toate acestea, unitarienii l-au perceput pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca trăind o viaţă plină de sacrificii, cu scopul de a aduce o învăţătură purificatoare care, dacă este adoptată, ar pune umanitatea pe Calea pe care Dumnezeu a hotărât-o.

 

13. Mielul lui Dumnezeu

„Nu este nimic mai rău decât o imagine clară a unui concept neclar.” – Ansel Adams

Mulţi creştini pretind că au găsit dovada răstignirii şi a ispăşirii în Ioan 1:29, care îl numeşte pe Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) a fi „... mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Alţii sunt mult mai speculativi şi aceasta pentru un motiv bun. Pentru a începe, trebuie ştiut că mulţi creştini nu sunt de acord cu semnificaţia acestui concept „al mielului”. Unii caută răspunsuri în traducerile biblice, în timp ce alţii eşuează în a face legătura cu referinţele din Vechiul şi Noul Testament privind „mielul lui Dumnezeu” într-un lanţ logic. Chiar Ioan Botezătorul, pe care acest verset îl citează, pare să fi avut probleme cu acest termen. Creştinii pretind că Ioan Botezătorul ştia cine a fost Isus (Pacea fie asupra sa!) şi l-a identificat în conceptul de „mielul lui Dumnezeu” în Ioan 1:29. Însă, dacă el l-ar fi cunoscut pe Isus (Pacea fie asupra sa!) atât de bine încât să îl identifice în acest verset singular, de ce l-a întrebat pe Isus mai apoi:

„Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” (Matei 11:3)

Printre cei care au dificultăţi în rectificarea inconsistenţelor Vechiului şi Noului Testament sunt chiar clericii înşişi. Noua Enciclopedie Catolică admite inabilitatea lor de a determina originea numelui de „mielul lui Dumnezeu”, deşi încercări există pentru a fi observat acest termen în Isaia (capitolul 35) sau în Faptele Apostolilor (8:32):

„... însă acest text este incapabil să explice această expresie...”

Dicţionarul teologic al Noului Testament a spus:

„Aramaica ar putea oferi, de asemenea, o bază a utilizării acestui cuvânt, atât de «miel», cât şi de «rob». De aceea, baptiştii l-au descris pe Isus în Ioan 1:29-36 ca fiind robul lui Dumnezeu, care înlocuieşte păcatul omenirii prin propriul sacrificiu (Isaia 53).”

Nu vă supăraţi: acesta a fost robul lui Dumnezeu?! Hmm... miel/rob, animal/om... Poate ar trebui să fim mulţumitori că traducătorii şi-au limitat diferenţele în cadrul aceluiaşi regn animal...

Aşadar, putea Ioan Botezătorul, vorbitor nativ de aramaică, să greşească în traducerea termenului din Noul Testament grecesc „amnos”? Este posibil ca traducerea corectă a acestui termen să fie mai degrabă „băiat” sau „rob” decât „miel”? Dacă este aşa, atunci orice referire din Vechiul şi Noul Testament la „mielul lui Dumnezeu” se va rupe mai repede decât banda unei casete într-un turbopropulsor. Prin urmare, este de mare interes faptul pe care îl întâlnim în Noua Enciclopedie Catolică, care este de acord cu traducerea cuvântului aramaic talya’ ca „băiat” sau „rob”, în egală măsură cu „miel”.             

Mai mult decât atât, ideea ca fraza spusă de către baptişti ar fi fost „Iată-l pe robul lui Dumnezeu!” şi nu „Iată-l pe mielul lui Dumnezeu!” este, în opinia lor: „foarte plauzibilă şi mult mai uşor de explicat.”

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu termenul pais theou, care a fost tradus pentru prima dată prin expresia „robul lui Dumnezeu”, considerându-l mai bun decât „fiul lui Dumnezeu”...poate aceasta să fie una dintre instanţele teologice cele mai prejudiciate prin intermediul unei traduceri greşite?! Tot ce este posibil...

În sfârşit, există şi tiparul de-acum familiar al numirii lui Isus (Pacea fie asupra sa!) ca fiind „mielul lui Dumnezeu”, după cum a fost afirmat în Evanghelia după Ioan, însă acest fapt nu se regăseşte în niciuna dintre celelalte Evanghelii, ceea ce implică, într-o opinie minoritară, că acest fapt nu are un fundament solid. Încă odată, acest fapt nu apare în trei Evanghelii, ci doar în una singură ceea ce ne face să credem că fraza nu a fost spusă încă de la început sau nu a fost folosită cu sensul cu care a fost tradusă. Sensul original a fost „robul lui Dumnezeu” (presupunând că fraza a fost utilizată încă de la început) sau ceilalţi trei autori ai Evangheliilor trebuie slăviţi pentru că au refuzat să corupă mesajul prin folosirea ideii abstracte de „miel al lui Dumnezeu”?

Pe de altă parte, dacă ne încredem în Biblie ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să ne întrebăm de ce Dumnezeu nu le-a oferit aceste cunoştinţe celorlalţi trei autori de Evanghelii, în timp ce a oferit-o unuia dintre ei?! Presupunând Obiectivitatea lui Dumnezeu în ceea ce priveşte transmiterea Mesajului său adevărat cât mai precis cu putinţă, trebuie să ne întrebăm care dintre următoarele lucruri este mai posibil:

1. Dumnezeu Cel Infailibil a eşuat în propagarea Adevărului Său de trei ori (ceea ce nu este posibil!);

2. autorul Cărţii lui Ioan, versetele 1:29 şi 1:36, a expus o doctrină falsă în două locuri (acest fapt este posibil, dar haideţi să presupunem că acest fapt nu s-a întâmplat, deoarece atunci ar fi dificil să mai avem încredere în vreuna dintre părţile Bibliei);

3. adevăratul sens al expresiei este „rob al lui Dumnezeu”, însă prejudiciile doctrinale au condus la traducerea expresiei prin „mielul lui Dumnezeu”.

Poate ar trebui să luăm în considerare acest subiect în contextul credinţei creştine privite ca un întreg, deoarece doctrina conform căreia Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost  „... mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29) conduce la ideea de păcat originar şi de ispăşire. În definitiv, de ce este nevoie de un miel de sacrificiu, dacă nu să aducă ispăşirea păcatului originar al întregii lumi.

 

14. Păcatul originar

„Cel care sfârşeşte prin a păcătui este om; cel care se înstrăinează de el este sfânt, iar cel care se făleşte cu acesta este diavol.” – Thomas Fuller

Conceptul de păcat originar era complet străin în iudaism sau în creştinismul estic, acesta fiind acceptat doar în biserica Occidentală. Mai mult decât atât, conceptele creştine şi islamice cu privire la păcat sunt opuse în ceea ce priveşte anumite nuanţe. Spre exemplu, nu există conceptul de „a păcătui cu mintea” în Islam; pentru un musulman, un gând rău devine o faptă bună atunci când persoana refuză să acţioneze conform acestuia. Depăşirea şi respingerea gândurilor rele care preocupă minţile noastre dintotdeauna este un fapt considerat mai degrabă demn de răsplată decât de pedeapsă. Vorbind din punct de vedere islamic, un gând rău devine păcat numai atunci când este dus la îndeplinire.

Gândirea faptelor bune este, de multe ori, contrară naturii umane. Încă de la creaţie, dacă nu se află la mijloc restricţii sociale sau religioase, omenirea a cinat istoric la banchetul unei vieţi pline de pofte şi de abandon. Orgii ale autoindulgenţei care au pavat coridoarele istoriei au apărut nu doar în comunităţile individualiste mici, ci chiar în interiorul celor mai mari puteri ale lumii, care i-au condus pe oameni aproape de autodistrugere. Sodoma şi Gomora se află în vârful acestei liste, însă marile puteri ale lumii medievale – printre care îi includem pe greci, Imperiile Roman şi Persan, ca şi triburile lui Ghinghis Han şi Alexandru cel Mare – au în mod dezonorant astfel de menţiuni. Însă, în timp ce exemplele de decadenţă comunală sunt nenumărate, cazurile concrete de corupţie individuală sunt mult mai frecvente. Aşadar, gândurile bune nu au constituit instinctul primar al omenirii.

Ca atare, înţelegerea islamică este că însăşi gândirea unor fapte bune este demnă de răsplată, chiar dacă acea faptă nu a fost înfăptuită. Atunci când o persoană chiar face o faptă bună, Allah îi multiplică răsplata mult mai mult. Conceptul de păcat originar nu există în Islam şi nu a existat niciodată. Pentru cititorii creştini, întrebarea nu este dacă acest concept de păcat originar există în zilele noastre, ci dacă acesta a existat în perioada de început a creştinismului. Mai mult decât atât, Isus (Pacea fie asupra sa!) ne-a învăţat despre acesta? Se pare că nu. Oricine a adus acest concept, este sigur că a fost altcineva decât Isus (Pacea fie asupra sa!), deoarece el ne-a învăţat în mod repetat:

„Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia Cerurilor este a celor ca ei.” (Matei 19:14)

Nu putem să nu ne întrebăm cum Împărăţia Cerurilor este a celor ca ei, când ştim că pruncii nebotezaţi sunt destinaţi Focului Iadului. Copiii înşişi sunt născuţi cu păcatul originar sau pentru ei este Împărăţia Cerurilor? Biserica nu poate avea ambele căi. În Ezechiel, 18:20, ni se spune:

„...Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el şi răutatea celui rău va fi peste el.”

În Deuteronom 24:16, se repetă aceeaşi idee. Obiecţia ar putea fi aceea că acest fapt se regăseşte în Vechiul Testament, însă acesta nu este mai vechi decât Adam (Pacea fie asupra sa!)! Dacă păcatul originar apare prin Adam şi Eva, acesta va apărea indiferent de Scriptură şi de vârstă!

Islamul ne învaţă că orice persoană este născută cu o stare naturală plină de puritate, însă încercările şi plăcerile lumeşti pot să distrugă acest lucru. Cu atât mai mult, păcatele nu sunt moştenite şi nici Adam (Pacea fie asupra sa!) şi nici Eva nu pot fi pedepsiţi pentru păcatele lor, deoarece Dumnezeu i-a iertat. Aşadar, cum ar putea omenirea să moştenească ceva ce nu mai există? Nu, conform islamului, fiecare dintre noi va fi judecat conform propriilor fapte, căci:

„Niciun om nu va purta povara altuia ~ Şi că omul nu va dobândi decât [rodul] celor pe care le-a agonisit.” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 53:38-39]

De asemenea, ni se mai spune:

„Cel care urmează Calea cea Dreaptă o urmează numai pentru sine însuşi, iar cel care rătăceşte, rătăceşte tot pentru sine însuşi...” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 17:15]

Fiecare persoană va fi responsabilă pentru propriile fapte, însă niciun copil nu va ajunge în Iad pentru că nu a fost botezat şi împovărat cu un păcat încă de la naştere... sau ar trebui să spun greşeala naşterii?!

 

15. Ispăşirea

„Astfel, un Hristos trebuie să piară în fiecare epocă pentru a îi salva pe cei care  nu au imaginaţie?”  – George Bernard Show

Ispăşirea – ce concept! Cui nu i-ar plăcea ca altcineva să preia greşelile pentru fiecare indulgenţă sau transgresiune a lor? Cu toate acestea, indiferent cât de bine sună acest concept de ispăşire, indiferent cât de mulţi oameni îşi doresc ca acesta să fie adevărat, întrebarea critică este dacă acest concept are vreo bază în Adevărul revelat. Ispăşirea va sosi în Ziua Judecăţii pentru persoanele care se bazează pe această mântuire sau vor fi un număr mai mare de bilioane de persoane care se vor afla cu feţele plecate în faţa lui Dumnezeu, atunci când Acesta va anunţa că El nu a promis niciodată un asemenea lucru?

Unii consideră că, şi dacă nu va exista niciun fel de ispăşire în Ziua Judecăţii, Dumnezeu tot le va accepta scuzele. Alţii consideră că viaţa este un şir continuu de dovezi pentru Viaţa de Apoi şi că acea carte a faptelor noastre va fi închisă după ce murim. În definitiv, dacă o scuză în Ziua Judecăţii va fi suficientă pentru mântuire, care este scopul Iadului? Însă, ce greutate are o astfel de căinţă sinceră? O viaţă plină de dreptate presupune negarea tuturor plăcerilor păcătoase, a priorităţilor lumeşti, sacrificiu şi efort. De asemenea, înseamnă uitarea plăcerilor hedoniste de dragul adorării lui Allah; iar aceasta este o dovadă a credinţei persoanei; o credinţă care va cântări greu. Însă, ce greutate va avea căinţa unei persoane în Ziua Judecăţii, când jocul s-a sfârşit, fără a mai exista vreun păcat care să fie evitat, niciun efort lumesc sau compromis care să fie făcut, nicio viaţă dreaptă care să fie trăită; pe scurt, nicio faptă bună care să poată fi făcută pentru a fi dovadă a credinţei persoanei?

Aşadar, autenticitatea ispăşirii are o importanţă critică. Dacă aceasta este validă, ea este cea mai mare binecuvântare pe care Dumnezeu a oferit-o omenirii. Însă, dacă este falsă, ispăşirea nu are o valoare prea mare – ea poate oferi ideea protecţiei şi a satisfacţiei atât timp cât o cari cu tine, în propriul portofel, însă, atunci când vom încerca să plătim cu ea, se va dovedi fără valoare. Atunci cine a autorizat ispăşirea? Dacă Dumnezeu a făcut-o, atunci ar fi o prostie să nu o aprobe. Însă, dacă a fost autorizată de o persoană, va trebui să ne întrebăm asupra autorităţii celor care pretind că vorbesc în numele lui Dumnezeu, din moment ce aceştia nu sunt profeţi.

După cum am discutat în capitolul precedent, lanţul responsabilităţii este clar în această viaţă. Atât Vechiul, cât şi Noul Testament, la fel ca şi Coranul cel Glorios, pun accentul pe responsabilitatea individuală şi ne învaţă că nimeni nu poartă responsabilitatea pentru nedreptăţile altei persoane. Însă, unde a afirmat Isus (Pacea fie asupra sa!) că în cazul său, lucrurile stau diferit? Şi dacă el nu a fost niciodată răstignit (aşa cum am discutat în capitolele anterioare), doctrina ispăşirii se dărâmă încă de la bază.

Cei care găsesc satisfacţie în interpretările slabe ale presupuselor cuvinte ale apostolilor, precum Pavel şi alţi presupuşi profeţi, pot să nu mai cerceteze codul lor individual al religiei şi eticii. Cei care consideră că învăţăturile acestor falşi profeţi sunt adevărate afirmă că Dumnezeu nu a promis niciodată că cei care fac bine în această viaţă, conform cerinţelor Sale, vor primi vreo răsplată în Viaţa de Apoi. Isus (Pacea fie asupra sa!) a repetat în mod constant că această credinţă, în el însuşi, nu este suficientă pentru mântuire:

„Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în Ceruri.” (Matei 7:21)

Atunci când a fost întrebat cum anume putem obţine mântuirea, el a spus:

„...Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.” (Matei 19:17)

Însă, unde în Noul Testament Isus (Pacea fie asupra sa!) le-a spus celor care îl urmau că se pot relaxa, deoarece nu peste multe zile el va plăti un preţ şi toţi vor ajunge în Paradis doar dacă au credinţă? Nicăieri. Din această cauză, atunci când Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost în mod pretins înviat după presupusa sa răstignire şi s-a întors la apostoli, de ce el nu a anunţat această ispăşire? De ce nu a declarat că el a plătit deja pentru păcatele noastre din această lume, trecute, prezente şi viitoare, astfel încât acum putem face totul în virtutea ispăşirii? Însă el nu a făcut-o şi ar trebui să ne întrebăm de ce. Poate pentru că ispăşirea nu este adevărată? Poate pentru că cineva a scris doar nişte dorinţe lăuntrice personale? Ar mai fi cineva surprins să audă că numele acestuia este „Pavel”? O altă doctrină incertă provine dintr-o sursă la fel de incertă?!

În Faptele Apostolilor 17:18, putem citi:

„Unii din filosofii epicurieni şi stoici au intrat în vorbă cu el. Şi unii ziceau: «Ce vrea să spună palavragiul acesta?» Alţii, când l-au auzit că vesteşte pe Isus şi învierea, ziceau: «Pare că vesteşte nişte dumnezei străini.»”

Pavel a pretins că a conceput în mod direct doctrina învierii după cum urmează:

„Adu-ţi aminte de Domnul Isus Hristos, din sămânţa lui David, înviat din morţi, după Evanghelia mea.” (2 Timotei 2:8)

Cu adevărat, conceptul morţii lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) pentru ispăşirea păcatelor omenirii poate fi găsit în Epistolele lui Pavel (spre exemplu: Romani 5:8-11 şi 6:8-9), fapt care nu se regăseşte în niciun alt loc.

În niciun alt loc? Nu apare aceasta din partea lui Isus (Pacea fie asupra sa!)? Este posibil ca oamenii să fi neglijat detaliile critice care stau la baza religiei creştine? Ciudat şi intrigant!! – după cum Alice, din Alice în ţara Minunilor ar fi spus...

În acest punct, discuţiile ar trebui să se întoarcă la lege, deoarece nimeni nu poate fi acuzat pentru că a suspectat pe cineva că a jucat prea repede şi a pierdut pe fondul design-ului modelat de gândirea creştină. Isus (Pacea fie asupra sa!), fiind evreu, a trăit conform Vechiului Testament (legea mozaică). Printre învăţăturile sale, se află:

„...Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.” (Matei 19:17)

De asemenea, mai găsim:

„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. ~ Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece Cerul şi Pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” (Matei 5:17-18)

Unii susţinători fervenţi susţin că această „împlinire” prin intermediul presupusei morţi sau învieri a lui Isus (Pacea fie asupra sa!), a permis ca legile să fie restructurate ulterior. Însă, acest motiv nu funcţionează, deoarece fiecare creştin crede că Isus (Pacea fie asupra sa!) se va întoarce şi îl va învinge pe Antihrist în apropiere de Ziua Judecăţii. Aşadar, dacă misiunea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) pe acest Pământ este de a veni în momentul final, înseamnă că toate lucrurile amintite nu au fost împlinite încă. Aceasta este mai mult ca şi când „totul a fost îndeplinit” ar însemna ceea ce fiecare persoană sensibilă ar presupune că semnifică: concluzia asupra acestei vieţi lumeşti va apărea în Ziua Judecăţii. Şi referindu-ne la cele spuse mai sus: Cerurile şi Pământul nu au dispărut încă. Mai mult decât atât, nu este niciun semn al sosirii lui Isus (Pacea fie asupra sa!) la orizont. Cu toate acestea, acum două mii de ani, Pavel afirmase aceasta ca pe un titlu sigur; aşadar, întreaga lege a fost schimbată.

În amendamentul lui Pavel privind învăţăturile lui Moise şi Isus (Pacea fie asupra lor!) putem citi:

„Şi oricine crede este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise.” (Faptele Apostolilor 13:39)

O declaraţie mai permisivă decât aceasta ar fi greu de realizat. Ne putem imagina cu uşurinţă vocea publicului care strigă: „Te rugăm, lasă-ne să avem mai mult de atât!” Şi apoi găsim:

„Dar acum, am fost izbăviţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” (Romani 7:6)

Sau, dacă îmi permiteţi o parafrazare liberă: „Însă acum vă spun să uitaţi această lege veche, toate inconvenientele cu care a trebuit să vieţuim atât de mult timp şi trăiţi după religia propriilor dorinţe, mai mult decât după vechile legi inconfortabile aduse prin Revelaţie!”

Conform lui Pavel, legea lui Dumnezeu a fost suficient de bună pentru Moise şi Isus (Pacea fie asupra lor!), însă nu la fel de bună pentru restul omenirii. Aici ar trebui să ne punem o scurtă întrebare cu privire la o persoană care se consideră suficient de bună şi de calificată încât să nege legea profeţilor şi care se consideră a fi totul pentru toţi oamenii, după cum chiar el însuşi spune:

„Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi. ~ Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege; ~ cu cei ce sunt fără Lege m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără Lege (măcar că nu sunt fără o Lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub Legea lui Hristos), ca să câştig pe cei fără lege. ~ Am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei. ~ Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.” (1 Corinteni 9:19-23)

Şi ce este rău în a fi totul pentru toţi oamenii? Ceea ce este greşit este faptul că cei care se străduiesc să fie totul pentru toţi oamenii pierd din vedere dorinţa de a fi totul pentru cea mai importantă persoană: ei eşuează în a fi sinceri cu ei înşişi. Acest scenariu înseamnă sacrificarea propriei persoane, care se petrece în orice fel de politică a lumii, deoarece fiecare politician se vinde pe el însuşi astfel încât să câştige interesul majorităţii oamenilor. Problema este că aceşti politicieni nu spun întotdeauna adevărul, însă îşi vând propriul suflet în acest proces. Aşadar, într-un colţ îi avem pe profeţi, printre aceştia fiind inclus şi Isus (Pacea fie asupra sa!), învăţând oamenii despre mântuire prin credinţa însăşi şi fapte. În celălalt colţ se află provocatorul, Pavel, care promite o mântuire fără niciun fel de efort, chiar şi atunci când persoana urmează o viaţă lipsită de orice fel de comandamente; cu alte cuvinte, mântuirea prin intermediul credinţei, fără fapte. Astfel, nu este nicio mirare că Pavel a reuşit să câştige oamenii cu acest text!

Iacov a considerat că doar credinţa singură nu este suficientă pentru mântuire. El a spus:

„...credinţa fără fapte este zadarnică.” (Iacov 2:20)

El îi condamnă cu sarcasm pe cei care se raportează strict la credinţă pentru mântuire:

„Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară!” (Iacov 2:19)

O parafrazare modernă ar putea suna în felul următor:

„Crezi în Dumnezeu? Şi ce dacă? La fel crede şi Satana. Prin ce te diferenţiezi tu de el?”

Iacov a clarificat faptul că:

„... că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă.” (Iacov 2:24)

De ce? Pentru că:

După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.” (Iacov 2:26)

Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) nu şi-a compromis valorile atunci când a apelat la masele de oameni. El avea idei simple şi bune, precum:

„...fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl...” (Ioan 14:31) şi

„Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui.” (Ioan 15:10)

Pentru a repeta: „Dacă păziţi poruncile Mele...” Astfel, unde anume a poruncit Isus (Pacea fie asupra sa!) să credem în doctrina Fiului, al Trinităţii, a răstignirii, a învierii, a ispăşirii şi a altor fapte ale dogmei trinitariene?! Dacă ar fi să o luăm logic, el ne-a poruncit exact opusul. Mai mult decât atât, în contradicţie evidentă cu Pavel, Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a încercat vreodată să fie totul pentru toţi oamenii. El pare a fi fost un singur lucru pentru toţi oamenii: un profet care a adus Adevărul de la Dumnezeu. El nu s-a temut să afirme adevărul aspru sau de a transmite Revelaţia fără a o face mult mai spinoasă decât era necesar.

Într-un scurt pasaj din din Matei 23:13-33, Isus (Pacea fie asupra sa!) îi numeşte pe farisei ca fiind „ipocriţi” de 8 ori, „orbi” de 5 ori”, „nebuni” de 2 ori, la fel ca „şerpi” sau „vipere”. Cuvinte puternice? Poate nu în comunităţile occidentale, chiar şi în zilele noastre. Acum, ar putea acesta fi exemplul unui adevărat profet?! Cu toate acestea, există persoane care l-au văzut pe Pavel ca fiind vocea Revelaţiei, în ciuda avertizării clare:

„Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de Domnul său.” (Matei 10:24)

Aşadar, de ce consideră creştinii trinitarieni că trebuie să acorde o prioritate deosebită învăţăturilor lui Pavel, care nu a fost nici ucenic, nici rob, care, astfel, nici măcar nu l-a cunoscut pe Isus (Pacea fie asupra sa!) şi cum pot oamenii să îl aşeze pe acesta „deasupra învăţătorului”, în ciuda avertizării biblice a unor astfel de priorităţi inversate? Şi ce propune Pavel cu privire la doctrina ispăşirii? Nu este doar un amendament la învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Nu, aceasta este o cu totul altă religie şi o cu totul altă lege... sau lipsa acestora!! Este atât de uşor şi de ademenitor, încât oamenilor le este greu să nu îl urmeze. Dacă ţinem cont, de asemenea, de istoria sângeroasă şi de intoleranţa bisericii creştine, oamenii au fost nevoiţi timp de aproape 1500 de ani să îl creadă pe Pavel. Prin urmare, biserica pare să fi reuşit să amestece anumite minciuni aparent inocente în mintea uşor de modelat a maselor receptive, cimentând opinii pe nişte convingeri care nu au nicio credinţă la bază, un crez aflat departe de învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!):

„Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu...” (Ioan 14:12)

Cineva şi-ar putea pune întrebarea: „Isus (Pacea fie asupra sa!) chiar a îndemnat la lucruri precum: a trăi în concordanţă cu legea, a urma poruncile, a te ruga direct lui Dumnezeu şi altele asemenea?” Ce ne putem imagina că ar spune Isus (Pacea fie asupra sa!) cu privire la întoarcerea sa, atunci când va găsi un grup de „urmaşi” care preferă teologia lui Pavel în defavoarea propriei teologii? Probabil că el ar cita următorul fragment din Ieremia 23:32:

„Iată, zice Domnul, am necaz pe cei ce prorocesc vise neadevărate, care le istorisesc şi rătăcesc pe poporul Meu cu minciunile şi cu îndrăzneala lor; nu i-am trimis Eu, nu Eu le-am dat poruncă şi nu sunt de niciun folos poporului acestuia, zice Domnul.” (Ieremia 23:32)

Oricând se va întoarce Isus (Pacea fie asupra sa!), putem gândi că orice va spune el, va lua multe persoane prin surprindere...

16. Întoarcerea lui Isus

(Pacea fie asupra sa!)

„Dacă Isus Hristos s-ar întoarce astăzi, oamenii nici măcar nu l-ar mai răstigni. Ei l-ar invita la cină, ar asculta ceea ce acesta vrea să spună şi s-ar distra pe seama lui.” – D. A. Wilson

Există un lucru asupra căruia atât creştinii, cât şi musulmanii sunt de acord, iar acesta este întoarcerea lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!). În mod interesant, ambele religii aşteaptă ca Isus (Pacea fie asupra sa!) să se întoarcă pentru a apăra oamenii şi a îl învinge pe Antihrist, pentru a corecta devierile din religie şi pentru a restabili adevărul lui Dumnezeu în întreaga lume. Creştinii se aşteaptă ca acest adevăr să fie un ecou al propriei doctrine, în timp ce musulmanii se aşteaptă ca Isus (Pacea fie asupra sa!) să rămână consistent în ceea ce priveşte învăţăturile sale dinainte pentru a desfiinţa, astfel, falsele doctrine derivate de la cei care au pretins că vorbesc în numele lui. În clipa acestui sfârşit, musulmanii aşteaptă ca Isus (Pacea fie asupra sa!) să valideze mesajul lui Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), pe care să îl recunoască ca fiind ultimul Mesager, despre care Isus (Pacea fie asupra sa!) a vorbit în Noul Testament şi să susţină supunerea în faţa lui Dumnezeu (islamul), ca fiind religia întregii umanităţi.

În mintea musulmanilor, întoarcerea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) îi „va lovi” tare pe cei care au îmbrăţişat doctrinele oamenilor, pe care le-au preferat învăţăturilor profeţilor. În particular, cei care aduc blasfemie prin asocierea unui fiu ca partener al lui Dumnezeu, în ciuda învăţăturilor lui Isus (Pacea fie asupra sa!), vor merita pedeapsa promisă. Coranul cel Glorios ne spune că Allah îl va întreba pe Isus (Pacea fie asupra sa!) cu privire la aceasta după cum urmează:

„Şi când va zice Allah: «O, Isus, fiu al Mariei! Le-ai spus tu oamenilor: „Luaţi-mă pe mine şi pe mama mea drept dumnezei în locul lui Allah.”?», el îi va răspunde: «Mărire Ţie! Eu nu aş fi putut să spun ceea ce nu aveam dreptul să spun! Dacă aş fi spus, ai şti, căci Tu doară ştii ce este în sufletul meu, pe când eu nu ştiu ceea ce este în sufletul Tău! Doară Tu eşti Marele Ştiutor al celor neştiute! ~ Eu nu le-am spus decât ceea ce mi-ai poruncit: „Adoraţi-L pe Allah, Domnul meu şi Domnul vostru!” Şi am fost martor asupra lor atâta vreme cât m-am aflat printre ei. Şi după ce m-ai luat la Tine, ai fost doar Tu Priveghetor peste ei, căci Tu eşti Martor tuturor lucrurilor!»” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 5:116-117]

Pâncă când Isus (Pacea fie asupra sa!) se va întoarce cu evidenţele sale de neţărmurit – şi anume realitatea sa umană irefutabilă – o întrebare se naşte împotriva acestui sistem doctrinal. Este aceeaşi întrebare pe care şi Isus (Pacea fie asupra sa!) este posibil să o adreseze celor care pretind că au urmat legea sa în numele său: unde ni se spune în Biblie că Isus (Pacea fie asupra sa!) ne-ar fi zis în termeni clari şi lipsiţi de ambiguitate că el este Dumnezeu şi că trebuie să îl adorăm? Nicăieri. Aşadar, de ce este considerat el a fi de origine divină? Ar fi uitat el să îi înveţe pe oameni o învăţătură atât de esenţială, dacă aceasta ar fi adevărată? Puţin probabil. Dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a pretins niciodată că este Dumnezeu şi că doctrina divinităţii sale a fost adusă de către om, atunci ne putem aştepta ca Dumnezeu să fie Mânios. Posibil, El va repeta ceea ce Isus (Pacea fie asupra sa!) ne-a spus în Matei 15:8-9 şi Marcu 7:6-7:

„Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. ~ Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.”

„Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. ~ Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.”

Cineva s-ar putea întreba ce doctrinele sunt aflate mult mai mult sub „porunca omului” decât doctrina trinitariană, a divinizării fiului, a divinităţii lui Isus (Pacea fie asupra sa!), a păcatului originar, a învierii şi a ispăşirii? Ce anume spune Dumnezeu cu privire la cei care adoptă o astfel de doctrină? Că în van îl adoră pe El astfel. Acelaşi lucru îl găsim şi în Luca 6:46, când Isus (Pacea fie asupra sa!) i-a întrebat în mod similar pe cei care îl urmau:

„De ce-Mi ziceţi: «Doamne, Doamne!», şi nu faceţi ce spun Eu?”

În versetul următor, Isus (Pacea fie asupra sa!) descrie siguranţa celor care îi urmează învăţăturile şi distrugerea celor „care nu aud şi nu fac nimic”. Acum, cu onestitate, ar trebui ca acest lucru să ne surprindă?! Haideţi să ne amintim ceea ce găsim în Matei 7:21-23, verset prin care Isus (Pacea fie asupra sa!) a promis să îi renege în Viaţa de Apoi pe cei eretici dintre cei care îl urmează. El spune că nu oricine îl va numi Domn va intra în Împărăţia Cerurilor, acolo vor fi doar cei care fac Voia Tatălui:

„Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în Ceruri. ~ Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» ~ Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.»” (Matei 7:21-23)

Bineînţeles, sunt cei care presupun că această religie nu este altceva decât credinţă; aceştia nu pot fi împinşi de la spate, manipulaţi sau motivaţi în vreun fel. Ceea ce vreau să spun este că există o mare diferenţă între credinţa în Dumnezeu fără nicio dovadă faţă de cea în care există şi dovada şi a crede în doctrinele despre Dumnezeu care nu doar că sunt lipsite de dovezi şi pentru care există evidenţe contrare învăţăturilor profeţilor. Probabil că la ultimul grup se face referire în Matei 13:13:

„De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg.”

Cu toate acestea, ei rămân credincioşi propriilor credinţe, trăgând nişte concluzii pripite până în momentul când vor vedea adevărul.

Aduceţi-vă aminte că Scriptura direcţionează credinţa noastră spre argumente raţionale, care nu au nimic de a face cu sentimentele. Biblia ne spune:

„Ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun.” (1 Tesalonic 5:21)

În Isaia 1:18, ni se spune:

„«Veniţi totuşi să ne judecăm», zice Domnul...”

Aşadar, credinţa în Dumnezeu poate fi bazată în credinţă, însă, apoi, trebuie să fie întărită prin învăţăturile profeţilor Săi. Trebuie să acceptaţi şi să urmaţi aceste învăţături, pentru ca să fiţi aşezaţi printre cei dreptcredincioşi. În Biblie, ni se spune:

„De veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării; ~ dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit.” (Isaia 1:19-20)

Apoi, cercetătorul sincer va urca pe scara dovezilor stivuite, care susţin balustrada fără niciun motiv. Astfel, adevărul devine evident prin intermediul examinării întregii Scripturi.

Concluzia cu privire la care „diavoli” au fost citaţi şi din exact care Scripturi şi cu ce scop va varia de la un individ la altul este aceea că în mii de ani de dezaprobare teologică nu se va rezolva această problemă astfel încât să îi satisfacă pe toţi oamenii, indiferent cât de cuprinzătoare va fi analiza. Trinitarienii şi unitarienii vor continua să se lupte pentru recunoaşterea propriului „adevăr” creştinesc, iar musulmanii vor continua să considere că ambele versiuni sunt greşite şi că sunt doctrine non-biblice. În acelaşi timp, evreii vor fi mulţumiţi cu convingerea lor, conform căreia ei sunt „cei aleşi”.

Dacă această analiză nu a arătat nimic, a arătat măcar faptul că Moise şi Isus (Pacea fie asupra lor) i-au învăţat pe oameni monoteismul pur şi au făcut predicţii cu privire la ultimul profet. S-ar putea acest ultim profet să fie Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi ca ultima Revelaţie să fie Coranul cel Sfânt? Pentru a ne apropia cu un răspuns la această întrebare, trebuie să analizăm întâi Scripturile şi să ne mutăm apoi de acolo la examinarea profeţilor în sine.

 

 

 

 

 


Capitolul IV

Scripturile

„Există o singură religie care cunoaşte o sută de versiuni.” – George Bernard Show

Tema comună care există în toate religiile este aceea că, dacă avem credinţă în Dumnezeu şi dacă ne supunem legilor Sale, prin supunerea în faţa poruncilor Sale şi oprirea de la cele interzise, ca şi prin căinţa sinceră în faţa Sa, vom obţine mântuirea. Diferenţa dintre ele constă în modul în care este definită Legea lui Dumnezeu. Evreii consideră că Vechiul Testament este ultimul punct al Revelaţiei până în prezent, în timp ce creştinii şi musulmanii deopotrivă susţin că dacă evreii au urmat Scriptura lor, ei îl vor accepta pe Isus (Pacea fie asupra sa!) şi îi vor îmbrăţişa învăţăturile sale.

Musulmanii merg un pas mai departe prin a considera că toţi (evrei, creştini şi alţii) cei care au îmbrăţişat învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!) trebuie să recunoască faptul că el a predicat doar monoteismul strict, aşa cum apare în Vechiul Testament, şi faptul că un profet final va veni. Însă, de fapt, mulţi dintre cei care pretind că îl urmează pe Isus (Pacea fie asupra sa!) nu urmează învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!), ci mai mult, ceea ce alţii credeau despre acesta. În acest mod, Pavel (şi teologii paulini care l-au urmat) a uzurpat imaginea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) prin această derivaţie a canonului creştin. Cu toate acestea, putem găsi în Vechiul Testament, versete care ne avertizează:

„Voi să păziţi şi să împliniţi toate lucrurile pe care vi le poruncesc eu; să n-adăugaţi nimic la ele şi să nu scoateţi nimic din ele.” (Deuteronomul 12:32)

„Voi să mergeţi după Domnul Dumnezeul vostru şi de El să vă temeţi; poruncile Lui să le păziţi; de glasul Lui să ascultaţi; Lui să-I slujiţi şi de El să vă alipiţi.” (Deuteronomul 13:4)

În ciuda acestei avertizări, a proclamat o construcţie a lui Dumnezeu pe care „nu aţi cunoscut-o”. Mlaştinile teologice care derivă de la misticismul lui Pavel sunt, fără îndoială, confuze. Mulţi, dacă nu majoritatea, adoratorilor nu sunt neştiutori cu privire la originile doctrinei lor religioase, dar aleg să creadă, în mod categoric, în liderii lor carismatici (pastori, preoţi, papi etc) şi să urmeze calea acestora. Odată ce această alegere a fost făcută, cei care îi urmează devin credincioşi, confirmaţi într-o construcţie religioasă a oamenilor, care, după cum am putut vedea, se află într-un conflict semnificativ cu învăţăturile lui Isus însuşi (Pacea fie asupra sa!).

Pe de altă parte, creştinii monoteişti recunosc că aceşti lideri carismatici, deşi convingători în esenţă, greşesc adesea şi se străduiesc să adere doar la Scripturi în schimbul urmării acestor lideri. Acest lucru nu este întotdeauna simplu, ceea ce fiecare dintre cei care încearcă să distileze învăţăturile lui Dumnezeu din Vechiul şi Noul Testament ştiu. Orientările generale (a crede în Dumnezeu, în profeţii Săi şi în Revelaţie) şi legislaţiile Sale (ca, spre exemplu, cele zece porunci) sunt clare. Punctele fine nu pot fi demonstrate prin toată această varietate extraordinară de secte şi biserici iudaice şi creştine, la fel cum nu pot fi mărturisite adâncimea şi lăţimea diferenţelor lor. Atunci, ce trebuie să facă acel căutător serios cu toate acestea? Să lase religia deoparte, aşa cum mulţi fac? Sau să caute o carte finală, clarificatoare a Revelaţiei, aşa cum ne-a fost prezis de către ultimul profet, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament?!

Ceea ce urmează, este o analiză a Vechiului şi Noului Testament, prin care nu se doreşte validarea lor ca Scripturi, ci arătarea numeroaselor greşeli şi inconsistenţe care arată denaturarea acestora. Scopul acestei cărţi nu este să scuture din temelii credinţa acelora care iubesc textele acestor Scripturi, ci să redirecţioneze această credinţă către ceea ce cărţile în sine direcţionează. În faţa criticii textuale moderne, ar însemna să ne înşelăm pe noi înşine (ca şi a îndemna la ridiculizare şi condamnare) dacă vom considera că textele Vechiului şi Noului Testament reprezintă Cuvântul nealterat al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă recunoaştem erorile evreilor şi ale creştinilor şi încercăm să înţelegem semnificaţia acestor greşeli, această înţelegere ne poate călăuzi spre direcţia căutării noastre.

După citirea următoarelor capitole, cei care îşi doresc să îşi continue căutările pot adăuga această cercetare cărţii, ceea ce ar extinde cercetarea întâi la studiul Coranului cel Glorios şi apoi la profeţi. În acelaşi mod, Scripturile ne cer să analizăm, fapt pentru care trebuie să validăm existenţa profeţilor, dacă noi credem în Revelaţia pe care se presupune că aceştia au transmis-o.

 

1. Vechiul Testament

„[Biblia] cuprinde o poezie nobilă în interior şi câteva fabule inteligente; şi câteva poveşti scăldate în sânge, şi un pic de obscenitate; şi peste o mie de minciuni” Mark Twian, Scrisori de pe Pământ, vol. II

Haideţi să începem ca „... din orice făptură, să iei în corabie câte două din fiecare soi...” şi apoi... Oh, aşteptaţi! Au fost câte două animale din fiecare soi, aşa cum ne spune Geneza 6:19, sau câte şapte animale din animalele curate şi câte două animale din cele care nu sunt curate, după cum ne spune Geneza 7:2-3? Hmm... Ei bine, avem aproximativ 120 de ani timp de gândire, cam atât cât poate trăi o persoană, după cum Dumnezeu ne spune în Geneza 6:3. Aşadar, la fel ca şi Sem... ups, prost exemplu... Geneza 11:11 ne spune: „...Sem a trăit cinci sute de ani...”. Ok, să îl uităm pe Sem. Aşadar, la fel ca şi Noe... ups, din nou exemplu prost. Geneza 9:29 ne învaţă: „Toate zilele lui Noe au fost de nouă sute cincizeci de ani; apoi a murit.” Aşadar, să aruncăm o privire: în Geneza 6:3, ni se spune că limita de viaţă este de 120 de ani, însă, câteva versete de mai târziu ne spun că Sem şi Noe au încălcat această regulă?!

Să privim acum datele din Vechiul Testament dintr-un unghi diferit. În Geneza 16:16, ni se spune:

„Avraam era de optzeci şi şase de ani, când i-a născut Agar pe Ismael.”

În Geneza 21:5, găsim:

„Avraam era în vârstă de o sută de ani la naşterea fiului său, Isaac.”

Aşadar, să vedem: o sută minus optzeci şi şase, apoi scădeţi şase din primii zece, nouă minus opt... ajungem la paisprezece. Aşadar, Ismael avea paisprezece ani atunci când Isaac s-a născut. Un pic mai târziu, în Geneza 21:8, putem citi:

„Copilul (Isaac) s-a făcut mare şi a fost înţărcat...”

Acum, procesul înţărcării din Estul Mijlociu avea loc la vârsta de doi ani, conform tradiţiilor etnice. Aşadar, adăugaţi doi la paisprezece, deci Ismael avea şaisprezece ani înainte ca lui Avraam (Pacea fie asupra sa!) să îi fie poruncit să o ducă departe pe Sarah (Geneza 21:10).

Bine...să mergem mai departe. Câteva versete mai târziu, în Geneza 21:14-19, Ismael este portretizat ca fiind mai degrabă un copil neajutorat decât un tânăr de şaisprezece ani, după cum putem citi:

„A doua zi, Avraam s-a sculat de dimineaţă; a luat pâine şi un burduf cu apă, pe care l-a dat Agarei şi i l-a pus pe umăr; i-a dat şi copilul şi i-a dat drumul. Ea a plecat şi a rătăcit prin pustiul Beer-Şeba. ~  Când s-a isprăvit apa din burduf, a aruncat copilul sub un tufiş ~ şi s-a dus de a şezut în faţa lui la o mică depărtare de el, ca la o aruncătură de arc; căci zicea ea: «Să nu văd moartea copilului!» A şezut, dar, în faţa lui, la o parte, a ridicat glasul şi a început să plângă. ~ Dumnezeu a auzit glasul copilului; şi Îngerul lui Dumnezeu a strigat din Cer pe Agar şi i-a zis: «Ce ai tu, Agar? Nu te teme, căci Dumnezeu a auzit glasul copilului în locul unde este.» ~ Şi Dumnezeu i-a deschis ochii şi ea a văzut un izvor de apă; s-a dus de a umplut burduful cu apă şi a dat copilului să bea.”

Un băiat de şaisprezece ani este descris ca fiind un copil sau un flăcău? Aceasta într-o perioadă în care un tânăr de şaisprezece ani era căsătorit şi aştepta ca al doilea sau al treilea copil să îi mărească familia?! Mai mult decât atât, la această vârstă ei erau vânători, soldaţi şi, atunci când era cazul, deveneau chiar conducători?! Vârsta de şaisprezece ani era echivalentă cu vârsta bărbăţiei în perioada în care trăia Ismael. Aşadar, cum anume i l-a oferit Avraam (Pacea fie asupra sa!) pe „băiatul” lui de şaisprezece ani lui Agar? Şi cum anume a plecat ea şi l-a lăsat plângând ca pe un copil lipsit de apărare sub un tufiş? Şi cum anume l-a săltat ea pe umăr şi l-a ţinut cu mâna sa? În cele din urmă, chiar trebuie să credem că Ismael era atât de fragil încât mama sa a trebuit să îi ofere apă de băut, deoarece el nu era în stare să facă aceasta?! Uf...da, asta era ideea...asta trebuie să credem.

Însă, aşteptaţi, găsim mai mult de atât. În 2 Cronici 22:2, suntem învăţaţi că:

„Ahazia avea patruzeci şi doi de ani, când a ajuns împărat...”

Hmm...patruzeci şi doi de ani nu pare demn de menţionat...doar dacă, nu cumva, este exact cum ni se spune în 2 Regi 8:26:

„Ahazia avea douăzeci şi doi de ani când a ajuns împărat...”

Atunci, care este realitatea: patruzeci şi doi sau douăzeci şi doi? Haideţi să cercetăm în ceea ce putem găsi în Biblie. 2 Cronici 21:20, ne spune că tatăl lui Ahazia, regele Ioram, avea patruzeci de ani când a murit. Deci... regele Ioram a murit la vârsta de patruzeci de ani şi a fost succedat de fiul său... care avea patruzeci şi doi de ani?! Cu alte cuvinte, regele Ioram era tatăl unui fiu care era cu doi ani mai mare decât el? Aritmetic, conform lui Mickey Mouse, înseamnă „a fi capabil să numeri până la douăzeci fără să te descalţi.” Însă, cu alte cuvinte, oricât ne-am strădui, nu putem vedea logica acestui fapt.

Pe măsură ce concluziile logice se apropie cu viteză, 2 Cronici 22:1, ne spune că Ahazia a fost cel mai mic fiu al lui Ioram, deoarece toţi fiii săi mai mari au fost ucişi înainte. Aşadar, dacă Ahazia era cu doi ani mai mare decât tatăl său, cu cât puteau fi mai mari fraţii săi decât tatăl lor? Evident, 2 Cronici 22:2, nu poate fi de încredere şi, de aceea, 2 Regi 8:26, care ne spune că Ahazia avea douăzeci şi doi de ani atunci când a devenit rege trebuie să fie versiunea corectă. Aşadar, regele Ioram a murit la vârsta de patruzeci de ani (2 Cronici, 21:20) şi a fost succedat la tron de Ahazia, care avea douăzeci şi doi de ani (2 Regi 8:26), ceea ce înseamnă că regele Ioram avea optsprezece ani atunci când Ahazia s-a născut şi aproape şaptesprezece ani când l-a conceput. Mai mult decât atât, Ioram a avut şi fii mai mari (2 Cronici 22:1), fapt pentru care este posibil ca el să îşi fi început viaţa de familie la vârsta de aproximativ cincisprezece ani sau chiar mai puţin. Aşadar, cum ar fi putut Ismael să plângă neajutorat pe când avea şaisprezece ani?! Erau timpuri în care adolescenţii erau consideraţi bărbaţi. 

Să cercetăm acum 2 Cronici 22:2, care ne spune că Ahazia avea patruzeci şi doi de ani atunci când a urcat pe tron. O eroare de copiere, fără îndoială. Însă, nu acest fapt este important. Isaia, 40:8, pretinde: „...dar Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.” Această aserţiune nu scuză copierea cu erori sau orice alt tip de erori, indiferent cât de mici sunt acestea. De fapt, conform lui Isaia 40:8, orice „cuvânt” care „nu a rămas în veac” nu poate fi calificat ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Acest fapt ar trebui să ne facă să ne întrebăm asupra autorizării acestui fapt: dacă „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veci” şi „cuvântul” cu privire la vârsta lui Ahazia nu trece acest test, al cui cuvânt este acesta? Al lui Dumnezeu sau al Satanei?! Fără supărare, dar chiar şi Vechiul Testament pare confuz în acest punct.  În 2 Samuel 24:1, putem citi:

„Domnul S-a aprins de mânie din nou împotriva lui Israel; şi a stârnit pe David împotriva lor, zicând: «Du-te şi fă numărătoarea lui Israel şi a lui Iuda.»”

Cu toate acestea, în 1 Cronici 21:1, găsim:

„Satana s-a sculat împotriva lui Israel şi l-a aţâţat pe David să facă numărătoarea lui Israel.”

Aşadar, cine a fost: Domnul sau Satana? Aici putem vedea o mică (dar totală) diferenţă. Însă, serios, greşeala este de înţeles. Este greu să ştii cu cine ai vorbit când nu poţi vedea nicio faţă a celui care aduce Revelaţia. Şi, după cum Dumnezeu a spus în Exod 33:20:

„Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!”

Ei bine, cu excepţia lui Iacov, desigur, după cum aflăm din Geneza 32:30:

„Iacov a pus locului aceluia numele Peniel; «căci», a zis el, «am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viaţă.»”

De asemenea, nu trebuie să îl uităm pe Moise (Pacea fie asupra sa!), despre care aflăm din Exod 33:11:

„Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui...”

Aşadar, niciun om nu poate să Îi vadă Faţa lui Dumnezeu atât timp cât trăieşte... cu excepţia lui Iacov şi a lui Moise (Pacea fie asupra lor!). Însă, Dumnezeu nu a vorbit nicăieri despre aceste excepţii, nu-i aşa? Prin urmare, poate că Şi-a schimbat Gândul. Apoi, din nou, sau poate că nu.

Pe de o parte, Geneza 6:6-7, sugerează că Dumnezeu face greşeli pe care le regretă mai apoi, după cum urmează:

I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe Pământ şi S-a mâhnit în inima Lui. ~ Şi Domnul a zis: «Am să şterg de pe faţa Pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.»”

Pe de altă parte, în Numeri 23:19, găsim:

„Dumnezeu nu este un om ca să mintă, nici un fiu al omului, ca să-I pară rău. Ce a spus, oare nu va face? Ce a făgăduit, oare nu va împlini?”

Astfel, se poate observa, dacă nu era evident deja, că Vechiul Testament este plin de erori. Probabil, cele mai simple greşeli sunt cele numerice, iar acestea sunt nenumărate. Spre exemplu, în 2 Samuel 8:4, ni se povesteşte despre David, care a condus şapte sute de călăreţi, în timp ce 1 Cronici 18:4, care vorbeşte despre acelaşi eveniment, vorbeşte despre şapte mii de călăreţi. Este o diferenţă mare. Şapte sute într-un verset, şapte mii în altul... unii scribi ar afirma că e vorba de zero. Greşit. Vechiul Testament nu vorbeşte despre cifra zero. Nu, de fapt, nici nu are numere. În timpul în care au apărut Vechiul şi Noul Testament, sistemul numeric arab cu care suntem astăzi obişnuiţi nu era foarte des utilizat. Greoiul sistem numeric roman folosea limbajul matematic, iar primele evidenţe cu privire la utilizarea cifrei zero datează din anul 933 î.H. La vechii evrei, numerele erau scrise cu scriere obişnuită. Astfel, şapte sute apare sub forma sheba’ me’ah şi şapte mii apare ca sheba’ eleph. Astfel, diferenţele scripturale pot reprezenta într-adevăr o greşeală de scriere, însă nu este o simplă eroare în ceea ce priveşte cifra zero. Mai degrabă, este diferenţa dintre me’ah şi eleph. În mod similar, 2 Samuel 10:18, vorbeşte despre şapte sute de cai şi patruzeci de mii de călăreţi, iar 1 Cronici 19:18, vorbeşte despre şapte mii de cai şi patruzeci de mii de călăreţi. De asemenea, 2 Samuel 23:8, înregistrează un număr de opt sute de oameni, iar 1 Cronici 11:11, consideră că au fost trei sute. Şi, în caz că cititorii pot avea suspiciunea că aceştia vorbesc despre două evenimente diferite, Ioşeb-Basşebet şi Ieroboam sunt nume corelate, clarificând faptul că ambele pasaje vorbesc despre aceeaşi persoană.

2 Samuel 24:9, descrie opt sute de mii de oameni „care scoteau sabia” în Israel şi cinci sute de mii în Iuda; 1 Cronici 21:5, aduce numerele la o mie de mii şi o sută de mii în Israel şi patru sute şi şaptezeci de mii în Iuda.

În 2 Samuel 24:13, se descriu şapte ani de foamete, iar 1 Cronici 21:5, ne spune că au fost trei. De asemenea, 1 Regi 4:26, vorbeşte de patruzeci de mii de iesle pentru cai, în timp ce 2 Cronici 9:25, ne spune că au fost patru mii. 1 Regi 15:33, ne învaţă că Baeşa a domnit ca rege al Israelului în al douăzeci şi şaptelea an de domnie al lui Asa, regele din Iuda; 2 Cronici 16:1, spune că Baeşa era încă rege al Israelului în al treizeci şi şaselea an al domniei lui Asa.

1 Regi 5:15-16 vorbeşte despre trei mii trei sute de căpetenii ale lui Solomon, în timp ce 2 Cronici, 2:2, înregistrează un număr de trei mii şase sute. În 1 Regi 7:26, putem citi despre o încăpere de două mii de vedre, iar în 2 Cronici 4:5, sunt trei mii. În 2 Regi 24:8, citim:

„Ioiachin avea optsprezece ani când a ajuns împărat şi a domnit trei luni la Ierusalim...”

În 2 Cronici 36:9, putem găsi:

„Ioiachin avea opt ani când a ajuns împărat şi a domnit trei luni şi zece zile la Ierusalim...”

Ezra 2:65, vorbeşte despre două sute de cântăreţi şi cântăreţe, iar Neemia 7:67, vorbeşte despre două sute şi treizeci şi cinci.

Acum, sunt toate aceste diferenţe importante?!

Răspuns: şi da, şi nu. Pentru multe dintre aceste părţi, ne interesează prea puţin câte camere, cântăreţi sau călăreţi existau; se prea poate ca scribii să fi scăzut din numere, în timp ce alţii le-au rotunjit; iar toate acestea nu au nicio importanţă. Cu toate acestea, pentru a putea valida Vechiul Testament ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, aceste diferenţe sunt deosebit de importante.

Mai mult decât atât, putem observa la nivelul Vechiului Testament discrepanţe care nu sunt de natură numerică. Spre exemplu, Geneza 26:34, ne spune că soţiile lui Esau au fost Iudita şi Basmat; Geneza 36:2-3, ne arată că soţiile sale au fost Ada, Oholibama şi Basmat. De asemenea, 2 Samuel 6:23, ne spune că Mical nu a avut copii până în ziua în care a murit, în timp ce 2 Samuel, 21:8, îi atribuie cinci copii lui Mical. 2 Samuel 8:9-10, vorbeşte despre Toi, împăratul Hamatului, iar Ioram a fost trimis ca un emisar la regele David; 1 Cronici 18:9-10, ne spune că regele Hamatului era Tohu, iar emisarul trimis a fost Hadoram. Din nou, nu este mare lucru. Însă, mai departe, iată ceva care este mare lucru: 2 Samuel 17:25 ne arată că Itra era israelit, în timp ce 1 Cronici 2:17 îl numeşte ismaelit. Acum, dacă autorii Vechiului Testament nu au putut observa acest lucru în mod corect, nu putem să nu ne întrebăm cât de corecţi au putu fi ei, evrei fiind, în calcularea filiaţiei lui Avraam (Pacea fie asupra sa!), mai ales cu privire la evenimentul sacrificiului „unicului său fiu”, Isaac. Dar în ceea ce îl priveşte pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca fiu născut? În capitolele acestei cărţi, am arătat deja că              Isaac nu a fost singurul fiu al lui Avraam (Pacea fie asupra sa!). Şi acum, găsim că autorii Vechiului Testament au substituit termenul de „israelit” cu cel de „ismaelit”, când nu exista nicio motivaţie evidentă. Câte astfel de filiaţii au schimbat ei, mai ales când dreptul noului născut şi legămintele cu Dumnezeu au fost în joc?!

În mod întâmplător, odată ce aceste contradicţii au devenit cunoscute, traducătorii Bibliei au încercat să le facă să dispară. Spre exemplu, Noua Versiune Standard Revizuită a tradus termenul iudaic ysire’eliy, în 2 Samuel 17:25, cu „ismaelit”, apoi au recunoscut într-o notă de subsol că traducerea corectă a termenului este „israelit”. Termenul yishma’e’li înseamnă „ismaelit”. Evidenţele sunt împotriva integrităţii traducătorilor, fapt întărit şi de faptul că, practic, toate Bibliile publicate înainte de mijlocul secolului douăzeci (incluzând şi Versiunea Standard Americană din 1901, căreia i-au urmat RSV şi NRSV, care au prima Biblie amintită la bază) au tradus termenul de yisre’eliy prin „israelit”. Doar după ce inconsistenţa scripturală a fost identificată, traducerea a fost deformată şi a fost adăugată semnificaţia de „ismaelit”. Prin această înşelăciune modernă, Noua Versiune Standard Revizuită a evitat conflictul în traducerea lor, dar nu şi în sursa documentelor. Şi ar fi bine să observăm această înşelăciune, deoarece va fi cu adevărat surprinzător dacă traducerile viitoare ale Bibliei vor încerca să treacă peste aceste greşeli prezentate deja în această carte.

Acum, iată aici este adevărul: 2 Regi 19 şi Isaia 37 conţin secvenţe formate din treizeci şi şapte de versete care corespund în mod virtual literă cu literă. Această corespondenţă este atât de exactă încât criticii Bibliei au sugerat fie că autorii au plagiat de la alţi scribi, fie au preluat textul din acelaşi document. Şi, în timp ce plagiatul ar explica această consistenţă, o sugestie mult mai generoasă ar fi aceea că cele două capitole arată exact acurateţea dorită de la Cartea lui Dumnezeu. Indiferent dacă o poveste este spusă de două, trei sau un milion de ori, atât timp cât originile sale se află într-o Revelaţie venită de la Cel Atotputernic, aceasta nu ar trebui să se schimbe. Nici măcar cel mai mic detaliu. Faptul că poveştile se schimbă, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, ameninţă ideea că textul biblic ar fi infailibil. Apoi, întrebări simple apar, precum: „Chiar crede cineva că Iacob s-a luptat cu Dumnezeu, iar Iacob a triumfat (Geneza 32:24-30)?” Acesta este Creatorul unui Univers cu un diametru de  240.000.000.000.000.000.000.000 de mile, cu toate complicaţiile sale, cu o planetă ca Pământul, care, deşi este una mijlocie, cântăreşte 5.976.000.000.000.000.000.000.000 kg... poate cineva crede că o boabă meschină formată din protoplasmă se poate nu doar lupta cu Cel care l-a creat pe el, ba chiar Îl poate învinge?!

O altă întrebare simplă apare: Geneza 2:17, arată că Dumnezeu l-a avertizat pe Adam (Pacea fie asupra sa!), spunându-i:

Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.”

Geneza 3:3, ne spune:

„Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: «Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.»”

Aşadar, care este varianta corectă? Adam (Pacea fie asupra sa!) a muşcat sau nu din măr? După felul în care este relatată povestea, el a muşcat din măr şi totuşi a trăit. Cu toate acestea, Dumnezeu promisese că aceasta va aduce moartea chiar în acea zi. Aşadar, a muşcat din măr sau nu? Dacă ar fi muşcat, atunci ar fi trebuit să moară, iar dacă nu a făcut-o, omenirea ar trebui să locuiască încă în Paradis. Este cuvântul „moarte” o greşeală de traducere sau o inconsistenţă? Dacă este o greşeală, atunci traducătorul ar trebui să o admită. Dacă este o metaforă, atunci putem cunoaşte natura metaforică a idiomelor iudaice şi putem sugera că, în mod similar, Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a murit mai mult decât a făcut-o Adam (Pacea fie asupra sa!).

Următorul punct: cine a scris Vechiul Testament? Tradiţiile relatează că Moise (Pacea fie asupra sa!) a scris Pentateuhul (primele cinci cărţi), însă putem presupune că a întâmpinat o mică problemă tehnică (precum faptul că era mort) şi că a asistat la propriul necrolog, care apare în Deuteronom 34:5-12. Aşadar, cine a înregistrat moartea şi înmormântarea? Putem avea încredere în acest autor şi ce ne spune aceasta despre întreaga autoritate a Vechiului Testament ca un întreg?

De asemenea, apar poveşti despre beţivi dezbrăcaţi, incest şi preacurvie, pe care nicio persoană morală nu le poate citi mamelor lor, darămite propriilor copii. Cu toate acestea, o cincime din populaţia lumii se încrede în această carte, care ne spune că Noe (Pacea fie asupra sa!) „a băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său.” (Geneza 9:21) şi că Lot

„... a ieşit din Ţoar şi a rămas pe munte, cu cele două fete ale lui, căci s-a temut să rămână în Ţoar. A locuit într-o peşteră, cu cele două fete ale lui. ~ Cea mai mare a zis celei mai tinere: «Tatăl nostru este bătrân; şi nu mai este niciun bărbat în ţinutul acesta, ca să intre la noi, după obiceiul tuturor ţărilor. ~ Vino să punem pe tatăl nostru să bea vin şi să ne culcăm cu el, ca să ne păstrăm sămânţa prin tatăl nostru.» ~ Au făcut, dar, pe tatăl lor de a băut vin în noaptea aceea; şi cea mai mare s-a dus şi s-a culcat cu tatăl ei. El n-a băgat de seamă nici când s-a culcat ea, nici când s-a sculat. ~ A doua zi, cea mai mare a zis celei mai tinere: «Iată, eu m-am culcat în noaptea trecută cu tatăl meu; haidem să-i dăm să bea vin şi în noaptea aceasta, şi du-te de te culcă şi tu cu el, ca să ne păstrăm sămânţa prin tatăl nostru.» ~ Au dat tatălui lor de a băut vin şi în noaptea aceea; apoi cea mai tânără s-a dus şi s-a culcat cu el. El n-a băgat de seamă nici când s-a culcat ea, nici când s-a sculat. ~ Cele două fete ale lui Lot au rămas astfel însărcinate de tatăl lor” (Geneza 19:30-36)

Poveştile despre dezmăţ şi deviere includ adulterul şi preacurvia (Geneza 38:15-26), şi mai multă preacurvie (Judecători 16:1), mai multă depravare (2 Samuel 16:20-23), preacurvie (Ezechiel 16:20-34 şi 23:1-21) şi preacurvie presărată cu adulter (Proverbe 7:10-19). Violul incestuos al Tamarei pe care îl găsim descris în 2 Samuel 13:7-14, este dovada unei morale foarte interesante, deoarece Tamar a fost sfătuită:

„...«Acum, soro, taci, căci este fratele tău; nu te prea trece cu firea din pricina aceasta.» Şi Tamar, nemângâiată, a locuit în casa fratelui ei Absalom.”

Oh, violatorul a fost chiar fratele ei – nicio problemă... CE?? Trebuie să credem că „aceste perle de înţelepciune” sunt fructele Revelaţiei sau sunt ele rezultatul unor vise deviante?

Despre subiectul viselor, putem citi în 2 Timotei 3:16:

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire.”

Acum, aceasta are sens. Acesta este modul în care ar trebui lucrurile să fie. Dar poate cineva găsi ceva de folos, care să înveţe, să mustre, să îndrepte şi să ofere înţelepciune în pasajele de mai sus? Cei care consideră că se poate aşa ceva cel mai probabil ar trebui să fie închişi într-o închisoare.

O altă curiozitate, conform Genezei 38:15-30, ne spune că Pereţ şi Zerah au fost născute după relaţia incestuoasă a lui Tamar cu tatăl ei vitreg, Iuda. Trecând peste faptul că, după Levitic 20:12, atât Iuda, cât şi Tamar, trebuie să fi fost executaţi (nici chiar profeţii nu sunt deasupra legii), haideţi să observăm genealogia lui Pereţ şi Zerah. După aşa numitul „Cuvânt al lui Dumnezeu”, aflăm următoarele:

„Cel născut din curvie să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecelea neam al lui să nu intre în adunarea Domnului.” (Deuteronom 23:2)

Atunci, care a fost a zecea generaţie pornind de la Zerah? Nimeni important. Ei bine, atunci, cine a fost a zecea generaţie pornind de la Pereţ? Cineva foarte important. Cineva numit Solomon. Tatăl său (a noua generaţie) are, de asemenea, un nume cunoscut: David. Dacă ne încredem în ceea ce găsim în Matei 1:3-6, David a fost a noua generaţie de bastarzi şi, în acest fel, nu „ar trebui să intre în adunarea Domnului”. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Solomon. Şi totuşi, despre amândoi se spune că ar fi fost patriarhi, dacă nu chiar profeţi... hmmm... ceva ciudat... Mai mult decât atât, dacă ne încredem în Vechiul Testament, Solomon nu a fost doar a zecea generaţie nelegitimă prin intermediul lui Pereţ, însă şi prima generaţie nelegitimă prin tatăl său, David, care a rezultat din uniunea adulterină dintre Bat-Şeba şi Urie (2 Samuel 11:2-4).  Încă odată, cei care au relaţii adulterine, trebuie pedepsiţi cu moartea (Levitic 20:10)... astfel, Solomon este portretizat ca având o dublă doză de ilegitimitate. Ori nu? Ceva nu sună corect. Fie David şi Solomon nu au fost profeţi, fie nu ne putem încrede în cuvintele Vechiului Testament. Piesele care alcătuiesc Revelaţia oferită de Dumnezeu nu trebuie reaşezate şi forţate pentru a se potrivi unele cu altele. Ele are trebui să se unească unele cu altele în congruenţă, cu o Perfecţiune pe care o are doar Cel care a Creat Pământul şi Cerurile într-o armonie perfectă. Acesta este modul în care ar trebui să fie şi mediul pe care creştinii îl sugerează apare şi în Noul Testament. Cu toate acestea, această aserţiune trebuie cercetată de asemenea.

Urmaşii lui Dumnezeu vor prezenta Adevărul pe care El l-a trimis, atunci când a fost făcut clar, în timp ce cei care urmează orice religie făcută de om îşi vor apăra doctrina în ciuda tuturor motivelor şi revelaţiilor. Discuţiile cu privire la fundaţiile fragile sau neexistente ale celor mai îndârjiţi apărători ai doctrinei creştine au fost deja oferite. Ceea ce rămâne să fie examinat este autoritatea, sau lipsa acesteia, în ceea ce priveşte Noul Testament.

 

2. Noul Testament

„Amândoi citim Biblia ziua şi noaptea, însă tu vezi negru unde eu văd alb.” – William Black, Evanghelia cea eternă

Bineînţeles, sentimentul lui Black din citatul de mai sus nu este nimic nou. Noul Testament cuprinde destule inconsistenţe care conduc la o varietate ameţitoare a interpretărilor, credinţelor şi religiilor, toate presupunându-se a avea Biblia la bază. Astfel, găsim un autor care a folosit următoarea observaţie plină de amuzament:

„Poţi şi nu poţi, ar trebui şi nu ar trebui, tu vei putea şi nu vei putea, şi vei fi condamnat dacă faci aceasta, şi vei fi condamnat dacă nu faci aceasta.”[139]

De ce apar toate aceste variante în ceea ce priveşte punctele de vedere? Pentru a începe, BeDuhn ne spune:

„Îmi este clar că fiecare traducere a fost creată de anumite interese şi că niciuna dintre traduceri nu reprezintă idealul unui proiect scolastic, neutru.

Mult mai important, diferite tabere teologice nu s-au pus de acord cu privire la ce cărţi ar trebui incluse în Biblie. Apocrifa unei tabere este deja o altă Scriptură. Mai mult decât atât, chiar şi printre cărţile care au fost canonizate se află multe surse textuale care denotă lipsa de uniformitate. Acestea sunt omniprezente, fapt pentru care Dicţionarul interpretativ al Bibliei spune:

„Este mai sigur să spunem că nu există nicio singură propoziţie în Noul Testament în care tradiţia MS (a manuscriselor) să fie uniformă în întregime.”

Nici măcar o propoziţie?! Nu putem avea încredere nici măcar într-o singură propoziţie din Biblie?! Greu de crezut. Posibil. Adevărul este că există peste 5700 de manuscrise greceşti ale Noului Testament, care se găsesc atât în întregime, cât şi pe bucăţi. Mai mult decât atât:

„...nici măcar două dintre aceste manuscrise nu seamănă în întregime, în toate privinţele... Şi unele dintre aceste diferenţe sunt semnificative.”

Intermediare pentru acestea au fost aproximativ zece mii de manuscrise ale Latinei Vulgata, la care s-au adăugat multe alte variante antice (siriacă, georgiană, coptă, etiopiană, nubiană, gotică, slavonă etc) şi ce avem astăzi? O multitudine de manuscrise care au eşuat în a corespunde în anumite locuri şi care, adesea, se contrazic unele pe celelalte. Învăţaţii estimează că numărul variantelor acestor manuscrise este de sute de mii, iar alţii estimează numărul lor la 400.000.

Iată ce ne spune Bart D. Ehrman, prin cuvinte care au devenit acum deja celebre:

„Probabil este mai simplu să punem problema în termeni comparativi: sunt mai multe diferenţe în manuscrisele noastre decât sunt cuvinte în Noul Testament.”

Cum s-a întâmplat aceasta? Evidenţa precară, rea-credinţa, incompetenţa, prejudiciile doctrinare... alegeţi dumneavoastră! Niciunul dintre manuscrisele originale din timpul primei ere creştine nu au supravieţuit.

Drept rezultat: „nu vom putea niciodată să pretindem că deţinem cunoştinţe sigure asupra a ceea ce a spus la început scriitorii textului biblic.”

Cel mai vechi manuscris complet (Vatican, MSD. Nr. 1209 şi Codexul Siriac Sinaiticus) datează din secolul al patrulea, trei sute de ani după ce Isus (Pacea fie asupra sa!) a trăit. Dar originalele? S-au pierdut. Şi copiile originalelor? S-au pierdut de asemenea. Cele mai vechi manuscrise, cu alte cuvinte, sunt copiile unor copii ale unui număr necunoscut de alte copii ale originalului. Fără îndoială, ele diferă. Chiar şi dacă se află pe cele mai bune mâini, greşelile de copiere nu sunt o surpriză. Cu toate acestea, manuscrisele Noului Testament nu se află în cele mai bune mâini. Pe tot parcursul istoriei creştine, scribii au fost nepregătiţi, nedemni de încredere, incompetenţi şi în unele cazuri analfabeţi. Cei care aveau vederea afectată au făcut erori cu privire la litere şi cuvinte care se aseamănă; în timp ce cei care care aveau auzul afectat este posibil să fi avut probleme în înregistrarea Scripturii pe când era spusă cu voce tare. Cel mai adesea, scribii munceau mult prea mult şi, ca urmare, comiteau greşeli din cauza oboselii.

Metzger şi Ehrman au spus în cartea lor – Textul Noului Testament: transmiterea, alterarea şi restaurarea acestuia:

„Din moment ce majoritatea, dacă nu toţi dintre ei (scribii), au fost amatori în arta copiatului, un număr relativ larg de greşeli s-a strecurat fără îndoială în textul pe care l-au reprodus.”

Mai rău chiar, unii scribi au permis ca anumite influenţe doctrinale să le influenţeze transmiterea Scripturii, după cum a spus Ehrman:

„Scribii care au copiat textele le-au schimbat.”

Mult mai bine specificat:

„Numărul schimbărilor deliberate făcut în interesul doctrinei este greu de precizat.”

Şi chiar mult mai specific:

„În limbajul tehnic al criticii textuale – pe care l-am reţinut pentru ironiile sale semnificative – aceşti scribi au «deformat» textele lor din motive teologice.”

Greşelile au fost introduse sub forma adăugirilor, ştergerilor, substituţiilor şi modificărilor, cel mai adesea în privinţa unor cuvinte sau rânduri întregi, însă, ocazional, chiar şi în privinţa unor versete întregi.  De fapt: „numeroase schimbări şi adăugiri se găsesc în text”, cu rezultatul  că „toţi martorii cunoscuţi ai Noului Testament au realizat texte mixte într-o mai mare sau mai mică măsură şi nici chiar cele mai vechi manuscrise nu sunt lipsite de aceste erori flagrante.”

Scopul acestor greşeli este atât de vast încât cei două sute de învăţaţi aflaţi la un seminar despre Isus (Pacea fie asupra sa!) au conchis:

„Optzeci şi două de procente dintre cuvintele atribuite lui Isus în Evanghelii nu sunt de fapt cuvintele pe care acesta le-a spus.”

Haideţi să vedem în continuare câteva exemple. Conform învăţatului în texte biblice J. Enoch Powell, aflăm despre Cartea lui Matei:

„Cu costul unor întreruperi, uneori severe, pasajele cu privire la Ioan Botezătorul au fost inserate cel mai adesea. Toate au funcţia de a arăta că el l-a recunoscut pe Isus, fapt ce a dus la îndeplinirea misiunii sale.”

Chiar mai rău decât atât:

„Este foarte posibil ca toate discuţiile lungi care au fost puse pe seama lui Isus să fie în mod artificial introduse.”

Aceasta include, de asemenea, şi predicile minunate şi misionariatul său, iar fiecare parabolă din Cartea lui Matei „notează” ceea ce Isus (Pacea fie asupra sa!) a vorbit.

În „Citându-l în mod fals pe Isus”, Ehrman prezintă dovezi persuasive conform cărora povestea femeii acuzate de adulter (Ioan 7:53, 8:12) şi ultimele doisprezece versete din Cartea lui Marcu nu se aflau în Evangheliile originale, ci au fost adăugate mai târziu de către scribi.  Mai mult decât atât, aceste exemple „reprezintă doar două dintre miile de locuri în care manuscrisele Noului Testament au fost schimbate de către scribi”. De fapt, toate Cărţile Biblie au fost falsificate. Aceasta nu înseamnă că întreg conţinutul lor este în mod necesar greşit, însă în mod sigur aceasta nu înseamnă că este corect. Aşadar, care Cărţi au fost falsificate?

„Efeseni, Coloseni, 2 Tesaloniceni şi 2 Timotei, Tit, 1 şi 2 Petru şi Iuda – un număr de nouă Cărţi din cele douăzeci şi şapte de Cărţi şi Epistole ale Noului Testament – sunt într-un mai mare sau mai mic grad suspecte.”

Cărţi falsificate? În Biblie? De ce nu ne surprinde aceasta? La urma urmelor, nici chiar autorii Evangheliilor nu sunt cunoscuţi. De fapt, sunt anonimi.

Rareori învăţaţii Bibliei, dacă o fac, pun textul Evangheliilor pe seama lui Matei, Marcu, Luca sau Ioan, după cum Ehrman ne spune:

„Mulţi învăţaţi ai zilelor noastre au abandonat aceste identificări şi recunosc că aceste cărţi au fost scrise de nişte vorbitori (şi scriitori) de greacă nu foarte cunoscuţi, dar bine educaţi, creştini, în timpul celei de a doua jumătăţi a primului secol.”

Graham Stanton afirma:

„Evangheliile, spre deosebire de cele mai multe dintre scrierile greco-romane, sunt anonime. Numele familiare care oferă autorii acestora (Evanghelia după...) nu au fost parte din manuscrisele originale, deoarece acestea au fost adăugate la începutul secolului întâi.

Adăugate de către cine?

„De către figuri necunoscute ale bisericii timpurii. În majoritatea cazurilor, numele au fost ghicite sau, probabil, rezultatul unor dorinţe pioase.”

Atunci cu ce anume, dacă au, au de a face apostolii lui Isus (Pacea fie asupra sa!) cu autorii Evangheliilor? Puţin sau nimic, din câte ştim. Conform lui Ehrman:

Moise nu a scris Pentateuhul (primele cinci Cărţi ale Vechiului Testament) şi Matei, Marcu, Luca şi Ioan nu au scris Evangheliile.”

Mai mult decât atât:

„Dintre cele douăzeci şi şapte de Cărţi ale Noului Testament, doar opt pot merge cu siguranţă înapoi spre autorii al căror nume îl poartă: cele şapte nedisputate Epistole ale lui Pavel (Romani 1 şi 2, Corinteni, Galateni, Filipini, 1 Tesalonicieni şi Filimon) şi Revelaţia lui Ioan (în ciuda faptului că nu suntem siguri cine a fost Ioan).”

Şi de ce nu ştim cu siguranţă cine a fost Ioan, care este recunoscut ca fiind autorul Evangheliei după Ioan? Haideţi să ne întoarcem în trecut pentru o clipă. Pentru moment, este nevoie să înţelegem că nu avem niciun motiv să credem că apostolii au fost autorii vreuneia dintre Cărţile Bibliei. Pentru a începe, haideţi să ne amintim de faptul că Marcu a fost secretarul lui Petru, iar Luca a fost tovarăşul lui Pavel. Versetele din Luca 6:14-16 şi Matei 10:2-4, care numeşte cei doisprezece apostoli şi chiar dacă listele diferă în privinţa a două nume, Marcu şi Luca nici măcar nu apar în listă. Aşadar, doar Matei şi Ioan au fost apostoli cu adevărat. Însă, în acelaşi timp, mulţi dintre învăţaţi tind să-i descalifice şi pe ei ca autori. De ce? Bună întrebare. Ioan a fost cel mai faimos dintre cei doi, de ce ar trebui să îl descalificăm în ceea ce priveşte autorul Evangheliei lui „Ioan”? Hmm... pentru că era mort?

Multe surse sunt de acord că nu există nicio dovadă, alta decât nişte mărturii îndoielnice ale autorilor secolului al doilea, care să sugereze că apostolul Ioan a fost autorul Evangheliei lui „Ioan”. Poate cea mai convingătoare dovadă în acest sens este faptul că se crede că apostolul Ioan a murit în jurul anului 98 d.H., în timp ce Evanghelia lui Ioan a fost scrisă aproximativ în anul 110 d.H. Un alt motiv este faptul că Faptele Apostolilor, 4:13, ne spune că Ioan şi Petru au fost „necărturari”. Cu alte cuvinte, erau analfabeţi. Aşadar, oricine au fost Luca (tovarăşul lui Pavel), Marcu (secretarul lui Petru) şi Ioan (necunoscutul, dar sigur analfabet, mort de mult timp), nu avem niciun motiv să considerăm că vreuna dintre Evanghelii a fost scrisă de către apostolii lui Isus (Pacea fie asupra sa!). La aceasta, Stanton a adresat o întrebare convingătoare:

„Eventuala decizie de a îi accepta pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan a fost corectă? Astăzi este aprobat în mod general că nici Evanghelia lui Matei, nici cea a lui Ioan nu a fost scrisă de apostoli, iar Matei şi Luca nici măcar nu au fost acceptaţi printre apostoli.”

Profesorul Ehrman este mult mai direct în aserţiunea sa:

„Criticii textelor biblice sunt complet uniţi astăzi în a considera că Matei nu a scris prima Evanghelie şi nici a patra nu a fost scrisă de Ioan, că Petru nu a scris cea de a doua Carte a sa şi, cel mai probabil, nici pe prima. Nicio altă carte a Noului Testament nu se presupune că ar fi fost scrisă de vreunul dintre apostolii lui Isus. Sunt Cărţi ale apostolului Pavel, bineînţeles. Sunt treisprezece Cărţi care îi sunt atribuite, iar dintre acestea, cel puţin şapte au fost acceptate de învăţaţii zilelor noastre ca fiind autentice.”

Atunci de ce Bibliile noastre numesc cele patru Evanghelii ca fiind ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan? Unii dintre învăţaţi, printre care şi Ehrman, sugerează că acest lucru este asemănător cu brand-ul zilelor noastre – termenul publicitar modern utilizat de practica comercială prin care se celebrează aprobarea de a vinde un anume produs.

Creştinii secolului al doilea, care au favorizat aceste patru Evanghelii, au avut de ales: fie să recunoască faptul că aceste Evanghelii au autor necunoscut, fie să le falsifice. Înşelăciunea s-a dovedit a fi irezistibilă şi au decis să atribuie Evangheliile unor autori dintre apostoli, astfel realizând un „brand” nelegitim al Evangheliilor, ce le conferea o mai mare autoritate.

Aşadar, să vedem: nu avem nicio dovadă că vreuna dintre Cărţile Bibliei, incluzând aici şi Evangheliile, ar fi fost scrise de apostolii lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Mai mult decât atât, mulţi învăţaţi l-au acceptat pe Pavel drept autor a doar jumătatea din întreaga muncă ce îi este atribuită lui. Indiferent care ar fi autorul acestora, denaturarea şi inconsistenţele pot fi observate în mai multe variante ale manuscriselor Noului Testament. În sfârşit, până şi criticii textului biblic au căzut de acord în privinţa asta. De ce? Deoarece:

„...considerentele depind, după cum se va vedea, de probabilităţi şi, uneori, criticii textului biblic au trebuit să cântărească un set de probabilităţi împotriva altora.”

Mai mult decât atât, cu privire la cele mai complexe probleme textuale:

„...probabilităţile sunt atât de mult împărţite încât criticii trebuie să se mulţumească cu alegerea celui mai satisfăcător text citit sau chiar să admită că nu există nicio bază clară pentru alegerea lor.”

Dezvoltând acest gând, aflăm:

„Ocazional, niciuna dintre variantele citite nu se recomandă a fi chiar originalul şi cineva (criticul textului) va fi obligat fie să aleagă acel text care este considerat a fi cel mai satisfăcător dintre toate, fie să folosească un amendament conjunctural.”

Hmm... Amendament conjunctural: oare nu vorbesc aici criticii despre „un ghicit mai educat”? De aceea, probabil că nu trebuie să ne surprindă faptul că, după cum Ieremia a deplâns „peniţele false” ale scribilor Vechiului Testament, părintele bisericii secolului al treilea, Origen, a deplâns „falsele peniţe” ale scribilor Noului Testament:

„Diferenţele dintre manuscrise sunt atât de mari, fie din cauza neglijenţei unor copişti, fie din cauza îndrăznelii perverse a altora; ei fie au uitat să verifice ceea ce au transcris, fie, în procesul verificării, au făcut adăugiri sau ştergeri după bunul plac.”

Aceasta a fost vocea părintelui bisericii secolului al treilea, comentând asupra textului într-un timp atât de îndepărtat. Trebuie să ne întrebăm ce alte denaturări au apărut în cele şaptesprezece sau optsprezece secole care i-au urmat. Însă, orice s-a întâmplat în secolele care i-au urmat, în secolul al treilea, scribii însărcinaţi cu copierea şi prezervarea manuscriselor Noului Testament au modificat textul.

Sigur, multe dintre erorile de copiere nu erau intenţionate şi/sau inconsecvente. Însă, Ehrman ne spune că multe dintre acestea nu erau doar deliberate şi importante din punct de vedere al semnificaţiei, ci şi motivate doctrinal.

Acesta este vandalismul scriptural de care avem atâta grijă; adăugirile, omisiunile şi modificările, chiar dacă au fost deliberate sau nu, au schimbat mesajul iniţial al manuscriselor Noului Testament. Aceste schimbări au avut un impact extraordinar în cursul creştinismului.

Introducerea Comei Ioannine (prima epistolă după Ioan, versetele 5:7-8, după cum am discutat în capitolul 8) a oferit falsul suport asupra doctrinei Trinităţii. Adăugirile la ultimele douăsprezece versete ale Cărţii lui Marcu au indus în eroare anumite secte apalaşe, care au ajuns să creadă în şarpele manipulator şi multe confesiuni evanghelice cred în practica neinteligibilă „a vorbirii în limbi”.  Coroana de spini a lui Isus (Pacea fie asupra sa!) a condus la zeificarea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) şi la doctrina ispăşirii.

În acest proces, scribii nu au transmis mesajul lui Isus (Pacea fie asupra sa!), ci l-au transformat. Un caz în care deformarea a fost identificată şi corectată este în Faptele Apostolilor 8:37. Acest verset nu se regăseşte în majoritatea manuscriselor vechi şi pare să fi fost inserat de scribii de mai târziu. Din această cauză, a fost scos din multe traduceri moderne, incluzând Noua Versiune Internaţională şi Noua Versiune Standard Revizuită.

Haideţi să luăm un alt exemplu. Bruce M. Metzger ne spune că Faptele Apostolilor 15:34, a fost fără îndoială inserat de copişti. Nu este singurul care are această opinie. Din nou, atât Noua Versiune Internaţională, cât şi Noua Versiune Standard Revizuită enumeră acest verset, însă lasă un spaţiu liber în dreptul acestuia. În acelaşi mod, multe alte versete ale Noului Testament au fost scoase din cele mai respectabile Biblii, aşa cum sunt NIV şi NRSV, însă au rămas în Noua Versiune a Regelui Iacob. Cele mai notabile omisiuni sunt: Matei 17:21, 18:11, Marcu 7:16, 9:44, 9:46, 11:26; părţi din Luca 9:56, 17:36, 23:17; Ioan 5:4, Romani 16:24, părţi din 1 Ioan 5:7.

În timp ce unele inserţii ilegitime sunt recunoscute şi omise de către unele Biblii, altele le ignoră. De fapt, acestea nu doar ignoră inserţiile nelegitime, ba chiar le sancţionează. Haideţi să arătăm câteva dintre aceste greşeli, iar logic este să începem cu cele mai respectate Cărţi ale Noului Testament, Evangheliile. Am dezvăluit deja faptul că apostolii lui Isus (Pacea fie asupra sa!) nu sunt autorii acestora. Cu toate acestea, chiar dacă ei ar fi autorii Evangheliilor, Isus (pacea fie asupra sa!) nu pare să fi considerat că apostolii săi pot îndura tot ceea ce îşi dorea el de la ei (Ioan 16:12: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta.”). El a considerat că ei nu aveau suficientă credinţă (Matei 8:26, 14:31, 16:8; Luca 8:25), lipsă de înţelegere (Matei 15:16) şi, de asemenea, îi consideră „neam necredincios şi pornit la rău” (Ioan 9:41).

De aceea, probabil că nu trebuie să fim în mod particular perturbaţi de faptul că nu apostolii au fost autorii Evangheliilor. Probabil ei nu au fost cei mai buni dintre oameni pentru acest lucru. La urma urmelor, cei care l-au cunoscut pe Isus (Pacea fie asupra sa!) cel mai bine – propriile rude – credeau că este nebun (Marcu 3:21 şi Ioan 8:48), iar puţinii oameni la care a fost trimis l-au respins  (Ioan 1:11).  Aşadar, problema acestui fapt nu ar trebui să fie îndreptată asupra cui a scris aceste Evanghelii, ci dacă acestea sunt de încredere. Răspunsul este, în mod aparent: nu. În cadrul Seminarului despre Isus (Pacea fie asupra sa!) s-au analizat cuvintele atribuite lui Isus (Pacea fie asupra sa!) din Evanghelia lui Ioan, şi „nu au putut găsi o singură zicere pe care să o fi putut atribui istoric lui Isus... Cuvintele atribuite lui Isus în cea de a patra Evanghelie sunt creaţia evangheliştilor în mare parte.”

Acum, de ce ar fi făcut ei un asemenea lucru? Deoarece „urmaşii lui Isus au fost înclinaţi să îşi adapteze cuvintele la propriile nevoi. Aceasta i-a condus să inventeze contexte narative bazate pe propria lor experienţă, în care ei l-au introdus pe Isus ca figură autoritară.”

Seminarul despre Isus (Pacea fie asupra sa!) a găsit sute de astfel de exemple în Evanghelii, incluzând cazurile în care „urmaşii lui Isus au împrumutat în mod gratuit din înţelepciunea comună şi au creat propriile lor ziceri şi parabole, pe care le-au atribuit apoi lui Isus.”

Aşadar, atât despre „Ioan”. Acum, haideţi să privim anumite dificultăţi specifice, începând cu Cartea lui Matei. Astfel, Matei 2:15 afirmă că Isus (Pacea fie asupra sa) a fost scos din Egipt:

„...ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin prorocul care zice: «Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.»”

Ei bine, aceasta este propunerea. Cu toate acestea, ce Scriptură a reţinut Isus (Pacea fie asupra sa!) în Egipt, pe care se presupune că trebuia să o împlinească? Găsim răspunsul în Osea, 11:1. Aşadar, ce anume ne spune aceste verset?

„Când era tânăr Israel, îl iubeam şi am chemat pe fiul Meu din Egipt.”

O potrivire scripturală, nu?! Nu.

Potrivirea se potriveşte doar dacă ne oprim să mai citim. Ar trebui să continuăm cu următorul verset, în care putem citi:

„Dar cu cât prorocii îi chemau, cu atât ei se depărtau: au adus jertfe Baalilor şi tămâie chipurilor idoleşti.” (Osea 11:2)

Privit în context, putem să îi aplicăm acest pasaj doar lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) şi să presupunem, în acelaşi timp, că Isus (Pacea fie asupra sa!) adora idolii.

Erori similare se regăsesc din belşug. Spre exemplu, în Matei 2:17-18, se comentează genocidul lui Irod asupra copiilor din Betleem, folosind cuvintele:

„Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin prorocul Ieremia, care zice: ~ «Un ţipăt s-a auzit în Rama, plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii şi nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau.»”

O mică problemă. Pasajul de referinţă din Vechiul Testament, Ieremia 31:15, se referă la acest eveniment istoric, şi anume la răpirea copiilor Rahelei alături de cei ai comunităţii israelite, de către Sargon, regele Asiriei. Paralela scripturală nu este una deosebită, deoarece este inexistentă.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Matei 27:10, care face referire la fragmentul din Ieremia 32:6-9. În acest caz, citatul la care se face referire, pur şi simplu nu există. Mai mult decât atât, Matei 27:10,  vorbeşte despre „ţarina olarului”, plătită cu treizeci de bănuţi de argint. Ieremia 32:6-9 vorbeşte despre „câmpul lui Hanameel”, plătit cu şaptesprezece sicli de argint. Astfel, ambele au fost tranzacţii separate în timp şi spaţiu. Orice efort de a pretinde „împlinirea” Scripturilor precedente este doar un capriciu în cel mai bun caz.

Şi lista continuă. Putem înţelege de ce unii dintre autorii Noului Testament au căutat validarea acestuia prin pretinderea împlinirii profeţiei Vechiului Testament. Cu toate acestea, rateurile tactice apar atunci când Scripturile de referinţă se dovedesc a fi amintite greşit, aplicate în mod fals şi inexistente. Departe de a conferi legitimitate, astfel de erori nu fac altceva decât să transforme documentul, la fel ca şi pe autorii săi, în ceva îndoielnic.

După ce am atins unele dintre aceste greşeli, haideţi să aruncăm acum privirea asupra unei scurte liste (care sigur nu vor fi complete) a acestor inconsistenţe clare.

 

3. Inconsecvenţele Noului Testament

(Prima parte)

„Chiar dacă este aprig, îl vom îmblânzi noi.” – reclamă din The Times, Leo Burnett Advertising Agency

Următoarea listă identifică unele dintre cele mai flagrante conflicte din Noul Testament. Scopul acestora nu este, după cum am menţionat anterior, acela de a calomnia Biblia, ci să o expunem aşa cum este. Aceia care consideră că Noul Testament este Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu să ia în considerare următoarea listă în lumina faptului că Dumnezeu nu poate greşi. Nici măcar o dată! Acestea fiind spuse, recunoaşterea greşelilor din Noul Testament ar trebui să îi motiveze pe căutătorii serioşi să caute mai departe.

 

1. Matei 1:16 şi Luca 3:23 –  cine a fost tatăl lui Iosif?

Matei 1:16: Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei, din care S-a născut Isus, care Se cheamă Hristos.

Luca 3:23: Isus avea aproape treizeci de ani când a început să înveţe pe norod; şi era, cum se credea, fiul lui Iosif, fiul lui Eli.

 

2. Matei 2:14 şi Luca 2:39 – către Egipt sau Nazaret?

Matei 2:14: Iosif s-a sculat, a luat Pruncul şi pe mama Lui, noaptea, şi a plecat în Egipt.

Luca 2:39: După ce au împlinit tot ce poruncea Legea Domnului, Iosif şi Maria s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret.

 

3. Matei 4:3-9 şi Luca 4:3-9 – pietrele în pâine, aruncarea lui jos, apoi adorarea Satanei, sau pietrele în pâine, adorarea Satanei, apoi aruncarea lui jos?

Matei 4:3-9: Satana i-a cerut lui Isus (Pacea fie asupra sa!): „porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.”, apoi „aruncă-Te jos” şi, în sfârşit: „Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie.”

Luca 4:3-9: Satana i-a cerut lui Isus (Pacea fie asupra sa!): „porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine.”, apoi „Te vei închina înaintea mea” şi, în sfârşit: „aruncă-Te jos de aici”.

 

4. Matei 6:9-13 şi Luca 11:2-4 – care este versiunea corectă a „Rugăciunii către Domnul?”

Matei 6:9-13: Tatăl nostru care eşti în Ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; ~ vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în Cer şi pe Pământ. ~  Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; ~ şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; ~ şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!

Luca 11:2-4: Tatăl nostru care eşti în Ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe Pământ. ~ Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi; ~ şi ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator; şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.

5. Matei 7:7-8 şi Luca 13:24 – Toţi cei care vor căuta vor găsi... sau nu?

Matei 7:7-8: Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. ~ Căci oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide.

Luca 13:24: Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea.

 

6. Matei 8:5 şi Luca 7:3-7 – Sutaşul a venit el însuşi sau a trimis un mesager?

Matei 8:5: Pe când intra Isus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş...

Luca 7:3-7: Fiindcă auzise vorbindu-se despre Isus, sutaşul a trimis la El pe nişte bătrâni ai iudeilor, ca să-L roage să vină să vindece pe robul lui. ~ Aceştia au venit la Isus, L-au rugat cu tot dinadinsul şi au zis: „Face să-i faci acest bine; ~ căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga.” ~  Isus a plecat cu ei; dar nu era departe de casă, când sutaşul a trimis la El pe nişte prieteni să-I spună: „Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. ~ De aceea nici nu m-am socotit vrednic să vin eu însumi la Tine. Ci zi o vorbă, şi robul meu va fi tămăduit.”

 

7. Matei 8:28 şi Luca 8:27 – Unul sau doi bărbaţi?

Matei 8:28: Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela.

Luca 8:27: Când a ieşit Isus la ţărm, L-a întâmpinat un om din cetate, stăpânit de mai mulţi draci. De multă vreme nu se îmbrăca în haină şi nu-şi avea locuinţa într-o casă, ci în morminte.

 

8. Matei 9:18 şi Marcu 5:22-23 – Mort sau nu?

Matei 9:18: Pe când le spunea Isus aceste vorbe, iată că a venit unul din fruntaşii sinagogii, I s-a închinat şi I-a zis: „Fiica mea adineaori a murit; dar vino de pune-Ţi mâinile peste ea, şi va învia.”

Marcu 5:22-23: Atunci a venit unul din fruntaşii sinagogii, numit Iair. Cum L-a văzut, fruntaşul s-a aruncat la picioarele Lui ~ şi I-a făcut următoarea rugăminte stăruitoare: „Fetiţa mea trage să moară; rogu-Te, vino de-Ţi pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască.”

 

9. Matei 10:2-4 şi Luca 6:13-16 – Cine a fost apostol, Levi (zis şi Tadeu) sau Iuda, fiul lui iacov?

Matei 10:2-4: 2. Iată numele celor doisprezece apostoli: Cel dintâi, Simon, zis Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacov, fiul lui Zebedei, şi Ioan, fratele lui; ~ Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacov, fiul lui Alfeu, şi Levi, zis şi Tadeu.

Luca 6:13-16: Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli, şi anume: ~  pe Simon, pe care l-a numit şi Petru; pe Andrei, fratele lui; pe Iacov; pe Ioan; pe Filip; pe Bartolomeu; ~ pe Matei; pe Toma; pe Iacov, fiul lui Alfeu; pe Simon, numit zelotul; ~ pe Iuda, fiul lui Iacov; şi pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut vânzător.

 

10. Matei 10:10 şi Marcu 6-8 – Să îşi cu ei un toiag sau nu?

Matei 10:10:  Nici traistă pentru drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag, căci vrednic este lucrătorul de hrana lui.

Marcu 6:8: Le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe drum decât un toiag; să n-aibă nici pâine, nici traistă, nici bani de aramă la brâu.

 

11. Matei 11:13-14, 17:11-13 şi Ioan 1:21 – Ioan Botezătorul a fost Ilie sau nu?

Matei 11:13-14: Căci până la Ioan au prorocit toţi Prorocii şi Legea. ~ Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie care trebuia să vină.

Matei 17:11-13: Drept răspuns, Isus le-a zis: „Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile. ~ Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor.” ~ Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul.

Ioan 1:21: Şi ei l-au întrebat: „Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: „Nu sunt! „Eşti prorocul?” Şi el a răspuns: „Nu!”

12. Matei 12:39 (semnul lui Ioan a fost singurul semn) vs. Marcu 8:12 (niciun semn nu a fost trimis) vs. Luca 7:22 şi 11:20 (afirmă că miracolele sunt semne) – care dintre ele?

Matei 12:39: Drept răspuns, El le-a zis: „Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decât semnul prorocului Iona.”

Marcu 8:12: Isus a suspinat adânc în duhul Său şi a zis: „Pentru ce cere neamul acesta un semn? Adevărat vă spun că neamului acestuia nu i se va da deloc un semn.”

Luca 7:22: Şi, drept răspuns, le-a zis: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.”

Luca 11:20: Dar, dacă Eu scot dracii cu degetul lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns până la voi.

 

13. Matei 15:22 şi Marcu 7:26 – Femeia era din Canaan sau din Grecia?

Matei 15:22: Şi iată că o femeie canaanită a venit din ţinuturile acelea şi a început să strige către El: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este muncită rău de un drac.”

Marcu 7:26: Femeia aceasta era o grecoaică, de obârşie siro-feniciană. Ea Îl ruga să scoată pe dracul din fiica ei.

 

14. Matei 20:29-30 şi Marcu 10:46-47 – Unul sau doi orbi?             

Matei 20:29-30: Când au ieşit din Ierihon, o mare gloată a mers după Isus. ~ Şi doi orbi şedeau lângă drum. Ei au auzit că trece Isus şi au început să strige: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!”

Marcu 10:46-47: Au ajuns la Ierihon. Şi pe când ieşea Isus din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu o mare mulţime de oameni, fiul lui Timeu, Bartimeu, un cerşetor orb, şedea jos lângă drum şi cerea de milă. ~ El a auzit că trece Isus din Nazaret şi a început să strige: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!”

 

15. Matei 21:1-2 şi Marcu 11:1-2 – A fost prezent măgarul sau nu? Aduceţi-l „pe el” (măgăruşul) sau „pe ei” (măgăriţa şi măgăruşul)?

Matei 21:1-2: Când s-au apropiat de Ierusalim şi au ajuns la Betfaghe, înspre Muntele Măslinilor, Isus a trimis doi ucenici ~ şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea; dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine.”

Marcu 11:1-2: Când s-au apropiat de Ierusalim şi au fost lângă Betfaghe şi Betania, înspre Muntele Măslinilor, Isus a trimis pe doi din ucenicii Săi ~ şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: îndată ce veţi intra în el, veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat încă niciun om; dezlegaţi-l şi aduceţi-Mi-l.”

 

16. Matei 26:74-75 şi Marcu 14:72 – Înainte ca să cânte cocoşul o dată sau de două ori?

Matei 26:74-75: Atunci el a început să se blesteme şi să se jure, zicând: „Nu cunosc pe Omul acesta!” În clipa aceea a cântat cocoşul. ~ Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus: „Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar.

Marcu 14:72: Îndată a cântat cocoşul a doua oară. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus: „Înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi gândindu-se la acest lucru, a început să plângă.

 

17. Matei 27:5 şi Faptele Apostolilor 1:18 – Cum a murit Iuda?

Matei 27:5: Iuda a aruncat arginţii în Templu şi s-a dus de s-a spânzurat.

Faptele Apostolilor 1:18: Omul acesta a dobândit un ogor cu plata nelegiuirii lui, a căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele.

18. Matei 27:11-14 (Isus i-a răspuns lui Pilat „Este precum spui” şi nimic mai mult) şi Ioan 18:33-37 (Isus şi Pilat au purtat o conversaţie)

Matei 27:11-14: Isus S-a înfăţişat înaintea dregătorului. Dregătorul L-a întrebat: „Eşti Tu «Împăratul iudeilor»?” „Da”, i-a răspuns Isus, „sunt.” ~ Dar n-a răspuns nimic la învinuirile preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor. ~ Atunci Pilat I-a zis: „N-auzi de câte lucruri Te învinuiesc ei?” ~ Isus nu i-a răspuns la niciun cuvânt, aşa că se mira foarte mult dregătorul.

Ioan 18:33-37: Pilat a intrat iarăşi în odaia de judecată, a chemat pe Isus şi I-a zis: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?” ~ Isus i-a răspuns: „De la tine însuţi zici lucrul acesta sau ţi l-au spus alţii despre Mine?” ~ Pilat a răspuns: „Eu sunt iudeu? Neamul Tău şi preoţii cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea: ce ai făcut?” ~ „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici.” ~ „Atunci un Împărat tot eşti!”, I-a zis Pilat. „Da”, a răspuns Isus. „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.”

 

19. Matei 27:28 (haină stacojie) vs. Ioan 19:2 (haină de purpură)

Matei 27:28: L-au dezbrăcat de hainele Lui şi L-au îmbrăcat cu o haină stacojie.

Ioan 19:2: Ostaşii au împletit o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi L-au îmbrăcat cu o haină de purpură.

 

20. Matei 27:34 şi Marcu 15:23 – Vin amestecat cu fiere sau cu smirnă? A avut gust sau nu?

Matei 27:34: I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; dar, când l-a gustat, n-a vrut să bea.

Marcu 15:23: I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El nu l-a luat.

 

21. Marcu 15:25 şi Ioan 19:14-15 – Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost crucificat în ceasul al treilea sau cel de al şaselea ceas?

Marcu 15:25: Când L-au răstignit, era ceasul al treilea.

Ioan 19:14-15: Era ziua Pregătirii Paştilor, cam pe la ceasul al şaselea. Pilat a zis iudeilor: „Iată Împăratul vostru!” ~ Dar ei au strigat: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” „Să răstignesc pe «Împăratul vostru»?”, le-a zis Pilat. Preoţii cei mai de seamă au răspuns: „Noi n-avem alt împărat decât pe cezarul!”

 

22. Luca 1:15, 1:41, 1:67, 2:25 şi Ioan 7:39 – Îi fusese dat „Duhul Sfânt” sau nu?

Luca 1:15: Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale.

Luca 1:41: Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece, şi Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt.

Luca 1:67: Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duhul Sfânt, a prorocit şi zis...

Luca 2:25: Şi iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viaţă sfântă şi era cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era peste el.

Ioan, 7:39: Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.

 

23. Luca 2:10-14 şi Luca 12:49-53 – Un profet anunţat de îngeri ca fiind aducătorul de pace pe Pământ, între oamenii plăcuţi sau va aduce focul şi dezbinarea?

Luca 2:10-14: Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: ~ astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. ~ Iată semnul, după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un Prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.” ~ Şi deodată, împreună cu îngerul, s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: ~ „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.”

Luca 12:49-53: Eu am venit să arunc un foc pe Pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum! ~ Am un botez cu care trebuie să fiu botezat şi cât de mult doresc să se îndeplinească! ~ Credeţi că am venit să aduc pace pe Pământ? Eu vă spun: nu; ci mai degrabă dezbinare. ~ Căci, de acum înainte, din cinci care vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinaţi împotriva a doi, şi doi împotriva a trei. ~ Tatăl va fi dezbinat împotriva fiului, şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei, şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii, şi nora împotriva soacrei.

 

24. Luca 23:39-40 şi Marcu 15:31-32 – Un hoţ l-a apărat pe Isus (Pacea fie asupra sa!) sau nu?

Luca 23:39-40: Unul din tâlharii răstigniţi Îl batjocorea şi zicea: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!” ~ Dar celălalt l-a înfruntat şi i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă?”

Marcu 15:31-32: Tot astfel şi preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii, îşi băteau joc de El între ei şi ziceau: „Pe alţii i-a mântuit, şi pe Sine însuşi nu Se poate mântui! ~ Hristosul, Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem!” Cei răstigniţi împreună cu El, de asemenea, îşi băteau joc de El.

 

25. Luca 14:26 şi 1 Ioan 3:15 – Să îl urăşti pe fratele tău sau nu?

Luca 14:26: Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu.

1 Ioan 3:15: Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; şi ştiţi că niciun ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el.

 

26. Luca 23:26, Matei 27:32, Marcu 15:21 vs. Ioan 19:17 – Cine a purtat crucea, Simon sau Isus (Pacea fie asupra sa!)?

Luca 23:26: Pe când Îl duceau să-L răstignească, au pus mâna pe un anume Simon din Cirena, care se întorcea de la câmp; şi i-au pus crucea în spinare, ca s-o ducă după Isus.

Matei 27:32: Pe când ieşeau afară din cetate, au întâlnit pe un om din Cirene, numit Simon, şi l-au silit să ducă crucea lui Isus.

Marcu 15:21: Au silit să ducă crucea lui Isus pe un trecător care se întorcea de la câmp, numit Simon din Cirena, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf.

Ioan 19:17: Isus, ducându-Şi crucea, a ajuns la locul zis al „Căpăţânii”, care în evreieşte se cheamă „Golgota”.

 

27. Luca 23:43 şi Ioan 20:17 – S-a suit la Cer sau nu?

Luca 23:43: Isus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai.” (i-a spus unuia dintre cei răstigniţi în seara propriei sale răstigniri, prezicând ascensiunea sa la Cer chiar în acea zi).

Ioan 20:17: „Nu mă ţine”, i-a zis Isus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” (i-a spus Mariei Magdalena la două zile de la răstignire)

28. Luca 23:46 vs. Ioan 19:30 – Ultimele cuvinte ale lui Isus (Pacea fie asupra sa!) au fost: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” sau „S-a isprăvit!”?

Luca 23:46: Isus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” Şi, când a zis aceste vorbe, Şi-a dat duhul.

Ioan 19:30: Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a isprăvit! Apoi Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul.

 

29. Ioan 1:18, 1 Ioan 4:12, 1 Timotei 6:16 (Dumnezeu nu poate fi văzut) vs. Geneza 12:7, 17:1, 18:1, 26:2, 32:30; Exodul 3:16, 6:2-3; 24:9; 33:11, 33:23; Numere 14:14, Amos 9:1 (Dumnezeu poate fi văzut)

Spre exemplu, în Ioan 1:18 şi 1 Ioan 4:12 putem citi:

„Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu...”

În Geneza 12:7 apare:

„...Avram a zidit acolo un altar Domnului care i Se arătase.”

În Geneza 32:30, găsim:

„Iacov a pus locului aceluia numele Peniel; «căci», a zis el, «am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viaţă.»”

În Exod 6:2-3:

„Dumnezeu a mai vorbit lui Moise şi i-a zis: «Eu sunt Domnul. ~ Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca Dumnezeul cel Atotputernic; dar n-am fost cunoscut de el sub Numele Meu ca „Domnul.”»”

 

30. Ioan 5:31 şi Ioan 8:14 – Mărturia lui Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost adevărată sau nu?

Ioan 5:31: Dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată.

Ioan 8:14: Drept răspuns, Isus le-a zis: „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi, totuşi mărturia Mea este adevărată, căci Eu ştiu de unde am venit şi unde Mă duc...”

 31. Faptele Apostolilor 9:8 şi Faptele Apostolilor 22:9 – Oamenii care-l însoţeau i-au auzit vocea sau nu?

Faptele Apostolilor 9:7: Oamenii care-l însoţeau au rămas încremeniţi; auzeau în adevăr glasul, dar nu vedeau pe nimeni.

Faptele Apostolilor 26:14: Cei ce erau cu mine au văzut bine lumina şi s-au înfricoşat; dar n-au auzit glasul Celui ce vorbea.

 

32. Faptele Apostolilor 9:7 şi Faptele Apostolilor 26:14 – Companionii lui Pavel au căzut la pământ sau au rămas încremeniţi?

Faptele Apostolilor 9:7: Oamenii care-l însoţeau au rămas încremeniţi; auzeau în adevăr glasul, dar nu vedeau pe nimeni.

Faptele Apostolilor 26:14: Am căzut cu toţii la pământ; şi eu am auzit un glas care-mi zicea în limba evreiască: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti? Îţi este greu să arunci cu piciorul înapoi în vârful unui ţepuş.”

 

33. Matei 1:6-16 şi Luca 3:23-31 – douăzeci şi şase sau patruzeci de generaţii au fost între David şi Iosif?

Aceste două genealogii nu se potrivesc. Nici măcar două nume nu corespundă într-o secvenţă cu excepţia ultimului, Iosif, care prin nicio prelungire a imaginaţiei nu poate fi adevăratul tată al lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Cu alte cuvinte, dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost „fiul lui Dumnezeu”, Dumnezeu i-ar fi lăsat numele fără niciun fel de filiaţie, nu o dată, ci de două ori? Nepotrivirile din lista numelor este după cum urmează:

 

Nr.

Matei

[1:1-17]

Luca

[3:23-28]

Nr.

Matei

[1:1-17]

Luca

[3:23-28]

1.

David

David

22.

Zorobabel

Salatiel

2.

Solomon

Natan

23.

Abiud

Zorobabel

3.

Roboam

Matata

24.

Eliachim

Resa

4.

Abia

Mena

25.

Azor

Ioanan

5.

Asa

Melea

26.

Sadoc

Ioda

6.

Iosafat

Eliachim

27.

Achim

Iosif (nicio relaţie cu Maria)

7.

Ioram

Ionam

28.

Eliud

Semei

8.

...

Iosif

29.

Eleazar

Matatia

9.

...

Iuda

30.

Matan

Maat

10.

...

Simeon

31.

Iacov

Nagai

11.

Ozia

Levi

32.

Iosif (soţul Mariei)

Esli

12.

Ioatam

Matat

33.

 

Naum

13.

Ahaz

Iorim

34.

 

Amos

14.

Ezechia

Eliezer

35.

 

Matatia

15.

Manase

Isus

36.

 

Iosif (nicio relaţie cu Maria)

16.

Aman

Er

37.

 

Ianai

17.

Iosia

Elmadam

38.

 

Melhi

18.

...

Cosam

39.

 

Levi

19.

Iehonia

Adi

40.

 

Matat

20.

Salatiel

Melhi

41.

 

Eli

21.

...

Neri

42.

 

Iosif (soţul Mariei)

 

Apologeţii creştini apără această nepotrivire pretinzând faptul că una dintre genealogiile lui Isus (Pacea fie asupra sa!) este după mamă, iar cea de a doua este dată de soţul mamei, Iosif. Cu toate acestea, mulţi consideră că această apărare este una dintre încercările de apărare inacceptabile: „crede ceea ce spun, nu ceea ce vezi cu propriii tăi ochi”, după cum pretind ei, însă Biblia a definit în mod clar linia genealogică prin soţul Fecioarei Maria, Iosif.

 

3. Inconsecvenţele Noului Testament

(Partea a doua)

„Cel mai bun, atunci când este stricat, devine cel mai rău”

Proverb latin (Corruptio optimi pessima)

În ciuda tuturor dovezilor care arată contrariul, mulţi creştini cred că Noul Testament este Cuvântul inefabil al lui Dumnezeu. Chiar şi Pavel a respins această pretindere în 1 Corinteni, 7:12:

„Celorlalţi le zic eu, nu Domnul...”

arătând  că ceea ce urmează este de la el şi nu de la Dumnezeu. Aşadar, această secţiune din Biblie, după propria mărturisire a lui Pavel, nu este Cuvântul lui Dumnezeu. 1 Corinteni 1:16, arată că Pavel nu îşi aminteşte dacă a mai botezat pe altcineva în afară de Crisp, Gaiu şi casa lui Ştefana:

„Da, am mai botezat şi casa lui Ştefana; încolo, nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva.”

Acum, aceasta sună a fi Cuvântul lui Dumnezeu? Oare Dumnezeu ar spune: „Pavel i-a botezat pe Crisp, Gaiu şi casa lui Ştefana şi, posibil, au mai fost şi alţii. Însă, aceasta s-a întâmplat cu mult timp în urmă şi, ei bine, ştiţi, s-au întâmplat multe de atunci. Este totul cam confuz pentru Mine în acest moment.”?!

1 Corinteni 7:25-26, arată că Pavel ar fi scris:

„Cât despre fecioare, n-am o poruncă din partea Domnului. Le dau însă un sfat, ca unul care am căpătat de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare. ~ Iată, dar, ce cred eu că este bine, având în vedere strâmtorarea de acum...”

În 2 Corinteni 11:17, putem citi:

„Ce spun în această îndrăzneală, ca să mă laud, nu spun după Domnul, ci ca şi cum aş spune din nebunie.”

Din nou, poate cineva crede că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu?! Pavel a recunoscut că a răspuns fără a avea călăuzirea lui Dumnezeu şi fără Autoritate Divină şi că el, personal, consideră că are această natură într-un loc şi că este cuprins de nebunie în celălalt loc.

Pavel şi-a justificat prezumţia de a avea autoritate divină cu următoarele cuvinte:

„...Şi cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 7:40)

Problema este că sunt o mulţime de oameni care au pretins că au „Duhul lui Dumnezeu” în timp ce făceau lucruri ciudate şi rele în acelaşi timp. Aşadar, mărturisirea lui Pavel trebuie să fie admirată sau condamnată? Oricum am răspunde la această întrebare, ideea este că, în timp ce mărturisirile oamenilor pot fi schimbătoare, nu se întâmplă acelaşi lucru şi cu Creatorul, care este Atoatecunoscător şi Atotputernic. Dumnezeu nu va spune niciodată: „Presupun...” la fel cum a făcut Pavel.

„Forţele de rezervă” ale apărătorilor Bibliei susţin că Noul Testament nu este literal Cuvântul lui Dumnezeu, ci Cuvântul inspirat de Dumnezeu. O astfel de supoziţie îşi găseşte resursele în 2 Timotei 3:16, care afirmă ceea ce este evident:

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu...”

Aceasta nu arată că ceva poate deveni o Scriptură doar prin numirea acelui lucru astfel. Doar pentru că un consiliu ecumenic a canonizat patru Evanghelii pentru a le exclude şi distruge pe celelalte mii de Evanghelii, aceasta nu le transformă în nişte Scripturi. Dovada nu se găseşte în opinia unor oameni, chiar dacă aceştia sunt unanimi, ci în originea divină a acesteia, după cum arată dovezile interne şi externe. Aceste cărţi care au picat testul originii divine şi/sau se poate presupune că inspiraţia a fost impură încă de la început sau denaturată. Pur şi simplu nu stă în Natura perfectă a lui Dumnezeu să reveleze sau să insufle greşeli.

Isaia 40:8, ne ajută să definim măsura după care autenticitatea Revelaţiei poate fi determinată:

„Iarba se usucă, floarea cade; dar Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.”

Nu avem nevoie de nicio întrebare cu privire la sursa textului din Isaia 40:8, deoarece adevărul afirmaţiei este evident, atemporal şi de netăgăduit – Cuvântul (însemnând învăţăturile) lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate. Totuşi, problema este că nu toate Cărţile „rămân pentru eternitate”, fapt evident din lungimea listei deformărilor din capitolul precedent. Şi dacă „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac”, însemnând că nu se va pierde niciodată, atunci unde este Evanghelia originală a lui Isus (Pacea fie asupra sa!) dacă nu s-a pierdut? Nu există niciun învăţat în textele biblice care să contrazică faptul că nicio singură pagină din Evanghelia lui Isus (Pacea fie asupra sa!) nu există. Mai mult decât atât, cu învăţaţii de partea noastră, putem să ajungem la propria noastră concluzie: Isus (Pacea fie asupra sa!) vorbea aramaica şi nu greaca. Cel mai vechi manuscris canonic cunoscut ca fiind „adevărata Evanghelie” datează din secolul al patrulea d.H. Şi este scrisă în mod predominant într-o limbă pe care Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a vorbit-o vreodată: Koiné, greaca. Scrisă aproape în totalitate de autori necunoscuţi, având motivaţii necunoscute şi presărată cu greşeli uşor de identificat şi nedumnezeieşti, vidul lăsat de pierderea Evangheliei originale a lui Isus (Pacea fie asupra sa!) este slab compensată. Greşelile şi inconsistenţele întâlnite chiar şi în cele mai vechi manuscrise care au supravieţuit sunt atât de numeroase încât C. J. Cadou, profesor de istorie a bisericii la Oxford, a scris:

„Aşadar, în cele patru Evanghelii, principalele documente la care trebuie să mergem dacă vrem să umplem toate golurile din schiţa provenită, dacă punem la un loc şi celelalte surse, vom găsi materiale foarte diferite în ceea ce priveşte calitatea şi credibilitatea. Aşadar, preponderent este elementul incertitudinii, care ne aduce tentaţia de a lăsa jos toate instrumentele încă de la început şi să declarăm această sarcină lipsită de speranţă. Inconsistenţele şi improbabilităţile istorice din anumite părţi ale Evangheliei formează anumite argumente avansate în favoarea teoriei mitului lui Hristos. Totuşi, acestea sunt în întregime compensate – după cum am arătat – de consideraţiile altora. Însă, discrepanţele şi incertitudinile care rămân sunt serioase şi, în consecinţă, mulţi oameni ai lumii moderne, care nu au nicio îndoială cu privire la existenţa reală a lui Isus, privesc ca fiind lipsită de speranţă orice încercare de a distinge adevărul istoric de chestiunile legendare şi mitice pe care Evangheliile le conţin şi să reconstruiască povestea misiunii lui Isus din rămăşiţe mult mai istorice.”

Cadoux nu este singur în această opinie. Orice căutător serios va recunoaşte imediat frustrarea care există printre teologii creştini, datorate în mare parte lipsei Scripturii originale, autorilor identificabili şi a călăuzirii definitive. Spre exemplu, Robert W. Funk, înălţatul fondator al Seminarului lui Isus, a spus cu privire la acest fapt:

„Pentru a se adăuga la această problemă, nici măcar două copii ale oricărei Cărţi a Noului Testament nu sunt exact la fel, din moment ce toate sunt scrise de mâna omului. S-a estimat că există peste şaptezeci de mii de variante semnificative în ceea ce priveşte manuscrisele greceşti ale Noului Testament în sine. Acest munte de variante au fost reduse la un număr manevrabil de către ediţiile critice moderne, care sortează, evaluează şi aleg printre miriadele de posibilităţi. Ediţiile critice ale Noului Testament grecesc folosite de către învăţaţi sunt, de fapt, creaţiile criticilor textuali şi ale editorilor. Ele nu sunt identice cu niciunul dintre manuscrisele străvechi rămase. Ele sunt un amestec al mai multor versiuni.

Profesorul Dummelow, de la Cambridge, a atribuit această lipsă de etică în evidenţele scripturale modului în care toate aceste variante textuale au apărut:

„Uneori, un copist nu pune ceea ce era în text, ci ceea ce crede el că ar trebui să fie în interior. El se va încrede într-o memorie nestatornică sau chiar va crea un text ce va fi în concordanţă cu ideile şcolii de care aparţine. Pe lângă aceasta, un număr enorm de copii au fost păstrate. Versiunilor şi citatelor aparţinând preoţilor creştini li s-au adăugat aproximativ patru mii de manuscrise greceşti ale Noului Testament cunoscute.[140] Drept rezultat, varietăţile lecturii sunt considerabile.”

Pentru ca cele de mai sus să nu fie considerate doar o opinie personală, trebuie să ştiţi că acest citat a fost extras dintr-o operă derivată din munca a patruzeci şi doi de învăţaţi creştini cu reputaţie internaţională  Ne putem întreba, în mod corect, de ce un asemenea grup de învăţaţi distinşi ar critica propria lor cale de călăuzire dacă nu din dorinţa de a se dedica adevărului.

Alţi învăţaţi au oferit propria lor explicaţie pentru numeroasele variante ale textelor biblice:

„Modalităţile de vorbire din cea de a patra Evanghelie (chiar şi dincolo de vorbirea mesianică de la început) sunt foarte diferite de cele sinoptice şi la fel se întâmplă şi cu comentariile existente în cea de a patra Evanghelie în sine, care nu pot fi la fel de fiabile ca înregistrările a ceea ce Isus a spus: veridicitatea literară din Antichitate nu a interzis, aşa cum o face acum, atribuirea de discursuri ficţionale unor personaje istorice: cei mai buni istorici străvechi făcuseră o practică din a compune şi atribui discursuri în acest fel.”

Reverendul J. R. Findlay a spus:

„Niciuna dintre scrierile evanghelice produse în acest mod, nici chiar cele existente acum în Noul Testament, nu a susţinut că vreun aspect al scrierilor sale ar avea autoritate canonică; la fel a fost şi rezultatul dorinţei de a prezenta ceea ce era cunoscut sau ceea ce se credea despre Hristos cu scopul de a satisface nevoile religioase ale comunităţii pentru care textele au fost scrise.”

Findlay a remarcat faptul că Evangheliile apocrife pot fi aplicate în acelaşi mod şi Evangheliilor canonice:

Dorinţa va apărea în mod natural pentru o prezentare a faptelor evanghelice care să fie în armonie cu ideile şi sentimentele predominante. Dacă această dorinţă trebuia satisfăcută, câteva manipulări ale tradiţiei general acceptate erau necesare, însă aceasta nu părea o problemă importantă într-o perioadă în care exista o lipsă de conştiinţă pentru obligaţia de a descrie lucrurile aşa cum au fost în realitate. Aceste Evanghelii au fost create, fapt care reflectă cu claritate concepţiile derivate din nevoile practice ale comunităţii pentru care acestea au fost scrise. În interiorul acestora, materialul tradiţional a fost folosit, însă nu a existat niciun pic de ezitare în modificarea, adăugarea sau scoaterea a ceea ce nu corespundea scopului scriitorului.”

Sau, într-un limbaj mai simplu:

„Pentru creştinii timpurii care au realizat aceste poveşti pe care le avem acum în Evanghelii, era ceva legitimat şi necesar să schimbe faptele istorice cu scopul de a crea un punct de vedere teologic.”

Faptul că autorii Evangheliilor au modificat textele pentru a le potrivi propriilor ţeluri este un fapt bine-cunoscut printre învăţaţi, iar aceasta a dat naştere unei metodologii particulare a analizei Evangheliilor, cunoscută sub numele de reeditare critică. Munca celor care reeditează în mod critic textele evanghelice constă în a ghici intenţiile fiecărui autor în parte, a posturii teologice şi a scopului evanghelic prin intermediul analizei formei evanghelice şi a modificărilor editoriale – printre acestea fiind incluse inserările, ştergerile, reinterpretările şi rearanjamentele – făcute surselor de la care fiecare Evanghelie a derivat.

Chiar dacă suntem de acord cu argumentul conform căruia Noul Testament este o sursă lipsită de încredere în ceea ce priveşte adevărul, tăcerea autorităţilor bisericeşti în faţa unor astfel de critici sugerează un acord tacit. Însă, oricare este motivul unei atât de vaste variabilităţi a textelor scripturale, rămâne faptul că ele diferă şi această lipsă de uniformitate desfiinţează pretinderea infailibilităţii textului biblic. Cu toate aceste inconsistenţe, trebuie să ne întrebăm de ce cărţi aflate în contradicţie au fost canonizate împreună. Răspunsul simplu este acela că aceste scrieri creştine au servit cel mai bine scopului bisericii timpurii. Nu este acesta, oare, un gând înfricoşător?! Acesta ne conduce la întrebarea: „Cum a derivat canonul Noului Testament?!” De aceea, haideţi să ne întoarcem privirile spre următorul subiect.

 

5. Probleme legate de canonul Noului Testament

Am necinstit istoria, însă, cel puţin, am avut copiii săi.” – Alexandre Dumas

Conform Dicţionarului Biblic Harper:

„Canonul Noului Testament are, de asemenea, o istorie complexă şi instabilă... nicio listă canonică nu apare înainte de anul 150 d.H...

John Reumann, în cartea sa, Varietatea şi unitatea în ideile Noului Testament, comenta:

„Canonul, ca şi colecţie, devine mult mai problematic atunci când cineva vede cât de variate sunt scrierile care au fost incluse (şi cum câteva dintre cele lăsate pe din afară fără nicio semnificaţie intrinsecă inferioară a stilului sau a datelor) şi cum diferă părerile asupra unora dintre aceste scrieri în secolele patristice.”

Graham Stanton a adăugat:

„Biserica timpurie a păstrat patru Evanghelii în loc să recunoască jena existentă asupra acestor diferenţe...”

Nu în ultimul rând, Noua Enciclopedie Catolică pretinde:

„Toate cărţile din interiorul canonului au fost inspirate divin, însă există o dezbatere asupra faptului dacă nu ar putea exista şi alte cărţi inspirate divin, dar care, din cauza pierderii sale, nu se află în canon. Biserica nu şi-a pus această întrebare. Opinia generală este aceea că, probabil, unele dintre cărţile inspirate divin s-au pierdut.”

De ce există această suspiciune ascunsă că unele cărţi ar fi fost pierdute? Evidenţele Biblice – 1 Corinteni 5:9 şi 2 Corinteni 2:3-9, 7:8-12 – arată faptul că două dintre Epistolele lui Pavel au dispărut. Pavel vorbeşte de asemenea despre „epistola din Laodiceea” în Coloseni 4:16 – unde este aceasta? Mai mult decât atât, între 1 Cronici 29:29, 2 Cronici 9:29 şi 2 Cronici 12:15, un total de şase cărţi sunt pomenite în Vechiul Testament. Aşadar, aceste materiale au fost pierdute cel mai probabil. Cât de mult a fost adăugat în mod necorespunzător este încă o chestiune disputată.

Dincolo de aceste cărţi care au fost pierdute, alte cinci (2 Petru, 2 Ioan, 3 Ioan, Iacob şi Iuda) au fost anulate din cauza atribuţiilor lor îndoielnice. Mai mult decât atât, canonicitatea a fost pretinsă pentru alte cărţi, după scufundarea în obscuritate a textelor apocrife şi legitimitatea cărţilor. Evrei şi Apocalipsa lui Ioan a rămas un subiect dezbătut până în zilele noastre. Această controversă s-a dovedit atât de problematică încât s-a căutat o rezolvare pentru aceasta. În consecinţă, după mai multe mii de ani de indecizie şi dezbatere, definiţia canonului biblic a fost oferită în cadrul Consiliului de la Trent, din 8 aprilie 1564, notat în legea De Canonicis Scripturis.

Acum, ca să fim corecţi, am găsit menţionarea a douăzeci şi şapte de cărţi ale Noului Testament începând cu anul 367 d.H. într-o scrisoare pastorală scrisă de Atanasie, episcop de Alexandria. În această scrisoare, Atanasie a definit aceste douăzeci şi şapte de cărţi, şi doar acestea douăzeci şi şapte, ca fiind Scripturi.

Din păcate, nici Atanasie şi nici nimeni altcineva nu a reuşit să stabilească o acceptare universală a acestui canon. Biserica siriană a exclus cinci din aceste cărţi al canonului Noului Testament, în timp ce biserica etiopiană a mai adăugat încă patru la acestea, ajungând la un total de treizeci şi una de cărţi.

Cercetând cărţile Vechiului Testament, Biblia catolică tradiţională (Douay-Rheims), la fel ca şi multe alte traduceri mult mai moderne, printre care Noua Biblie Americană şi Versiunea Standard Revizuită (ediţia catolică), au enumerat o listă de şaptezeci şi trei de cărţi, cu şapte mai mult decât Biblia protestantă şi cu şapte mai puţin decât versiunea ortodoxă. De aceea, până în zilele noastre, lumea creştină este divizată în privinţa părerii asupra a faptelor care constituie Noul Testament.

Cu toate acestea, discuţiile noastre se îndreaptă spre biserica catolică datorită istoriei sale proeminente şi ne întoarcem cu discuţiile spre Consiliul de la Trent, din anul 1564, şi perioada cimentării canonului Noului Testament. Ne putem întreba sub autoritatea cui s-a realizat această canonizare la aproximativ şaisprezece secole după dispariţia lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

Biserica catolică şi-a luat ca suport faptul că „decretul de la Trent, repetat de cel de la Vatican I din 24 aprilie 1870, reprezintă decizia infailibilă a preoţimii. Prin acest decret, anumite secţiuni deuterocanonice îndoielnice au fost incluse, de asemenea, printre Cărţi (cum omnibus suis partibus): Marcu 16:9-20; Luca 22:19-20, 22:43-40 şi Ioan 7:53-8:11.”[141]

Notabile sunt şi pretinderile vechi ale infailibilităţii preoţeşti şi a autenticităţii îndoielnice, care sugerează că pretinderile asupra infailibilităţii textelor nu sunt nimic mai mult decât propagandă papală. În definitiv, această biserică este cea care l-a anatemizat în mod postum pe papa Honorius I în cadrul celui de al treilea Consiliu de la Constantinopol (cel de al şaselea Consiliu Ecumenic), din anul 680 d.H. Papa Honorius a fost cel care a condus Vaticanul timp de treisprezece ani (625-638 d.H.) şi a fost sancţionat de către Sinodul de la Constantinopol, în anul morţii în care „aproba cu adevărat toate predicile apostolice.”[142] Cu toate acestea, patruzeci şi patru de ani mai târziu, aceeaşi biserică, ce îl sancţionase pe Honorius, l-a declarat pe el ca fiind anathema, deoarece „a devenit o autoritate apostolică, el, deşi nu a extins flamura învăţăturilor eretice la începuturile sale, el le-a întreţinut prin neglijenţa sa” şi, de asemenea, „a permis ca tradiţia apostolică imaculată, pe care a primit-o de la predecesorii săi, să fie pângărită.”[143]

Acum, care este varianta reală? A fost papa Honorius „de acord în totalitate cu predicile apostolice” sau a pângărit tradiţia apostolică?

În anul 682, papa St. Leo al II-lea, cu ajutorul Sinodului Trulan, la fel ca şi cel al altor şapte sau opt Consilii Ecumenice, a acceptat condamnarea lui în cel de al şaselea Consiliu Ecumenic. Astfel, avem două opinii opuse între papi şi ne întrebăm care dintre cele două a fost inefabilă. Cineva trebuie să fi greşit, deoarece: fie papa Honorius a fost anatemizat din motive întemeiate, fie papa St. Leo al II-lea a anatemizat un om inocent. Aşadar, cineva trebuie să fi greşit, însă, conform doctrinei papale a infailibilităţii, biserica îşi doreşte ca noi să credem că ambele opinii au fost corecte!

Cercetând cronicile istoriei papale, relatări asemănătoare vor ridica ceva mai mult decât câteva sprâncene speculative. Papa Pius al IX-lea a definit doctrina infailibilităţii papale în primul Consiliu de la Vatican, care s-a desfăşurat din 1869 şi până în 1870. Aşadar, cu alte cuvinte, doctrina se sustrage recunoaşterii a peste cincisprezece secole. Această ştergere în recunoaştere este de înţeles ţinând cont de istoria papalităţii. Secolul al şaptelea a fost martorul unor intrigi pline de culoare care l-au înconjurat pe papa Honorius I, aşa cum am descris mai sus. Secolul al X-lea l-a introdus pe Ioan al XII-lea, ale cărui crime împotriva umanităţii şi religiei au fost atât de mari, de adânci şi alterate, încât i-a determinat pe unii scriitori să îl numească un Caligula creştin, adăugând: acuzaţiile au fost făcute în mod special împotriva lui, deoarece a transformat bazilica din Laterno într-un bordel, pentru că el şi oamenii săi au violat femeile pelerine în bazilica Sf. Petru; că ofertele umile aduse la altar au fost luate ca bunuri personale. Era foarte pasionat de jocurile de noroc, în cadrul cărora invoca numele acelor zei discreditaţi, cunoscuţi astăzi ca fiind demoni. Foamea sa sexuală era insaţiabilă – un păcat minor în ochii romanilor. Ceea ce era considerat a fi cel mai rău lucru era acela că ocupanţii ocazionali ai patului său nu erau răsplătiţi cu aur, ci cu terenuri. Astfel, una dintre amantele sale a putut fi numită lord feudal, deoarece „el era atât de orbeşte îndrăgostit de ea încât a făcut-o guvernator peste cetăţi, ba chiar i-a oferit cruci de aur şi cupi ale bazilici Sf. Petru.”[144]

Benedict al IX-lea a primit scaunul Bazilicii Sf. Petru în 1032 doar pentru ca papalitatea să fie „vândută” naşului său de botez, Giovanni Gatiano, pentru suma impresionantă de 1500 de lire de aur. Decăderi asemănătoare ale terenurilor papale au avut loc mai târziu, aşa cum s-a întâmplat când scaunul de la Sf. Petru a devenit în mod inconfortabil supraîncărcat de Trinitatea secolului al cincisprezecelea al papilor Benedict al XIII-lea, Gregoriu al XII-lea şi Ioan al XXIII-lea (el însuşi un fost pirat, ca şi cum această situaţie ar fi cerut o şi mai mare intrigă), toţi aceştia ocupând biroul papal în acelaşi timp.

Probabil particularitatea cea mai notabilă este cea a secolului al treisprezecelea, care îl are în centru pe papa Celestin al V-lea, despre care, Noua Enciclopedie Catolică nota:

„Domnia lui Celestin a fost marcată de supunerea nenorocoasă lui Charles al II-lea şi de incompetenţă administrativă... Fiind conştient de incompetenţa sa, Celestin a emis o constituţie (10 decembrie), declarând dreptul papei de a domni, însă, pe 13 decembrie, el însuşi a demisionat, din proprie iniţiativă.”

O mult mai interesantă răsucire a poveştii va fi greu de găsit: un papă să îşi recunoască propria incompetenţă şi să demisioneze!! Catolicii pretind că papii nu pot face nicio greşeală, însă Celestin, după câte se pare, nu putea face nimic bine. Inefabil dar incompetent – o propoziţie foarte ciudată!

Mult mai recent, în anul 1962, papa Ioan al XXIII-lea a convocat cel de al doilea Consilului de la Vatican, care, la sfârşit, a emis Nostra Aetate, proclamat de către succesorul său, papa Paul al VI-lea pe 25 octombrie 1965. Nostra Aetate este un document care îi disculpă pe evrei de presupusul păcat al crucificării lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!). Nu numai atât: mai mult, acest document afirmă că:

„Cu adevărat, biserica consideră că, prin crucea lui Hristos, Pacea noastră, evreii şi arienii au fost împăcaţi, făcându-i pe toţi părţi ale propriei fiinţe.”

Astfel, un colectiv „Acum aşteaptă un minut” s-a auzit în întreaga lume şi a avut ecou în interiorul canionului conştiinţei creştine de atunci încoace.

Dacă Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) a fost crucificat sau nu, chiar nu are nicio relevanţă în acest caz.

Evreii, mai mult ca sigur, se bucură de dezvinovăţirea lor, deoarece implicaţia acestui fapt este sfârşitul la aproximativ două milenii de sancţiune catolică antisemitică. Papa Ioan Paul al II-lea i-a cerut bisericii să facă tshuva (modul de căinţă iudaic) din cauza istoriei antisemite prelungite şi pentru ca toţi catolicii să se abţină de acum încolo de la hărţuirea şi discriminarea evreilor, în baza faptului că au greşit timp de două milenii acuzându-i şi condamnându-i pe aceştia. Oricum, la fel ca şi ceilalţi papi „infailibili” din istorie nu au aprobat acest fapt, nici toţi membrii ortodoxiei din zilele noastre nu aprobă acest lucru, deoarece:

„În timpul dezbaterii de la Consiliul din Vatican, pe baza declaraţiei cu privire la evrei, Sinodul sfânt al bisericii copte ortodoxe i-a comunicat Romei înţelegerea lor sinceră că Biblia cea Sfântă oferă o mărturie clară conform căreia evreii l-au crucificat pe Domnul Isus Hristos şi poartă responsabilitatea răstignirii sale.”

Astfel, acest comunicat a amintit că:

„Dar ei (evreii) au strigat: «Răstigneşte-L, răstigneşte-L!»” (Luca 23:21) şi că

„...Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.” (Matei 27:25)

Apoi, Biserica ortodoxă coptă a oferit anumite documente conform cărora evreii trebuie să rămână „condamnaţi”, conform Noului Testament:

„Petru, când a văzut lucrul acesta, a luat cuvântul şi a zis norodului: ~ (...)Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş. ~ Aţi omorât pe Domnul vieţii...” (Faptele Apostolilor 3:14-15)

Mai mult decât atât, condamnarea planează asupra tuturor evreilor în existenţa lor colectivă, fie că vorbim de timpurile trecute sau de zilele noastre: această condamnare nu include un grup specific al evreilor şi pe altul nu, deoarece Sfântul Petru s-a adresat tuturor evreilor, fiecărei naţiuni existente sub Ceruri (Faptele Apostolilor 2).

Însă, este vreuna dintre aceste minţi schimbătoare sau sunt tergiversări surprinzătoare? La urma urmelor, creştinilor li se cere să creadă în companionii pioşi ai lui Isus (Pacea fie asupra sa!), însă, urmaşii săi nu s-au putut pune de acord cu privire la canonul Scripturii creştine la o lună, un an sau doi ani de la existenţa lui Isus (Pacea fie asupra sa!), însă, într-un fel, clericii extraordinari şi luminaţi au distilat adevărul cristologiei din Scripturile ultimelor cincisprezece secole.

Poate că ar trebui să fim îngrijoraţi cu privire la încrederea în clericii progresivi care au predicat atât de multe inovaţii religioase în actele tradiţionale de adorare, precum crucea, răstignirea, icoanele, picturile şi mozaicurile descriindu-l pe Isus (Pacea fie asupra sa!) şi pe sfinţi. Bineînţeles, mulţi creştini iubesc aceste inovaţii şi le apără pe baza naturii lor inspiraţionale şi evocatoare şi pentru că acestea le folosesc ca memento religioase. S-ar putea să fie adevărate, însă, ce judecată umană poate depăşi Poruncile lui Dumnezeu pe scala opiniilor? Ce „persoană a lui Dumnezeu” ar putea spune: „Ei bine, da, Dumnezeu a interzis acest lucru, însă eu consider că este ok?”

Aroganţa supremă este aceea de a considera că Dumnezeu nu a reuşit să ia în considerare toţi îngerii, iar noi, ca fiinţe umane, avem dreptul de a vota Legile Sale pe baza propriilor capricii. Spre exemplu, cele mai familiare simboluri ale creştinismului sunt crucea şi răstignirea. O persoană poate afirma că purtarea, expunerea şi reverenţa în faţa acestor itemi datează din timpul lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

Nimic nu poate fi mai departe de adevăr decât aceasta. În realitate, adoptarea crucii şi a răstignirii printre formele de adorare creştine s-a petrecut cu secole după existenţa lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Prima dată a apărut crucea, în timpul celui de al patrulea secol, în timpul domniei lui Constantin. Primele scene ale răstignirii datează din secolul al V-lea, iar imaginea lui Hristos (Pacea fie asupra sa!) răstignit pe cruce a apărut abia mai târziu, pe masa altarului. Noua Enciclopedie Catolică afirmă:

„Reprezentarea morţii ca răscumpărare a păcatelor omenirii a lui Hristos pe muntele Golgota nu apare în arta simbolică a primelor secole creştine. Creştinii timpurii, influenţaţi de interzicerea din Vechiul Testament cu privire la sculpturi şi picturi au fost reticenţi în descrierea chiar şi a instrumentului patimilor Domnului.”             

Rar două propoziţii sunt atât de pline de informaţii ca cele de mai sus. Faptul că primii creştini au ascultat de interzicerile din Vechiul Testament ne face să ne întrebăm asupra a ceea ce s-a întâmplat de atunci şi până acum. Creştinii timpurii evitau sculpturile şi picturile, considerându-le în afara Legilor lui Dumnezeu. Numai la o distanţă de patru sute de ani de atitudine progresivă atitudinea artiştilor cu privire la limitele religiei lor a început să se schimbe.

Mai târziu, au apărut şi alte astfel de inovaţii, precum adorarea statuilor, picturilor, frescelor şi vitraliilor, care au devenit obişnuite. Acestea sunt fructele celor care pretind să urmeze aceste practici în numele lui Isus (Pacea fie asupra sa!), transformându-le pe Isus iconoclastul în icoana lui Isus (Pacea fie asupra sa!), iar puriştii religioşii pot doar cu greu să fie învinuiţi pentru faptul că au punctat care sunt diferenţele dintre învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!) şi practicile creştine. Unii aplaudă distanţarea de practicile grele şi restrictive ale Vechiului Testament, iar alţii aduc anumite ramificaţii urmând calea stabilită de Dumnezeu.

Bărbaţii şi femeile lui Dumnezeu vor căuta clarificări scripturale pentru a îşi întări credinţele. Bărbaţii şi femeile unor instituţii vor căuta acele asigurări aduse de clerici, care, în acest punct, ar trebui să fie considerate suspecte, dacă nu chiar lipsite de încredere... sau ar trebui să îndrăznim să spunem: complet alterate?!

 

6. Vechiul Testament întâlneşte Noul Testament, iar Noul Testament întâlneşte Coranul cel Sfânt

„Este periculos să crezi prea mult, la fel şi să crezi prea puţin.” – Denis Diderot

Modificările din Noul Testament, în ciuda tuturor adăugirilor, omisiunilor şi alterărilor, în ciuda tuturor falsurilor existente în toate Cărţile şi a modificărilor motivate doctrinal a textelor preexistente, în ciuda faptului că autorii Evangheliilor Noului Testament şi a jumătate dintre Epistolele lui Pavel sunt anonimi, în ciuda faptului că nu ştim cine şi ce a scris şi când a făcut aceasta cu exactitate, pot fi argumentate prin faptul că încă poate fi găsit în Biblie Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru poate fi adevărat! Problema este că o mulţime de învăţături îndoielnice pot fi regăsite de asemenea. Cum am putea atunci să distingem Cuvântul lui Dumnezeu de cuvântul omului? Unii pretind că putem, iar alţii că nu putem şi că doar Dumnezeu poate cunoaşte aceasta, iar acest fapt este explicaţia pentru interesul crescut faţă de religia islamică printre comunităţile vestice: prea multe probabilităţi; de aceea, în zilele noastre, islamul este religia cu cea mai mare creştere din lume.

Propunerea islamică este aceea ca cei ale căror inimi şi minţi sunt deschise să observe dovezile, care îi vor face, cu siguranţă, să recunoască atât elementele dumnezeieşti, cât şi pe cele umane din Biblie. Elementele dumnezeieşti servesc drept scheletul scriptural al legilor, moralei şi codurilor de conduită, în timp ce elementele umane conduc la o căutare sinceră a Revelaţiei lui Dumnezeu. În schimb, musulmanii propun Coranul cel Sfânt ca ultimă Revelaţie, care întregeşte fragmentele de adevăr risipite peste tot în interiorul Vechiului şi Noului Testament, după cum putem citi în Coranul cel Glorios:

„El ţi-a pogorât Cartea cu Adevărul [Coranul], întărindu-le pe cele dinaintea ei. El a pogorât Tora şi Evanghelia, ~ Mai înainte, drept călăuză pentru oameni şi a pogorât Îndreptarul [Al-Furqan]...” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 3:3-4]

Mulţi vor spune, pe baza pasajului de mai sus, că Nobilul Coran susţine Cărţile evreieşti şi creştine (Tora, Vechiul şi Noul Testament), pe care le consideră Scripturi. Aceasta nu este adevărat. Coranul ne învaţă că Dumnezeu a trimis într-adevăr oamenilor Legea (lui Moise – Pacea fie asupra sa!) şi Evanghelia (lui Isus – Pacea fie asupra sa!) şi, din această cauză, o parte din Adevărurile Divine pot fi regăsite şi în Cărţile creştinilor şi evreilor. Cu toate acestea, unde putem regăsi aceasta în Legea lui Moise sau în Evanghelia lui Isus (Pacea fie asupra lor!) – în care pasaje şi unde în Cărţile biblice, în apocrife sau în altă parte – Coranul nu specifică. Acest punct de vedere este o problemă în acest caz. Putem citi „Legea (lui Moise) şi Evanghelia (lui Isus)” şi reflexiv să le echivalăm cu Vechiul şi Noul Testament. Cu toate acestea, analizele precedente o pot convinge până şi pe cea mai devotată persoană că Scripturile lui Moise şi Isus (Pacea fie asupra lor!) nu sunt în totalitate păstrate în Biblie, într-o formă nealterată, la fel de pură cum a fost revelată. De aceea, era nevoie de o Revelaţie finală, care să confirme Adevărul „celor care au fost spuse înainte”, care să infirme alterările scripturale făcute de către om şi care să funcţioneze ca un „criteriu (de judecată între bine şi rău)”. Astfel, era nevoie de o Revelaţie care să îşi anunţe venirea:

„O, oameni ai Scripturii! A venit la voi Trimisul Nostru ca să vă arate multe lucruri din cele pe care voi le-aţi ascuns în Scriptură, trecând peste multe altele. V-au venit vouă o lumină şi o Carte limpede de la Allah. ~ Prin ea, Allah îi călăuzeşte pe căile păcii şi mântuirii pe aceia care caută mulţumirea Lui. Şi El îi scoate din întunericuri la lumină prin graţia Sa, şi îi călăuzeşte pe un drept.” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 5:15-16]

Din păcate, alterarea Vechiului şi Noului Testament a împiedicat capacitatea noastră de a distinge adevărata Revelaţie de inserţiile făcute de om. Unele neînţelegeri scripturale au doar o natură relativ minoră, iar altele sunt catastrofale. Spre exemplu, apare credinţa creştină în „naşterea din nou”, după cum ni se spune în Biblie:

„... dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3) sau

„...Trebuie să vă naşteţi din nou.” (Ioan 3:7)

Această sectă modernă depinde de o ideologie bazată pe „naşterea din nou”, o frază care, de fapt, este o traducere greşită a termenilor greceşti gennao anothen, care înseamnă „generat” sau „născut”. Conform traducerii corecte, întreaga omenire este gennao anothen, chiar dacă ne dorim sau nu aceasta, deoarece nu există niciun caz în care persoana să „fie generată de jos”.

Câteva dintre Bibliile moderne sunt credincioase adevăratei traduceri, însă altele nu sunt şi putem doar să ne imaginăm presiunile existente care să conducă la schimbarea cuvintelor doar pentru a vinde câteva copii ale cărţii în plus. O serie de astfel de modificări şi neînţelegeri au înflorit din domeniul fertil al ultimelor doisprezece versete ale Evangheliei lui Marcu, după cum am discutat înainte. Bart Ehrman a scris:

„Cum şi-a încheiat Marcu Evanghelia? Din păcate, nu ştim; ceea ce putem spune este faptul că există patru sfârşituri curente în manuscrisele existente, însă, cel mai probabil, niciunul dintre acestea nu este ceea ce a intenţionat Marcu iniţial.”

Aceasta este tot ceea ce putem şti?! Greu. Aceste ultime doisprezece versete (Marcu 16:9-20) au fost disputate timp îndelungat şi pentru un motiv bun. Două dintre cele mai vechi manuscrise (Manuscrisul de la Vatican nr. 1209 şi Codexul Sinactic Siriac) se termină la Marcu 16:8. De fapt, Marcu 16:9-20, nu poate fi găsit în niciun papirus dinainte de secolul al şaselea d.H., şi chiar şi apoi, versiunea siriacă din anul 616 d.H. adaugă aceste doisprezece versete doar ca o notă marginală. La Clement al Alexandriei şi Origen, aceste versete nu există. Eusebiu şi Ieronim mărturisesc faptul că acest sfârşit al Evangheliei lui Marcu nu a fost găsit practic în niciun manuscris grecesc. Mai mult, profesorul Metzger a adăugat:

„Nu puţine manuscrise care conţin aceste pasaje au pe margine adnotaţiile scribilor, care spun că ele lipsesc din copiile greceşti, iar în altele, aceste pasaje sunt marcate cu asterisc, semnele convenţionale utilizate de copişti pentru a arăta adăugirile false din interiorul documentului... Este evident faptul că forma extinsă, cu acest sfârşit mai lung, nu este considerată a fi originală... Cel mai probabil, aceasta este munca unor scribi din secolul al doilea sau al treilea...”             

Însă, cei care se încred în Bibliile lor, deoarece transmit „doar adevărul Evangheliei” continuă să accepte învăţăturile acestor versete. Care este răul acestui fapt? Doar acesta: aceste doisprezece versete „ale lui Marcu” sprijină evanghelismul, baptismul, exorcizarea şi sunt mărturie a unei credinţe bazate pe manipulare prin utilizarea muşcăturii de şarpe. Spre exemplu, în Statele Unite, mai mult din jumătate din decesele prin muşcătură de şarpe au apărut din cauza unor astfel de culte, iar moartea nu survine neapărat din cauza muşcăturii, ci din cauza credinţei lor conform căreia se vor vindeca fără a fi trataţi, aşa cum spune Biblia.

Ar trebui ca Bibliile moderne să onoreze cele mai vechi surse textuale şi să elimine Marcu 16:9-20, pentru ca astfel cei care aparţin martorilor lui Iehova să fie mai aproape cu un pas de a dormi sâmbăta dimineaţa, penticostalii ar putea să îşi dezlege limba lor răsucită pentru a utiliza un discurs nobil şi inteligent şi toţi creştinii ar avea un motiv în minus pentru a chinui viaţa celor morţi nebotezaţi.

Aşadar, cu totul, ce avem? Avem un Creator Infailibil şi un Vechi şi Nou Testament foarte, foarte, foarte eronat. Cum putem rectifica aceste două lucruri? Fie prin închiderea ochilor în faţa deficienţelor textuale, fie recunoscând aceste deficienţe şi încercând să le oferim un sens. Şi în acest caz, apologeţii creştini şi evrei au eşuat în mod lamentabil. Haideţi să introducem punctul de vedere musulman.

Musulmanii afirmă că, de fiecare dată când „Cuvântul lui Dumnezeu” a fost modificat de mâna omului, Dumnezeu, prin Mila Sa, a reînnoit Mesajul Său printr-o Revelaţie nouă şi clarificatoare. În acest fel, Vechiul Testament, odată alterat, a fost înlocuit de către Noul Testament, iar Noul Testament a fost înlocuit de Coranul cel Sfânt. Musulmanii susţin că, pe parcursul acestui ciclu al primirii Revelaţiei – modificării acesteia – clarificarea Revelaţiei apare deoarece Allah nu a lăsat ca Mesajul Său să fie pierdut, iar la mijloc s-a aflat întotdeauna Mesajul Său cu privire la Unitatea Divină. Acest crez este cheia ce stă la baza adevăratei credinţe şi, în acest fel, Allah a păstrat religia Sa de-a lungul timpului. Şi, dacă această carte nu a reuşit să dovedească altceva, ea a arătat că, fie că vorbim despre Unitatea Divină din poruncile din Vechiul Testament sau de învăţăturile lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) din Noul Testament, fie că vorbim de Mesajul adus prin Coranul cel Glorios, vorbim, de fapt, despre aceeaşi credinţă veşnică: Dumnezeu este Unul, fără partener sau părtaş în Divinitatea Sa.

Haideţi să ne amintim că fiecare element doctrinal al credinţei trinitariene este bazat fie pe dovezi care nu apar în Biblie, fie pe manipularea şi/sau neînţelegerea unor versete ambigue, discutabile şi izolate din Noul Testament. Fiecare dintre aceste versete a fost discutat în capitolele anterioare şi ele fie nu au nicio bază în Cărţile şi Epistolele biblice, fie sunt contrazise categoric de învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Acum, putem aştepta în mod rezonabil ca Dumnezeu să nu ascundă cele mai importante elemente ale credinţei adevărate din moment ce motivul Revelaţiei este acela de a fi făcută cunoscută. În definitiv, după cum cei mai mulţi profesori ştiu, repetiţia este mama învăţăturii. Prin urmare, este de aşteptat ca ingredientele adevăratei credinţe să fie transmise în termeni clari şi lipsiţi de ambiguitate întotdeauna. Şi în cazul Bibliei se întâmplă acest lucru: cele mai repetate, consistente şi verificabile învăţături ale Vechiului şi Noului Testament transmite exact ideea Unicităţii lui Dumnezeu şi porunca de a ne supune Lui, care include, întâmplător, şi porunca de a accepta ultimul mesager şi cea din urmă Revelaţie.

Cu toate acestea, mulţi creştini învăţaţi pot sublinia rapid faptul că Biblia se termină cu o puternică avertizare în Cartea Apocalipsei. Nu contează că:

„Cartea Evreilor au fost mult timp motivul suspiciunii în Occident şi că acea Carte a Apocalipsei a fost exclusă în cel de al patrulea sau al cincilea secol, când şcoala lui Antioh se afla la putere.”

Nu, nu contează aceasta, însă, luaţi în considerare următorul lucru: ultimele versete biblice (Apocalipsa 22:18-19) ne avertizează împotriva celor care adaugă sau elimină părţi din această Carte – avertizare ce naşte următoarea întrebare: „La ce carte se face referire?” Ştim că Biblia este o colecţie de Cărţi. De aici provine şi numele său: din latinescul biblia, care, literal, înseamnă „cărţile”. Astfel, ajungem la „bibliografie” într-o listă a cărţilor, la „bibliofil” atunci când vorbim de un iubitor de cărţi sau la franţuzescul biblioteque şi lista poate continua. După cum nota F. F. Arbuthnot:

„Este o altă călătorie scurtă, care ne duce înapoi cu paisprezece secole, atunci când oamenii au început să vorbească despre Biblie.”

Faptul că noi numim această colecţie de cărţi „Biblia” ca şi cum ar fi o singură carte şi nu o colecţie de mai multe cărţi este un lucru foarte important, ce a condus la fructuoase neînţelegeri. În acest fel, ne gândim în mod automat la o singură carte, ce are un singur autor şi o direcţie unică...

Înainte de secolul al XIV-lea, acestea nu au fost numite „Biblie”. Aceasta nu era considerată a fi o singură carte. În greacă, spre exemplu, nu era numită la singular cu termenul Ton Biblion, ci Ta Biblia (cărţile). De asemenea, înainte de secolul al V-lea, ele nu erau numite nici măcar cărţi, ci scrieri: scrierile evreieşti şi creştine.

Putem observa, de asemenea, că toate Cărţile Bibliei nu sunt aşezate în ordine cronologică. Cartea Apocalipsei nu a fost ultima carte scrisă. Cu toate acestea, plasarea ei la sfârşitul Bibliei oferă această impresie falsă. În realitate, Iacov, Epistolele întâi, doi şi trei ale lui Ioan, Evanghelia lui Ioan, Iuda 1 şi 2 Timotei, Tit şi 2 Petru sunt considerate a fi scrise între cinci şi şaizeci şi cinci de ani după Cartea Apocalipsei. O diferenţă de cinci secunde, mai mult sau mai puţin de cinci sau şaizeci şi cinci de ani, nu contează: aceasta va încălca clauza „de a nu adăuga”, dacă versetele anterioare din Cartea Apocalipsei au fost menite pentru a fi aplicate Bibliei ca un întreg. Însă, nu ştim exact dacă este aplicabil. Cel mai vechi manuscris al Noului Testament este Codex Sinaiticus, care a apărut în secolul al IV-lea, iar acesta conţine atât Păstorul lui Herma, cât şi Epistola lui Barnaba – două cărţi ce au fost recunoscute de mulţi dintre creştinii timpurii ca făcând parte din Noul Testament. Cu toate acestea, cele două cărţi au fost eliminate ulterior şi plasate printre apocrife. De asemenea, Biblia protestantă a eliminat alte şapte cărţi, la fel ca şi bucăţi din altele, ca Ezdra 1 şi 2, Tobia, Iudita, nişte adăugiri la cartea Esterei, Înţelepciunii lui Solomon, Ecleziastic, Scrisoarea lui Ieremia, rugăciunea lui Manase etc. Toate aceste omisiuni încalcă regula de „a nu adăuga şi a nu scoate” în fiecare instanţă, dacă învăţăturile Cărţii Apocalipsei se aplică întregii Biblii. Altfel, cei care încalcă regula privind ştergerea sau inserarea sunt clericii creştini în persoană, deoarece multe lucruri au fost adăugate sau scoase din biblia, ba chiar colecţii de Cărţi văzute ca un întreg.

Astfel de argumente nu le sunt străine clericilor creştini, însă ele sunt ascunse în mod frecvent de oameni. Puţini învăţaţi au păşit în afara doctrinei în care sunt înrădăcinaţi şi puţini sunt cei care deţin suficient interes şi motivaţie în ceea ce priveşte netemeinicia (şi în multe cazuri falsitatea francă) credinţelor pe care le au. Toţi sunt la fel, ba unii chiar susţin anumite surse ce vorbesc despre unele lucruri uimitoare. Spre exemplu, după cum am menţionat anterior, niciun învăţat creştin nu consideră ca limba greacă să fi fost limba originală a lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Cu toate acestea, mulţi vorbesc despre „originalul grec”, ştiind că, în timp, imitaţia publică va urma această cale. Însă, dacă îi întrebăm direct, mulţi clerici sunt suficient de oneşti încât să recunoască faptul că Isus (Pacea fie asupra sa!) vorbea aramaica şi iudaica veche, însă nu cunoştea greaca în care manuscrisele Noului Testament au fost scrise.

Mergând contra curentului fluxului copleşitor de argumente şi a opiniei majorităţii învăţaţilor, câţiva teologi s-au străduit de curând să sugereze că Isus (Pacea fie asupra sa!) vorbea, în realitate, greaca folosită în Biblie. Era un timp când era uşor să fie acceptate astfel de răspunsuri superficiale oferite unui public naiv, însă, acel timp a trecut demult. De aceea, este greu pentru creştini să accepte astfel de idei de neconceput cu privire la credinţă, în ciuda tuturor dovezilor care atacă fiecare perete al castelului infirm al credinţei trinitarienilor, mergând în jos chiar până la baza fundaţiei, care este Noul Testament.

Încercarea islamului este să se accepte faptul că atât Moise, cât şi Isus (Pacea fie asupra lor!) au fost profeţi umani (şi nimic mai mult decât oameni), pentru a putea înţelege infidelitatea celor care au modelat formele prezente ale iudaismului şi creştinismului şi să îl recunoască, de asemenea, pe Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) ca Profet final, prezis atât de Vechiul, cât şi de Noul Testament şi să accepte Revelaţia pe care el a transmis-o. Musulmanii pretind că această Revelaţie se potriveşte cu cea existentă în Scripturile de dinainte, în concordanţă cu natura umană şi în conformitate cu realităţile acestei lumi. Ei pretind că această Revelaţie care este fermă în faţa tuturor analizelor critice este de origine Divină în ceea ce priveşte conţinutul, modul de realizare şi perfecţiunea completă a acesteia. Ei pretind că această Revelaţie este Coranul cel Sfânt.

 


Concluzii

„Fii sigur că mergi direct la autor pentru a înţelege semnificaţia spuselor sale şi nu căuta să le găseşti pe ale tale.” John Rushkin, Susan şi crinii

Ce concluzii sugerează dovezile aduse în această carte?

Am început prin a propune faptul că numele de Allah se potriveşte cu Vechiul şi Noul Testament, la fel ca şi cu Coranul cel Sfânt şi am dorit să arătăm că aceste trei Scripturi folosesc pluralul regal, de asemenea. Analiza diferenţelor doctrinale dintre creştinism şi islam dezvăluie faptul că multe dintre canoanele creştine derivă mai mult din surse non-biblice decât din învăţăturile lui Isus însuşi (Pacea fie asupra sa!). În mod şocant, multe dintre canoanele creştine şi învăţăturile pauline din care derivă toate acestea contrazic, de fapt, învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

Atunci când cercetăm Biblia pentru lămuriri, observăm că atât Vechiul, cât şi Noul Testament sunt modificate. Şi dacă nu putem să ne încredem în anumite părţi ale acestor Cărţi, ne întrebăm în care părţi ne putem încrede?

Cu toate acestea, observăm că există o continuitate a credinţei existente în Vechiul şi Noul Testament, iar acest fapt nu este unul surprinzător. La un anumit nivel, ne aşteptăm ca realitatea Divină să fie una veşnică. Aşadar, atunci când vom vedea că atât învăţăturile lui Moise, cât şi cele ale lui Isus (Pacea fie asupra lor!) provin de la un singur Dumnezeu şi că acestea corespund cu Mesajul adus de ultimul Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), poate că atunci ar trebui să le acordăm atenţie.

Un alt punct important este acela că învăţăturile lui Moise, Isus (Pacea fie asupra lor!) şi cele ale lui Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) se potrivesc unele cu altele. De fapt, ei sunt de acord în mult mai multe puncte decât cele în care diferă. Bineînţeles, învăţăturile lui Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) se află în conflict amplu cu învăţăturile lui Pavel, însă, de asemenea, acest lucru se petrece şi cu învăţăturile lui Moise şi Isus (Pacea fie asupra lor!). Aceasta este doar o altă problemă asupra căreia cei trei profeţi şi Revelaţiile pe care le-au adus coincid: toţi cei trei contrazic învăţăturile lui Pavel!

Aşadar, dacă nu ne putem încrede în Vechiul şi Noul Testament pentru călăuzirea spirituală, de ce ar trebui să ne încredem în Coranul cel Glorios? De asemenea, ne întrebăm dacă Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) se ridică la nivelul Profeţiei pe care o pretinde? La aceste întrebări nu putem răspunde într-o singură propoziţie, un paragraf sau chiar într-un capitol întreg.

 

„Absurditatea susţinută de putere nu va putea niciodată

să rămână fermă împotriva eforturilor aduse

prin motivaţie.” – Joseph Priestley

 

Appendix

Metodologia hadith-urilor

Coranul le cere credincioşilor să-l asculte pe Mesagerul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi să urmeze exemplul acestuia. Din această cauză, musulmanii timpurii au păstrat învăţăturile lui Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi exemplele pe care acesta l-a oferit în cărţi de Tradiţie Profetică, cunoscute sub numele de hadith. Niciun detaliu nu a fost considerat prea mic şi, din acele timpuri şi până astăzi, oamenii pioşi şi-au modelat propriile vieţi după cea a Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Astfel, din înregistrările de ahadith, nu cunoaştem doar cât de des şi-a curăţat Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) dinţii (nu mai puţin de cinci ori pe zi), dar şi în ce ordine făcea aceasta (lateral, începând cu partea dreaptă). De asemenea, ştim cum mânca, bea sau dormea, modul în care se îmbrăca, manierele şi comportamentul său până la cel mai mic detaliu. Şi, cel mai important, ştim cum anume trăia şi aplica religia în viaţa sa, din care multe dintre precedentele legale şi sociale au fost stabilite.

În mod deloc surprinzător, după moarte sa, aşa numiţii „urmaşi evlavioşi” au încercat să modifice religia sa, făcând-o să fie mai apropiată de dorinţele propriilor inimi fapt pentru care au falsificat hadith-urile. Contrar la ceea ce ne-am aştepta să se întâmple prin acest lucru, falsificarea lor conduce la întărirea înregistrării de ahadith şi nu la slăbirea acestora. Dacă vom compara această acţiune cu apariţia unor bani contrafăcuţi, în care guvernul ar aduce standarde mai mari de producţie şi autentificare, tot astfel şi hadith-urile false i-au forţat pe musulmani să adâncească nivelurile la care se face analiza hadith-urilor. În aceeaşi modalitate în care experţii pot face vreo diferenţă între ceea ce este adevărat şi fals, învăţaţii musulmani pot distinge hadith-urile adevărate de cele slabe sau fabricate.

Astfel, procesul de autentificare a hadith-urilor a devenit standardul de aur pentru cei care înregistrează faptele istorice şi el a rămas necunoscut celor din Occident. Până astăzi, nu ştim cu siguranţă cum au trăit oamenii din Anglia sau întreaga Europă la începutul primului mileniu prin intermediul unor înregistrări fiabile şi a unor informaţii verificabile. Însă, prin intermediul hadith-urilor, ştim cu siguranţă cele mai intime detalii despre Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi viaţa din Arabia de început de secol şapte.

Următoarea listă este o scurtă privire de ansamblu asupra standardelor după care se poate face clasificarea hadith-urilor: astfel, ele pot fi clasificate ca fiind:

hadith sahih (autentic);

hadith hasan (bun);

hadith daif (slab).

Pentru ca hadith-urile să fie acceptate, isnad-ul (lanţul de relatatori) trebuie să fie unul demn de încredere, care trebuie să ajungă până la Profetul Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Fiecare dintre relatatori trebuie să fie persoană demnă de încredere, cinstită, cunoscută pentru o memorie puternică şi pentru acurateţea înregistrărilor făcute. Textul hadith-ului în sine nu trebuie să aibă niciun fel de defect intern şi nu trebuie să intre în conflict cu alt hadith acceptat sau cu textul Coranului. De asemenea, istoria relatată prin intermediul hadith-ului trebuie să fie aceeaşi, utilizându-se aceleaşi cuvinte; chiar dacă semnificaţia este aceeaşi, dacă diferă cuvintele textului, atunci acurateţea hadith-ului a fost compromisă şi textul său nu mai este acceptat. Acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când sunt adăugate cuvinte în interiorul acestuia. Spre exemplu, dacă un profesor spune un hadith şi explică un cuvânt din interiorul acestuia, iar unul dintre elevi nu îşi dă seama că acel fapt este doar o explicaţie şi apoi redă hadith-ul împreună cu explicaţia, acea relatare a hadith-ului nu este acceptată. Chiar şi o simplă eroare, aşa cum este introducerea sau scoaterea unui nume din interiorul listei de relatatori aduce neacceptarea hadith-ului, chiar dacă textul acestuia rămâne neschimbat.

De asemenea, după isnad (lanţul de relatatori), hadith-urile se mai împart în:

hadith mutawatir;

hadith ahad.

Hadith-ul mutawatir este cel care a fost relatat de un număr deosebit de mare de relatatori (minimum patru, dar, de regulă, sunt zece sau mai mulţi), pentru  a se evita orice fel de eroare în interiorul acestuia.

Orice hadith care are un număr mai mic de relatatori decât cel mutawatir este clasificat ca fiind hadith ahad, care, la rândul său, se împarte în trei subcategorii.

Cele două modalităţi de clasificare a hadith-urilor (privind autenticitatea şi modul de transmitere) sunt complementare, căci, spre exemplu, un hadith sahih cu un lanţ de relatatori mutawatir are cu siguranţă o autenticitate mai mare decât un hadith daif cu un lanţ de relatatori ahad. Astfel, prin toate aceste modalităţi, este mai greu ca un hadith fabricat să se strecoare printre toate aceste filtre de autentificare, deoarece este imposibil să treacă de ambele feluri de autentificare.

In sha’ Allah să păstrăm mereu vie în inimile noastre Sunnah Profetului Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), să o aplicăm întotdeauna în viețile noastre, pentru ca frumoasa noastră religie să fie completă și să evităm umilirea şi degradarea noastră, atât în această lume, cât și în Viața de Apoi. Amin!

الحمد لله رب العالمين

وصلى اللهم على نبينا محمد وعلى آله وصحبه وسلم

Toată lauda I se cuvine lui Allah, Stăpânul lumilor, şi toate binecuvântările lui Allah fie asupra Profetului Său, Mohammed, asupra familiei sale, a companionilor săi şi asupra tuturor celor care urmează Calea Sa cea Dre